Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

duminică, 2 decembrie 2012

Taina Misteriul Sfântului Graal


Ştiţi că Evanghelia după Ioan, acest document zguduitor al neamului omenesc, începe prin aceste cuvinte: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era la început la Dumnezeu.”
Cuvântul – sau Logosul – era deci la început la Dumnezeu. Şi se spune apoi despre el că răspândea Lumina în întuneric şi că întunericul nu a cuprins-o la început; că această Lumină era în lume, că ea se afla printre oameni şi că numai un mic număr dintre ei au fost în stare să o înţeleagă*. Atunci a apărut Cuvântul, care s-a făcut carne, a luat chipul unui om, al cărui înainte-mergător a fost Ioan Botezătorul. Şi acum vedem cum cei care au înţeles ceva despre importanţa apariţiei lui Christos pe Pământ se străduie să-şi explice ce este în realitate Christos şi de ce autorul Evangheliei după Ioan ne arată direct că entitatea cea mai desăvârşită care a trăit în acest Iisus din Nazaret nu era alta decât cea din care au ieşit şi toate celelalte fiinţe care trăiesc în jurul nostru – că ea este Spiritul viu, Cuvântul viu, Logosul însuşi.
* În germană: begreifen = a cuprinde, a înțelege.
Dar şi ceilalţi evanghelişti au încercat, fiecare în felul său, să ne prezinte ce a însemnat în realitate apariţia lui Iisus din Nazaret. Vedem, de pildă, cum autorul Evangheliei după Luca se străduie să arate că la Botezul lui Christos în Iordan, de către Ioan Botezătorul, a avut loc un lucru cu totul deosebit, că spiritul s-a unit cu corpul lui Iisus din Nazaret. Şi autorul Evangheliei după Luca spune în continuare că acest Iisus din Nazaret este descendentul unei lungi linii de predecesori care urcă până la David, până la Avraam, până la Adam şi chiar până la Dumnezeu. Să remarcăm că în Evanghelia după Luca se indică peste tot că Iisus din Nazaret era fiul lui Iosif, că Iosif era fiul lui  Eli, care era fiul lui Matat..., care era fiul lui David şi, în final, fiul lui Adam, care era al lui Dumnezeu! Aceasta ne arată că autorul Evangheliei după Luca acordă o importanţă deosebită faptului că Iisus din Nazaret, cu care s-a unit spiritul în momentul Botezului sâvârşit de Ioan, coboară în linie directă din cel pe care el îl numeşte tatăl lui Adam, Dumnezeu. Aceste lucruri trebuie luate textual. În Evanghelia după Matei se urmăreşte şirul ascendenţei lui Iisus din Nazaret până la Avraam, căruia i s-a revelat Dumnezeu.
Prin aceasta, şi prin multe alte cuvinte din Evanghelii, individualitatea care este purtătorul lui Christos şi întreaga apariţie a lui Christos sunt prezentate nu numai ca una din cele mai mari apariţii din sânul evoluţiei omenirii, ci ca cea mai mare apariţie. Exprimat simplist, aceasta înseamnă implicit următorul fapt: dacă pogorârea lui Christos Iisus este privită, de către cei care îi presimt măreţia, drept evenimentul capital survenit în sânul evoluţiei Pământului, atunci Christos Iisus trebuie să fie legat într-un fel de ceea ce este esenţial şi mai sacru în om. Trebuie deci să existe ceva în om care se raportează direct la evenimentul christic. Am putea deci pune întrebarea: Dacă, conform Evangheliilor, Christos Iisus reprezintă într-adevăr evenimentul cel mai important al evoluţiei omenirii, nu ar trebui atunci să găsim în orice suflet de om ceva care se află în relaţie cu Christos Iisus?

Tocmai acesta era şi punctul cel mai important şi esenţial pentru creştinii ioaniţi din societăţile rosicruciene, şi anume că în fiecare suflet omenesc există ceva ce se raportează direct la faptele care au avut loc în Palestina datorită lui Christos Iisus. Şi dacă Christos Iisus poate fi numit cel mai mare eveniment pentru omenire, atunci şi ceea ce corespunde în sufletul uman acestui eveniment christic va fi cel mai mare şi mai important lucru. Care anume este acesta? La această întrebare rosicrucienii au răspuns: Pentru fiecare suflet uman există ceva ce se desemnează prin  cuvintele „Trezire”, „Renaştere” sau „Iniţiere”.
Când privim către lucrurile din jur vedem că acestea se nasc şi mor. Floarea se naşte şi moare, întreaga vegetaţie apare şi dispare. Şi deşi munţii şi rocile par să sfideze secolele, în dictonul „Picătura care stăruie găureşte piatra” se exprimă deja o bănuială a sufletului omenesc, faptul că şi stâncile maiestuoase şi munţii sunt supuşi legilor dispariţiei. Omul ştie că se naşte şi piere chiar şi ceea ce este construit, clădit din elemente; se naşte şi piere nu numai ceea ce omul numeşte corporalitatea sa, ci şi ceea ce el numeşte „Eul său trecător”. Însă cei care ştiu cum se ajunge în lumea spirituală ştiu şi că omul nu ajunge aici cu ajutorul ochilor şi urehilor sau prin intermediul altor simţuri, ci pe calea trezirii, a renaşterii, a iniţierii. Şi ce renaşte?

Când omul îşi îndreaptă privirile spre lăuntrul său, el constată că fiinţa care îl întâmpină acolo este cea căreia el îi spune „Eu”. Acest Eu se deosebeşte chiar prin nume de toate obiectele din lumea exterioară. Oricărui obiect din lumea exterioară îi poţi da un nume din afară: fiecare îi poate spune mesei masă, ceasului ceas etc. Cuvântul „Eu” nu poate însă niciodată să răsune în urechea noastră dacă acest cuvânt vrea să ne desemneze pe noi înşine; „Eul” nu poate fi exprimat decât dinăuntru. Pentru oricare altul, noi suntem un „Tu”. Omul recunoaşte deja prin însuşi acest fapt că această fiinţă-Eu se deosebeşte de tot ceea ce se află în el şi în jurul lui. La aceasta trebuie de adăugat ceea ce ocultiştii au afirmat în toate timpurile: faptul că din acest Eu se naşte un Eu superior, aşa cum se naşte copilul din mama sa.
Când omul intră în viaţă, îl vedem la început copil. El priveşte cu stângăcie lucrurile din jur; apoi învaţă treptat să le cunoască, îşi dezvoltă puţin câte puţin intelectul şi voinţa şi îl vedem crescând în forţă, în energie. Dar în toate timpurile au existat oameni care au depăşit această dezvoltare obişnuită. Ei au ajuns, să spunem aşa, la un al doilea Eu, care îi poate spune „Tu” primului, aşa cum Eul îi spune corpului său şi lumii exterioare „Tu”. Acest al doilea Eu îl priveşte oarecum de sus pe primul. Acest Eu stă ca un ideal în faţa sufletului omenesc şi ca o realitate pentru cei care urmează directivele ocultiştilor. Aceştia spun: Eul pe care îl cunoşteam până acum participă la întreaga lume exterioară; el este trecător odată cu această lume. Dar în mine dormitează un al doilea Eu, de care oamenii nu sunt conştienţi, dar pot ajunge să fie. Acest Eu este unit cu nepieritorul aşa cum primul Eu este unit cu ceea ce este trecător şi temporal. Printr-o nouă naştere, acest Eu superior va putea să contemple lumile spirituale aşa cum Eul inferior poate privi în lumea sensibilă prin simţuri, prin ochi, urechi etc. Ceea ce altfel se numeşte trezire, renaştere, iniţiere era, în concepţia celor care se recunoşteau a fi discipolii rosicrucianismului, evenimentul cel mai important al sufletului omenesc. Ei ştiau că trebuie să existe un raport între acest eveniment al renaşterii Eului superior, care este în stare să privească de la înălţime Eul inferior aşa cum oamenii privesc formele din jur, şi evenimentul christic. Altfel spus: aşa cum pentru fiecare om poate avea loc în evoluţia sa o renaştere, tot aşa pentru întreaga omenire a intervenit o renaştere odată cu apariţia lui Christos Iisus. Ceea ce pentru omul individual este un eveniment interior, un eveniment mistic-spiritual, cum se spune, ceea ce el poate vieţui drept naşterea Eului său superior, pentru omenire în ansamblul ei este evenimentul din Palestina, intervenit în lumea exterioară, în istorie, odată cu Christos Iisus.
Cum apare acest fapt celui care a scris Evanghelia după Luca? El şi-a spus: Arborele genealogic al lui Iisus din Nazaret urcă până la Adam şi până la Dumnezeu însuşi. Ceea ce este astăzi omenirea, ceea ce îşi are sălaşul în corpul fizic al omului a coborât odinioară din înălţimile divin-spirituale, s-a născut din spirit, a fost odinioară la Dumnezeu. Adam a fost cel trimis din înălţimile spirituale să coboare jos, în materie; în acest sens, el este Fiul lui Dumnezeu. Odinioară exista deci o împărăţie divin-spirituală care s-a condensat, ca să spunem aşa, şi a format împărăţia pământească, trecătoare. A apărut Adam. Adam era o imgine pământească a Fiului lui Dumnezeu; şi din Adam coboară oamenii aflaţi în corp fizic. Iar în Iisus din Nazaret a trăit într-un mod aparte nu numai ceea ce trăieşte în fiecare om în general, ci şi o natură mai profundă, ceva ce nu poţi găsi decât dacă îţi dai seama că adevărata esenţă a omului provine din divin. Această descendenţă divină rămâne vizibilă întru câtva în Iisus din Nazaret. De aceea autorul Evangheliei după Luca se simte dator să spună: Priviţi-L pe Cel pe care L-a botezat Ioan. El poartă semnele distinctive ale divinităţii, de unde îşi trage obârşia Adam. Acestea se pot reînnoi în El. Aşa cum Dumnezeu a coborât în materie şi a dispărut ca Dumnezeu în neamul omenesc, tot aşa El reapare. Omenirea a putut să renască în ceea ce are ea mai profund, în caracterul său divin, prin Iisus din Nazaret. – Deci, autorul Evangheliei după Luca a vrut să spună: Dacă urcăm la obârşia arborelui genealogic al lui Iisus din Nazaret, noi regăsim în el obârşia divină şi însuşirile Fiului lui Dumnezeu, dar într-un mod nou şi în mai mare măsură decât a putut fi până acum în omenire.
Iar autorul Evangheliei după Ioan accentuează şi mai mult faptul că în om trăieşte ceva divin şi că acest divin a apărut în forma sa cea mai sublimă ca Dumnezeu, ca Logosul însuşi. Dumnezeu, care a fost, ca să spunem aşa, înmormântat în materie, este renăscut ca Dumnezeu în Iisus din Nazaret. Iată ce au vrut să spună cei care şi-au început Evangheliile făcând această introducere.
Şi ce spuneau cei care au vrut să continue înţelepciunea acestor Evanghelii, creştinii ioaniţi? Ei spuneau că pentru orice om există un eveniment mare şi puternic, care se numeşte naşterea Eului superior. Aşa cum copilul se naşte din mamă tot aşa se naşte Eul divin din om. Iniţierea, trezirea, este posibilă, iar când ea s-a produs o dată, atunci altceva devine important faţă de ceea ce a fost înainte.
Evangheliştii şi-au luat drept sarcină să arate înainte de toate că Christos Iisus îşi are obârşia în spiritul originar al Universului, în Dumnezeu însuşi. Dumnezeu, care a sălăşluit invizibil în omenirea întreagă, se revelează în mod special în Christos Iisus. Acesta este acelaşi Dumnezeu despre care Evanghelia după Ioan spune că este de la obârşii, de la începuturi. Interesul evangheliştilor a fost acela de a arăta că acel Dumnezeu era în Iisus din Nazaret. În ceea ce îi priveşte pe cei care au trebuit să perpetueze până în epoca noastră înţelepciunea primordială veşnică, interesul lor a fost acela de a arăta că Eul superior al oamenilor, Spiritul divin al omenirii care, prin evenimentele din Palestina, s-a născut în Iisus din Nazaret a rămas acelaşi şi s-a păstrat la toţi cei care au avut o reală înţelegere pentru acest lucru.
Cei care se numeau creştini ioaniţi şi aveau ca simbol crucea cu trandafiri spuneau: Tocmai ceea ce s-a născut din nou pentru omenire ca mister al Eului superior al acestei omeniri s-a păstrat. El a fost păstrat de această mică comunitate ieşită din rosicrucianism. Această continuitate se exprimă printr-un simbol: acea sfântă cupă din care a băut şi a mâncat Christos Iisus împreună cu discipolii Săi, care este numită „Sfântul Graal”, şi în care a fost adunat, de către Iosif din Arimateea, sângele scurs din rănile lui Christos. Ea a fost adusă, cum spune legenda, de către îngeri în Europa. Pentru ea a fost înălţat un templu, iar rosicrucienii au devenit păstrătorii conţinutului aflat în acea cupă, adică a ceea ce constituie esenţa Dumnezeului renăscut.
Taina Dumnezeului renăscut a domnit mereu în omenire: acesta este Misteriul Sfântului Graal.
Acesta este Misteriul prezentat ca o nouă Evanghelie, despre care este spus: Noi ne uităm de jos în sus la un astfel de înţelept cum a fost autorul Evangheliei după Ioan, care a putut spune: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Ceea ce la început era la Dumnezeu s-a născut din nou în Cel pe care noi L-am văzut suferind şi murind pe Golgota şi care a înviat. – Această continuitate a principiului divin de-a lungul tuturor timpurilor şi renaşterea acestui principiu divin, iată ce a vrut să descrie autorul Evangheliei după Ioan. Dar toţi cei care au vrut să prezinte aceste lucruri ştiau: ceea ce era dintru început a fost păstrat. La început a fost Misteriul despre Eul omenesc superior; acest Misteriu a fost păstrat prin Sfântul Graal; el a rămas legat de Graal şi în Graal trăieşte Eul, care este unit cu nepieritorul şi cu veşnicul, aşa cum Eul inferior este legat de ceea ce este trecător şi pieritor. Cine cunoaşte taina Sfântului Graal ştie că din lemnul crucii răsare viaţa adevărată, Eul nemuritor, simbolizat de trandafirii de pe lemnul negru al crucii. Astfel, taina crucii cu trandafiri se prezintă ca un fel de continuare a Evangheliei după Ioan. Şi tocmai în ce priveşte această Evanghelie şi ceea ce o continuă putem spune: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate prin el s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. În El era Viaţa, şi Viaţa era Lumina oamenilor. Şi Lumina lumina în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” Numai câţiva oameni, cei care aveau în ei ceva din ceea ce nu este născut din carne, au înţeles Lumina care lumina în întuneric. Dar atunci Lumina a devenit carne şi a locuit printre oameni în făptura lui Iisus din Nazaret.
Ioan Botezătorul trebuia să vestească că Soarele creşte din ce în ce în strălucire, până la un punct în care el a putut să spună: Cel pe care L-au făgăduit vechii profeţi, Cel care din împărăţiile spirituale a fost numit Fiul împărăţiilor spirituale a apărut! – Ioan Botezătorul acţionează până în acest punct. După aceea însă, când zilele se scurtează din nou şi întunericul sporeşte în intensitate, trebuie, prin pregătirile făcute, să lumineze Lumina spirituală interioară, trebuie ca ea să devină din ce în ce mai clară, aşa cum lumineză Christos în Iisus din Nazaret.
Aşa l-a văzut Ioan pe Iisus din Nazaret apropiindu-se. Şi el a presimţit creşterea lui Iisus din Nazaret ca pe propria sa descreştere şi creştere a Soarelui. El spune: De acum eu mă voi micşora, aşa cum Soarele descreşte de la Sfântul Ioan încolo. El însă, Soarele spiritual, va creşte şi va lumina din întunecimi! – Aşa s-a vestit El, aşa a început renaşterea Eului omenirii, de care depinde renaşterea fiecărui Eu omenesc superior.
Prin aceasta am caracterizat evenimentul cel mai important din evoluţia fiecărui om:
renaşterea acelui principiu nemuritor ce poate să apară din Eul obişnuit.

 sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA112/GA112_CF01.html
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com