"Cineastul David Sheen explorează
beneficiile potenţiale ale creării de sate ecologice, ca metodă de
exprimare a respectului faţă de Pământ şi ca mijloc de constituire a
unor comunităţi mai puternice. Datorită extinderii suburbiilor,
societatea noastră a devenit mai izolată şi mai dezmembrată ca oricând.
Partizanii arhitecturii ecologice susţin că prin construirea din lut a
caselor noastre şi lucrând împreună în comunităţi, putem redescoperi
spiritualitatea şi compasiunea, care par să se fi rătăcit în vacarmul
vieţii moderne."
Jason Buchanan
First Earth este un documentar fantastic, lansat în 2009,
concretizând o vastă muncă de cercetare desfăşurată vreme de patru ani,
pe patru continente, de regizorul David Sheen, ce militează în
favoarea unei masive schimbări de paradigmă în arhitectură, prin
revitalizarea tehnicilor şi materialelor tradiţionale, favorizând un
trai mai simplu, mai aproape de Pământ şi regenerarea comunităţilor
rurale.
Filmul, publicat divizat, în forma celor 12 capitole ale sale, a avut
peste 300.000 de vizionări înainte de lansarea sa oficială, deşi nu
este, poate, un film care să vină cu multe soluţii, ci, mai degrabă, un
film care susţine iniţiativele ce apelează la noi soluţii comunitare,
mult mai apropiate de spiritualitate, decât varianta
corporatist-meschină susţinută de economia speculativă actuală.
Documentarul subliniază asemănările şi, cine poate şti, poate chiar
originile comune, pierdute în negura vremii, dintre tehnicile de
construcţie ale caselor din lut, în aproape orice context cultural, în
toate condiţiile sociale, de la comunităţile aşa-zisei lumi a treia,
până la comunităţile rurale din ţările dezvoltate şi din deşerturile
arabice, până în junglele urbane americane.
Exploatarea iraţională a culturilor, terenurilor şi fondului forestier
are un efect malefic, care nu mai este de multă vreme o simplă ipoteză,
ci a fost confirmat dramatic prin aşa-zisa "Dust Bowl".
Decenii de agricultură intensivă, fără rotaţia culturilor şi tăierea
iresponsabilă a pădurilor, peste care s-au suprapus o secetă severă, au
provocat între 1930 şi 1940, eroziunea totală a solului din cinci state
americane, Oklahoma, Texas, New Mexico, Colorado şi Kansas, fiind
afectaţi 400.000 kmp, a căror componentă fertilă a fost pur şi simplu
cărată în Oceanul Atlantic, de furtuni uriaşe de praf, ce au afectat
desigur şi marile oraşe de pe coasta de est a SUA.
Sute de mii de oameni şi-au părăsit fermele transformate în deşert,
migrând spre alte state, precum California, ajungând să trăiască din
venituri infime, la limita supravieţuirii.
Dezvoltarea dramatică a aglomerărilor urbane, justificată prin boom-ul
industrial al anilor postbelici, a distrus comunităţile rurale,
dislocând grupuri populaţionale uriaşe, pentru a servi drept forţă de
muncă ieftină.
Relocarea ulterioară a fabricilor în ţări mult mai profitabile economic,
unde se munceşte în condiţii de sclavie legală, a abandonat aceste
comunităţi urbane, lăsate fără venituri şi fără viitor, creşterea ratei
infracţionale şi izolarea socială accentuată fiind consecinţele
previzibile.
Izolarea pare să facă, pe de altă parte, dintr-o strategie politică bine
gândită a izolării comunitare, menită să distrugă orice urmă de
compasiune sau solidaritate umană.
Dovada pare să ne fie oferită de reacţia brutală a autorităţilor, contra
întrunirilor favorizate de proiectele gen Village Building Convergence
sau Repair City, desfăşurate în oraşe ca Portland sau Oackland,
unificarea comunităţilor din cartiere, indiferent de culoare, prin
angrenarea entuziastă în astfel de programe comune, părând a fi privită
ca o ameninţare la adresa totalitarismului "democratic" american.
sursa