Pentru străbunii noştri, moşul insumează conceptele de Dumnezeu, Strămoş şi Mare Preot, sau sacerdot. In toată iconografia balcanică, Tatăl este zugrăvit sub infătişarea unui bătrân blând, cu privirea de taciune. O foarte veche datină românească, numită Sărbătoarea Moşilor, aminteşte de moştenirea dacică a gropilor ritualice unde se spărgeau vase de lut.
Atat Romulus Vulcanescu in Mitologie Română, cât şi Cornel-Dan Niculae in Magia si fiintele fantastice din arhaicul românesc, ii
suprapun pe moşi, zeităţilor tutelare. Fiind un sistem magico-mistic,
precreştin, tradiţia moşilor se păstrează şi astazi, izolat in zonele
rurale. Sărbătorile actuale sunt celebrate ca Moşii de Rusalii, Moşii de Sanzaiene, Moşii de Rusitori, Moşii de flori de mărţişor…
Interesant, pentru daci, fundul
pământului coincidea cu inălţime cerului, de aceea in gropile ritualice,
ofrandele, deşi acoperite cu pământ, ajungeau in bratele lui “Zamolxis
cel Ceresc”. In unele locuri, Moşul este supranumit şi Omul Alb, liderul
spiritual al Solomonarilor, sacerdoti rătăcitori, care locuiesc sub
munţi, au capacităti extraordinare de vindecare, clarviziune, dar şi de
blestem.
Vestitul Strabon ii numea Kapnobatai - "cei care merg printre nori" . 
Nu este de mirare, că pentru daci, Dumnezeu umblă prin cer ca un
pastor. Să ne amintim , că ulterior, religiile iudeo-creştine işi
bazează revelaţiile tot pe oameni simpli, de regulă păstori: David,
păstorul turmei lui Israel, Iisus, păstorul cel Bun, iar mormântul
sfântului Iacob, fratele Mantuitorului este descoperit la Compostella,
tot de un păstor, ca să nu mai vorbim şi de “sfântul de la Maglavit”,
care era, evident, păstor…
Daca imi permiteţi o abatere de la temă,
cum se face că Dumnezeu comunică atât de simplu şi de direct cu omul de
pământ, smerit şi curat, iar anumite biserici şi culte abundă de
bogăţii nemăsurate, oare nu-şi amintesc chiar ele de sintagma
Eliberatorului:
“mai degraba intră prin urechea acului o cămilă, decat bogatul in Impărăţia Cerului”…
Trebuie mentionat că sediul
Mosului varia, pentru daci de la Ceahlău, Caraiman până la Parâng, cu
alte cuvinte locuinaţa Omului Alb şi al pleiadei de moşi-sacerdoţi se
află, eu cred ca şi astăzi, in “Carpaţii Cereşti”.
Pentru vechii daci, la fel ca pentru perşi, cultul morţilor era, indirect, cultul vieţii mereu biruitoare. Este profund fals şi nedrept să afirmăm că strămoşii erau "păgâni". Păgânismul înseamnă lipsa credinţei, ceea ce nu se poate afirma despre daci. Capetele morţilor - cei şapte colaci de
înmormântare, la panihidă şi la liturghia de dezgropare după şapte ani - semnifică eternizarea în viaţa de dincolo. Soarele cu semiluna, având scara la mijloc. Toate de pâine. Alături, pe o năsălie mai mică, se află "pomul" - coloana cerului, împodobit cu fructe. Pomul se dă de sufletul celui plecat. În toată Moldova istorică şi în Transilvania se face toiag sau lumina de stat. Este practic o lumânare din ceară curată, care trebuie să aibă lungimea egală cu înălţimea mortului. Lumina de stat se face spirală şi trebuie să ardă acolo unde s-a sfârşit cel plecat. După cum se observă, dacii au topit geometria sacră în riturile lor unice în Europa. În satele din jurul oraşului Bor din Timoc, Serbia, românii mai dau şi astăzi focul şi hora formată în jurul focului de sufletul celui plecat. Dacă unora li se pare "păgân" să-ţi înmormântezi morţii în grădină, cum procedează încă unii momârlani, în 
realitate, această tradiţie semnifică tocmai relaţia indestructibilă dintre viaţă şi moarte. Obiceiul înfierii unui orfan în groapa părinţilor, descris magistral de Iftimie Nesfântu, are aceeaşi simbolistică. Dar poate cele mai tulburătoare rămân practicile de priveghi la dacii liberi, pe care încă le-am putut admira în mai multe sate. Pentru daci, trupul este închisoarea sufletului, iar viaţa este un chin. Cum spune Coşbuc: "Viaţa asta-i bun pierdut/ Când n-o trăieşti cum ai fi vrut. / Şi-acum ar vrea un neam călău/ S-arunce jug în gâtul tău. / E rău destul că ne-am născut./ Mai vrem şi-al doilea rău?". Coşbuc a intuit foarte bine filosofia de viaţă a dacilor, ceea ce unii contemporani de-ai noştri nu mai pricep.
Dacii credeau în nemurirea sufletului şi trăiau cu această speranţă. Faptele lor aveau acest reper fundamental: dobândirea nemuririi. Reminiscenţe încă s-au mai păstrat, după ce creştinismul şi comunismul au intenţionat să înlăture practicile considerate păgâne. La adăpostul nopţii, atunci când ochii vigilenţi ai preotului nu mai sunt prin preajmă, orice lamentaţie încetează şi începe un spectacol straniu: calul de priveghi, vornicul şi gogiul, nişca,ciuştea, buhna, leafa, ineluşul, mânăstioara, cleapşa, moara, capra, ursul, gâsca, cocostârcul, mânzulica, gherdănica şi multe altele. Jocurile de priveghi atestă vechea spiritualitate a dacilor, pe care cei mai mulţi români au abandonat-o. De la romani şi de la alte popoare alogene am preluat lamentaţia, bocetul.
Bucuria în faţa morţii ar putea fi considerată chiar profund creştină. De altfel, creştinismul ne învaţă că nu trebuie să preţuim valorile lumeşti, că trebuie să ne construim casă în cer şi să ne bucurăm pentru faptele noastre bune atunci când plecăm.
Iată ce spun uncheşii daci de pe Valea Gurghiului la priveghi:
nu te milui
nu te
jelui;
bucură-te, bucură
că rădăcina ta
murind in pamant
a aprins in
cer
si lutul tău,
s-a ncurcat
de unde-a venit
in vis linistit…”
Bucuraţi-vă bucuraţi
şi voi ceilalţi
oamenilor-pomilor,
femei şi bărbaţi
beţi şi mâncaţi,
cântaţi şi jucaţi
că Gheorghe n-a răpus,
e numai dus,
e numai întors
în lumea ce-a fost..."
Asemenea gânduri atestă adânca religiozitate a unui popor străvechi, pentru care totul era sacru.
sursa
codulluioreste.ro
Suntem daci si nu ne temem de moarte!
http://www.dacii.ro/congres2005/lucrari/viorel_patrichi_zaul.htm
Mitologie Romana Romulus Vulcanescu
