"Aş vrea să-ţi spun că eu nu te cert pentru că nu-mi oferi ce îmi doresc, pentru că sunt conştient că nici eu nu ţi-am oferit poate tot ce aşteptai de la mine. Aş vrea să-ţi mai spun că mă mândresc cu tine oriunde aş merge, chiar dacă semenii mei, cei mai mulţi sau doar unii dintre ei, aruncă pe tine vina eşecului lor de a nu fi
în stare să facă din numele “român” unul iubit, respectat şi apreciat în lume. Aş vrea să-ţi mai spun că oriunde viaţa îmi poartă paşii, îmi lipsesc bunicii mei, părinţii, sora, munţii tăi, apele şi pădurile tale, satele şi oraşele şi tot ceea ce tu mi-ai dăruit la naştere atât mie cât şi semenilor mei, atâtea şi atâtea lucruri de care uităm în visul nostru către o viaţă în “Vest”.
Ştiu şi mi-e ruşine că nu am puterea necesară să fac din bogăţiile tale belşug pentru toţi românii, ştiu şi mi-e ruşine că nu le pot deschide ochii celorlalţi pentru a vedea cu câte lucruri frumoase ne-ai binecuvântat. Românie, stau plecat în faţa ta şi recunosc că nu m-am ridicat la înălţimea aşteptărilor tale şi ştiu că mulţi fraţi de-ai mei gândesc la fel acum, de ziua ta. Tu ne-ai dat cer şi pământ, iar noi ne căutăm norocul pe meleaguri străine, slujind amarnic bunăstarea altora, tu ne-ai dat sare şi grâu să facem pâine din el, iar noi batem la uşile Europei pentru o bucata de pâine, tu ne-ai dat aur, iar noi suntem datornici şi slugi la străini.
Nu e vina ta, Românie, tu ai făcut ce-ai putut pentru noi, iar noi mai nimic pentru tine. Trebuie să-ţi destăinui că mă simt ruşinat de faptul că fac parte din acelaşi popor cu Stefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Decebal, Burebista sau Cuza, mă simt ruşinat pentru că eu, vrând-nevrând, sunt dintr-o generaţie care pur şi simplu nu te vrea, te-am alungat din vieţile noastre şi eu unul nu înţeleg de ce.
Eşti frumoasă, Românie, dar pare c-ai îmbătrânit, sub povara tristeţii că fii tăi te uită pe zi ce trece tot mai mult. Tu rămâi în urma fiilor şi fiicelor plecaţi pe meleaguri străine şi ii plângi, pentru că-i iubeşti, pentru că i-ai plămădit din pământul tău stropit cu sângele strămoşilor şi ars de focurile cotropitorilor. I-ai fi vrut lângă tine pe toţi cei plecaţi, că braţele tale ii pot cuprinde pe toţi, însă ei nu vor să mai vină.
Tu continui să-ţi cânţi legendele, Românie, poveştile şi eroii, deşi tot mai puţini le mai aud, tu continui să şopteşti prin susur de izvoare că suntem neam vechi şi nobil, însă cei de azi nu-ţi mai înţeleg vorba. Tu continui să-ţi înveţi poporul limba moşilor lor, însă cei tineri nu mai au urechi s-o asculte.
Şi vor veni ani mulţi şi va trece vreme multă peste tine, România şi poate, într-o zi, vei renaşte şi iţi vei deschide aripile obosite pentru a te ridica tot mai sus. Eu iţi doresc să ne iubeşti la fel de mult în continuare, deşi noi te uităm mai mereu, iţi doresc să ne înveţi că bunătatea ta nu are seamăn în lume, iar noi să înţelegem.”
