| Eu sunt |
Calea |
Adevărul |
şi |
Viaţa |
||
| Direcţia |
Sinea spirituală |
Spiritul vieții |
Omul-spirit |
În Evanghelia după Ioan poţi găsi direct şi învăţături teosofice. Faptul că în fiecare om trăieşte un Eu individual, că în acest Eu se află o scânteie divină, că această scânteie trebuie să se dezvolte pentru a deveni „Dumnezeu în noi”, acest lucru a fost evocat de autorul Evangheliei după Ioan (capitolul9). În majoritatea traducerilor Bibliei răspunsul lui Christos la întrebarea cine a păcătuit, orbul din naştere sau părinţii lui, este redat astfel: „Nici el, nici părinţii lui nu au păcătuit, ci ca să se arate prin el lucrările lui Dumnezeu.” Este însă aceasta o mentalitate demnă de un creştin, ca Dumnezeu să lase să se nască un om orb pentru ca prin el să se reveleze gloria, slava sa? A concepe un Dumnezeu în stare să ajungă la astfel de urmări este ceva imposibil. Acest pasaj se citeşte mult mai simplu şi clar în lumina concepţiei teosofice. Christos răspunse: Nici el nici părinţii săi nu au păcătuit, el împlineşte karma sa pentru ca scânteia dumnezeiască să devină vizibilă în el, pentru ca lucrările lui Dumnezeu din el să devină vizibile. Răspunsul lui Christos (9, 3) trebuie tradus în felul următor:
El s-a născut orb pentru ca lucrările lui Dumnezeu din El să devină vizibile.
Fiecare om trece prin vieţi pământeşti succesive. Vedem un orb din naştere. Nu este obligatoriu ca el să fi păcătuit în viaţa aceasta. Se poate ca el să fi adus vina care l-a condus la această naştere dintr-o încarnare precedentă. Aici este descrisă în sens pur teosofic doctrina karmei, care acţionează prin şirul încarnărilor. Este evident că Christos, prin învăţătura Sa, trebuia să intre în contradicţie cu concepţiile curente ale iudaismului, ceea ce explică şi conflictul în care intră cu iudeii (9, 22).
Mai găsim şi un alt loc în Evanghelie care se referă la doctrina karmei. În capitolul opt există un pasaj deosebit. Întrebat de farisei ce părere are despre femeia adulteră, Iisus se apleacă fără să scoată un cuvânt şi scrie cu degetul pe pământ (versetele 6 şi 8). Pământul este, aşa cum am văzut, propriul său corp. El nu condamnă femeia adulteră ci înscrie fapta ei în propriul său organism. Prin aceasta el vrea să indice că aşa cum o sămânţă pusă în pământ răsare şi aduce roadele sale, tot astfel fiecare faptă a omului va răsări într-o viață pământească viitoare şi va aduce roadele corespunzătoare ei, şi că nicio putere de pe Pământ nu poate să şteargă consecinţele unei fapte. Cu certitudine, teologia crede în moartea în vederea ispăşirii păcatelor, crede că Christos a murit pentru noi şi crede că nu este permis să se accepte doctrina karmei, căci ea ar contrazice ideea că prin moartea Sa Christos a luat asupra Lui toate păcatele lumii. Dar această dizarmonie între concepția teosofică şi cea teologică se preschimbă în armonie dacă ea este prezentată corect.
În virtutea legii karmei noi trebuie să admitem că ceea ce am făcut într-o existență precedentă se întoarce la noi ca efect în viaţa actuală iar ceea ce facem acum va reapărea într-o viaţă viitoare. Avem astfel un bilanț complet al vieţii: de o parte se înscriu acţiunile bune, de cealaltă parte cele rele. Dacă cineva se gândeşte că în virtutea legii karmei nu poate săvârşi niciun act liber întrucât modul său de acţiune este condiţionat de faptele sale anterioare, el se aseamănă unui comerciant care spune: Eu mi-am făcut bilanţul, nu mai am voie să fac nicio afacere, altfel bilanţul va fi fals. Dacă pentru un comerciant acest mod de a gândi este greşit, la fel de eronată este şi părerea de mai sus despre efectul karmei. Doctrina karmei, corect înţeleasă, nu comportă niciun fatalism. Libertatea de voinţă şi karma sunt perfect conciliabile iar karma, bine înţeleasă, nu este niciodată ceva irevocabil. Şi dacă cineva ar refuza să vină în ajutorul unei persoane aflate în necaz, sub pretextul că nu vrea să intervină în karma acesteia, acest om ar proceda la fel de greşit ca atunci când ar refuza să acorde unui comerciant aflat la greu un ajutor pentru ca acesta să evite falimentul. Aşa cum comerciantul va înscrie acest împrumut în hârtiile sale la rubrica „debit”, iar cel care l-a împrumutat la rubrica „credit”, tot astfel fiecare acţiune bună se înscrie pentru cel care o săvârşeşte ca un bonus în contul său, în timp ce pentru beneficiar se înscrie ca o datorie. La fel, şi legea karmei nu exclude niciun ajutor şi este extrem de util să uşurezi karma aproapelui printr-un ajutor mutual. Printr-o faptă bună poți ajuta un singur semen de-al tău, dar există şi fapte de care pot beneficia mai multe persoane, adică le poţi uşura şi acestora karma, iar fapta să se înscrie în contul a mai multor oameni. Iar dacă fapta este de anvergura celei a lui Christos, ea se gravează în karma tuturor oamenilor, deoarece produce o uşurare tuturor celor care o lasă să acţioneze în ei. Vedem astfel că în Evanghelia după Ioan se face aluzie şi la legea karmei iar existenţa ei nu constituie un impediment pentru libertatea de acţiune. Prin fapta Sa unică de jertfă de Sine Christos a intrat în relaţie cu întreaga omenire. Conform legii karmei, orice faptă se înscrie în registrul de datorii al vieţii. Ea este pusă în raport cu trupul lui Christos, cu Pământul. De aceea El nu o judecă imediat pe femeia adulteră, ci înscrie fapta ei în propriul Lui corp. El adună în propriul Său corp tot ce se poate întâmpla fiecărui om, modul în care se poate împlini iar şi iar karma pe Pământ. Această povestire revelă într-un mod profund semnificativ faptul că prin fapta Sa Christos s-a legat cu evoluția karmică a întregii omeniri. El conduce evoluţia viitoare a omenirii.
Dacă readucem în memorie cele cinci epoci de civilizaţie, cea indiană, persană, egipteană, greco-latină şi europeană, constatăm că în cursul celei de a treia au fost puse bazele forței christice, care va deveni rodnică pentru întreaga omenire. Ceea ce a fost depus atunci în evoluția omenirii nu va prinde viaţă decât în epoca a şasea. În epoca a şasea Sinea spirituală, dezvoltată din sufletul conştienței, se va uni cu Spiritul vieţii. Din epoca a treia până în epoca a patra străfulgeră profetic forţa lui Christos. Epoca a şasea va sărbători marea nuntă a omenirii, în care Sinea spirituală se va uni cu Spiritul vieţii. Omenirea va constitui atunci o mare fraternitate. În această fraternitate, profețită prin descrierea nunţii din Cana Galileii, nuntă care nu este numai un fapt istoric, ci şi simbolul unirii în epoca a şasea a tuturor fiilor oamenilor într-o mare fraternitate, vor sta alături Eu lângă Eu şi frate lângă frate. Din epoca a treia şi până la acest eveniment mai sunt de străbătut trei epoci: epoca a treia, epoca a patra şi epoca a cincea. În esoterism o epocă este numită o zi, de aceea este spus la începutul capitolului 2: „Şi în ziua a treia a fost o nuntă în Cana.” Acest lucru înseamnă că în descrierea nunții se face trimitere la un fapt ce urmează să se întâmple în viitor. La nuntă este prezentă mama lui Iisus, sufletul conştienței. Christos îi spune: Ce trece de la mine la tine? Ceasul meu nu a venit încă. Este clar că în nunta din Cana se face referire la un eveniment ce urmează să se întâmple abia în viitor. Ce face Iisus, pentru că ceasul său încă nu a venit? El preface apa în vin! Totdeauna regăsim aceeaşi explicaţie, că transformarea apei „insipide” în vin arzător vrea să arate că iudaismul, ajuns în decadenţă, urmează să primească forţă de viaţă nouă, un foc nou.
Christos a venit pentru a da omenirii forța ca în epoca a şasea omul să poată ajunge la conştienţa cea mai înaltă de Eu. El vrea să îi pregătească pe oameni pentru acel „timp care încă nu a venit”. Dacă ar fi rămas la jertfa de apă, omenirea nu ar fi ajuns niciodată la Eul individual. Schimbarea apei în vin reprezenta înălţarea omului la nivelul de ființă individuală. Omenirea ajunsese într-un punct în care îi era necesar vinul, de aceea Christos preschimbă apa în vin. Când timpul în care omul nu va mai avea nevoie de vin va veni, Christos va preschimba din nou vinul în apă. Cum a putut să apară în Christos o asemenea forţă care a putut să transforme apa în vin? Întrucât pământul însuşi este corpul lui Christos, El a putut activa în sine forţele pământului. În pământ apa, când se înalţă în vita-de-vie se transformă în vin. Ceea ce se întâmplă în pământ Christos ca persoană putea şi El să înfăptuiască fiindcă toate forţele pământului sunt prezente şi în El, de vreme ce pământul este corpul său şi este însufleţit de corpul său astral.
Ce sunt, înainte de toate, Evangheliile? În Evanghelia după Ioan avem o descriere a principiilor de iniţiere, aşa cum erau acestea răspândite în toată Antichitatea. Pentru şcoala de iniţiere de care tinea candidatul nu era decisiv ceea ce făcea acesta în plan exterior, ci ceea ce vieţuia el din treaptă în treaptă, de la un grad de iniţiere la alt grad de iniţiere, era determinant. Erudiţii moderni sunt surprinşi să descopere similitudini în istoria dezvoltării lui Buddha şi în cea a lui Christos Iisus. Dar acest lucru se explică prin faptul că autorii acestor biografii nu au consemnat detalii de viaţă, ci faptele interioare, spirituale. Acestea corespund la toţi adevăraţii iniţiaţi, întrucât toţi au urmat acelaşi drum şi au făcut aceleaşi experienţe. Ceea ce trebuia să fie trăit de orice inițiat pe drumul iniţierii era indicat în regulile iniţiatice. Şi toţi iniţiaţii de acelaşi grad trebuiau să trăiască aceleaşi experienţe. Biografii nu relatau deci decât o biografie a diferitelor stadii de iniţiere. Evangheliile nu sunt altceva decât reguli de iniţiere vechi, de profunzimi diferite. Ceea ce în timpurile trecute se petrecea într-o stare de conştienţă atenuată s-a întâmplat public în Misteriul de pe Golgota. Moartea, care până atunci era biruită în corpul eteric, a fost biruită acum în corpul frzic. Evenimentul de pe Golgota reprezintă iniţierea unui iniţiat de cea mai înaltă treaptă, care nu a fost iniţiat de nimeni.
Autorul Evangheliei după Ioan nu putea deci să relateze viața lui Christos decât în forma unui cod iniţiatic. Cel care trăieşte Evanghelia după Ioan în mod viu trezeşte în sine o forţă vizionară. Această Evanghelie este o carte a unui văzător, scrisă pentru deprinderea facultăţii de clarvedere. Cel care o vieţuieşte frază cu frază se află spiritual faţă în faţă cu Christos. Oamenii nu se lasă atât de uşor convinşi că trebuie să lupte pentru a ajunge la revelaţia că Christos este o realitate. Evanghelia după Ioan este calea care duce la Christos. Autorul ei a voit să le ofere tuturor prilejul de a-L înţelege. Celui care, din corpul său astral, îşi dezvoltă Sinea spirituală îi apare în spirit înţelepciunea prin care poate să înţeleagă ce este Christos. Christos însuşi a indicat acest lucru. El atârnă pe cruce, la picioarele Lui stau mana Sa şi discipolul iniţiat de El pe care îl iubeşte. Discipolul trebuie să aducă oamenilor înţelepciunea, cunoaşterea importanţei lui Christos. De aceea se atrage atenţia asupra mamei-Sophia prin cuvintele: „Aceasta este mama ta, trebuie să o iubeşti”. Mama spiritualizată a lui Iisus este însăşi Evanghelia, ea este înţelepciunea care conduce pe oameni către cunoştinţele cele mai înalte. Discipolul ne-a dat-o pe mama Sophia, altfel spus, el a scris Evanghelia în care cel ce o studiază face cunoştinţă cu creştinismul, înțelege originea şi ţelul acestei mişcări.
Evanghelia după Ioan cuprinde înțelepciunea despre „Dumnezeul în om”, teosofia, şi cu cât omenirea se va consacra mai mult studiului acestui document, cu atât mai mult ea va extrage din el înţelepciune şi lumină.
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA094_100/GA100_Ev08.html
