Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

vineri, 16 septembrie 2011

Sensul vieţii - Care este sensul întregii existenţe?

 În viaţă omul îşi pune milioane şi miliarde de întrebări. Răspunsuri la unele dintre ele el poate da fără cea mai mică dificultate, la altele ar putea gândi un timp ... Dar nu asupra acestei chestiuni: "Care este sensul vieţii?" -  Această problemă a preocupat oamenii încă de când ei au învăţat să gândească.
Vedem astfel în jurul nostru naşterea şi moartea. Puteţi urmări această naştere şi această moarte atât pentru regnul vegetal şi mineral cât şi pentru cel animal. Care este sensul întregului? Întotdeauna ceva se naşte, întotdeauna ceva piere în jurul nostru. Care este sensul acestei naşteri şi al acestei pieiri? Dacă ne aplecăm asupra propriei noastre vieţi şi vedem cum am trăit ani şi decenii, vedem şi aici naşterea şi moartea. Ne gândim la tinereţea noastră; a dispărut, în noi a rămas doar amintirea ei. Ceea ce a rămas este, în fond, doar un imbold spre o întrebare tulburătoare de viaţă. Ne întrebăm, privitor la un lucru sau altul pe care l-am făcut, ce a devenit el, ce a luat naştere prin faptul că am realizat un lucru sau altul. Cel mai important aici este că noi înşine am avansat un pic, că am devenit mai deştepţi. În general, abia după ce lucrurile au fost săvârşite ştim cum ar fi trebuit să fie făcute. Când nu mai suntem în acea situaţie ştim că am fi putut acţiona mult mai bine, astfel încât inserăm în viaţa noastră toate greşelile pe care le facem. Prin greşelile noastre, prin erorile noastre adunăm însă chiar experienţele noastre cele mai vaste.
Se ridică o întrebare şi se pare că tot ce putem cuprinde cu simţurile şi înţelege cu raţiunea nu ne poate da un răspuns. În momentul de faţă ceea ce există în jurul nostru ridică în noi întrebarea chinuitoare, întrebarea vitală: Care este sensul întregii existenţe? Adică: De ce am fost noi, oamenii, situaţi astfel în această existenţă? Deci pentru noi se ridică în primul rând această întrebare.

Există o legendă extraordinar de interesantă din Antichitatea ebraică, care ne spune că în acele vremuri îndepărtate exista o conştienţă a faptului că această întrebare chinuitoare privitoare la sensul vieţii şi, mai precis, la sensul omului, această întrebare nu se pune de fapt doar pentru om ci şi pentru alte fiinţe. Această legendă este foarte instructivă şi se tălmăceşte astfel: Când Elohimii s-au pus pe treabă ca să îl creeze pe om după chipul şi asemănarea lor, aşa-numiţii Îngeri slujitori ai Elohimilor, adică anumite spirite dintr-un ordin inferior Elohimilor, au pus lui Iahve sau Iehova întrebarea: De ce este nevoie ca omul să fie creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Atunci, aşa cum ne spune legenda, Iehova a adunat atât animalele cât şi plantele răsărite înainte ca omul să fi apărut sub forma sa pământească, i-a adunat şi pe îngeri, aşa-numiţii îngeri-slujitori, adică pe cei ce Îl slujeau în mod direct. Le-a arătat acestora animalele şi plantele şi i-a întrebat ce nume au aceste plante şi animale. Dar îngerii nu cunoşteau numele lor. Atunci a fost creat omul, aşa cum era el înainte de căderea în păcat. Şi din nou i-a adunat Iehova pe îngeri, animalele şi plantele şi, în prezenia îngerilor, l-a întrebat pe om cum se numeau animalele care treceau prin faţa lui; şi iată, omul a putut spune numele fiecăruia: acest animal are acest nume, celălalt acest nume, această plantă are acest nume, cealaltă acest nume. În cele din urmă; Iehova l-a întrebat pe om: Care este numele tău? Omul a răspuns: Pe mine trebuie să mă cheme de fapt Adam. – Cuvântul Adam se trage din „Adama“ şi înseamnă: din tină pământească, fiinţă pământească; aşa se traduce Adam. – Şi cum trebuie să mă numesc eu însumi? a întrebat Iehova pe om? Tu trebuie să te numeşti Adonai, deoarece tu eşti stăpânul tuturor fiinţelor create pe Pământ, a răspuns omul; şi atunci îngerii au presimţit ce sens se leagă de existenţa omului pe Pământ.
Ştiţi că există un anumit curent religios într-o formă cu totul grandioasă care a pus problema valorii şi a sensului existenţei, a pus-o într-o formă covârşitor de impresionantă în gura întemeietorului acestei religii. Cunoaşteţi cu toţii întreaga istorie a lui Buddha, care spune că atunci când el a ieşit din palatul în care s-a născut şi i s-au arătat realităţile vieţii, despre care nu ştia nimic cât a stat în palat în încarnarea despre care vorbim, a fost profund tulburat şi a spus: „Viaţa este suferinţă“ – rostire care, după cum ştim, îmbracă patru aspecte: Naşterea este suferinţă; boala este suferinţă; bătrâneţea este suferinţă; moartea este suferinţă, la care se mai adaugă: a fi împreună cu cei pe care nu-i iubeşti este suferinţă, să fii despărţit de cei pe care îi iubeşti este suferinţă, să nu poţi atinge ce doreşti este suferinţă.
Viaţa, suferinţa capătă un sens doar când te învingi pe tine, când te ridici deasupra ta.
Este clar că omul compară cu propria sa viaţă ceea ce se naşte şi piere. Pentru o observaţie exterioară, pur senzorială şi intelectuală, este la fel de normal să compari ieşirea din pământ a plantelor primăvara cu trezirea noastră de dimineaţă, iar ofilirea de toamnă cu momentul adormirii, seara. Dar o asemenea comparaţie ar fi pur exterioară. Ea n-ar ţine seama de evenimentele propriu-zise în care putem pătrunde chiar cu ajutorul unor adevăruri elementare ale ocultismului. Ce se întâmplă când adormim seara? Ştim că atunci ne lăsăm în pat corpul fizic şi corpul eteric. În acest timp noi, cu corpul astral şi eul, ne aflăm, tot timpul nopţii, de la adormire până la trezire, într-o lume spirituală. Din această lume spirituală ne luăm forţele de care avem nevoie. Dar nu numai corpul astral şi eul nostru cunosc un fel de regenerare în timpul somnului de noapte, ci şi corpul nostru fizic şi cel eteric, care, în mod obişnuit, separate de corpul astral şi de eu, sunt întinse în pat.
Dacă privim clarvăzător dinspre eu şi corpul astral asupra corpului eteric şi a celui fizic, observăm ce s-a degradat prin viaţa noastră diurnă, vedem cum ceea ce aici se exprimă prin oboseală este de fapt o deteriorare, iar în timpul nopţii are loc o regenerare. În realitate întreaga viată conştientă din timpul zilei, dacă o privim în legătură cu conştienţa omenească şi în legătură cu corpul fizic şi cu cel eteric, este pentru corpul fizic şi cel eteric un fel de proces distructiv. Prin aceasta noi distrugem totdeauna ceva, fapt ce se exprimă în oboseală. Ceea ce a fost distrus este apoi, în timpul nopţii, regenerat. Pe scurt, când eul şi corpul astral, seara, la adormirea omului, privesc din lumea spirituală în jos, la corpul fizic şi eteric, ele percep acelaşi fenomen pe care îl observăm afară în lume când încolţesc şi răsar plantele primăvara. De aceea, momentul adormirii în timpul nopţii trebuie să îl comparăm de fapt, lăuntric, cu ce se întâmplă primăvara în natură, iar momentul trezirii, al reintegrării eului şi corpului astral alături de corpul fizic şi eteric îl comparăm cu ce se întâmplă toamna în natură. Este corect dacă facem o astfel de comparaţie. N-ar fi corect dacă am compara sub aspect exterior. În noi, primăvara corespunde momentului adormirii iar toamna momentului trezirii.
Cum apare problema dacă observatorul ocult, cel care poate într-adevăr să vadă în lumea spirituală, îşi îndreaptă privirea spre natura exterioară, spre modul cum se schimbă ea în timpul anului? Rezultatele unei astfel de observări oculte ne arată că nu trebuie să comparăm sub aspectul exterior, ci interior. Ceea ce ne arată privirea ocultă este faptul că aşa cum corpul astral şi eul sunt legate de corpul fizic şi de cel eteric al omului, tot aşa ceea ce numim spiritualul Pământului este unit cu Pământul. Pământul este şi el un corp, un trup foarte extins. Dacă îl privim sub raport fizic, este ca şi când am percepe omul doar sub aspectul său fizic. Percepem Pământul în mod integral dacă îl privim drept trupul unor entităţi spirituale, aşa cum în cazul omului am vedea spiritul ca apaţinând trupului său. Există totuşi o diferenţă. Omul are o fiinţă unitară, care stăpâneşte trupurile sale fizic şi eteric. Trupurilor fizic şi eteric omeneşti le corespunde un sufletesc-spiritual unitar. Trupului Pământului însă îi corespund la început multe spirite. Ceea ce in cazul omului reprezintă o unitate sub raport spiritual-sufletesc, în cazul Pământului este o multitudine. Asta este o altă deosebire.
Cine urmăreşte acest lucru cu privirea ocultă vede înlăuntrul omului cum încolţirea şi răsărirea corespund proceselor asemănătoare care au loc în natură. Vă puteţi face astfel o idee despre ce se poate petrece atunci când odată, în viitor, ştiinţa spiritului – care astăzi este privită în mare parte ca o sminteală – va fi aplicată în viaţă, când va deveni rodnică, fecundă. Avem, de pildă, un om căruia, în faptele sale exterioare, îi lipseşte cutare sau cutare lucru. Observăm apoi, când el adoarme, ce specii de plante îi lipsesc atunci când corpul său fizic şi eteric încep să dezvolte vegetaţia lor. Vedem că într-un anume loc de pe Pământ nu răsar specii întregi de plante. Ştim atunci că acolo ceva nu se potriveşte deloc cu fiinţa Pământului. Tot aşa se întâmplă şi cu lipsa anumitor plante în trupul fizic şi eteric al omului. Pentru a repara această lipsă în cazul omului nu trebuie decât să căutăm pe Pământ acele plante care lipsesc în corpul omului respectiv şi să folosim sucurile lor în mod corespunzător, fie sub formă dietetică, fie ca medicament. Atunci, în forţele lor interioare vom găsi relaţia dintre doctorie şi boală. Putem vedea astfel cum poate interveni ştiinţa spiritului în viaţa nemijlocită. Suntem însă abia la început.

 Sursa
Pentru o mai bună înţelegere citeşte

DESPRE SENSUL VIEŢII


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com