Iată acest text: „Ex abundantia cordis os loquitur“ (Gura vorbeşte din abundenţa inimii) (Matei 12, 34).
Este unul dintre cele mai înalte idealuri ale creştinismului. Gura este inspirată de revărsarea inimii, de ceea ce inima nu cuprinde. Or, inima este mişcată de sânge şi sângele este expresia Eului. Aceasta înseamnă, aşadar: Această forţă vorbeşte dintr-un Eu preaplin care radiază din sine forţă, căci această forţă este forţa credinţei! Atunci cuvintele tale sunt de aşa natură, încât conţin într-adevăr forţa lui Hristos. „Gura vorbeşte din preaplinul inimii“. Aceasta este una din afirmaţiile cardinale ale esentei creştinismului.
Luaţi acum textul Bibliei actuale*. Ce se află la acest pasaj?
„Cel a cărui inimă este plină, aceluia îi trece prin gură“.
Iată cuvinte care au fost suficiente timp de secole ca să ascundă unul din adevărurile esentiale ale crestinismului. Omenirea nu a conştientizat cât este de absurd a spune că inima debordează atunci când este plină. De obicei, un lucru nu se revarsă decât dacă el este mai mult decât plin. Astfel (dar aceasta nu este o critică) omenirea s-a fixat într-o reprezentare care-i ascunde complet unul din adevărurile esenţiale ale creştinismului şi nu s-a observat niciodată că aici este o adevărată imposibilitate.
* În traducerile germane.
În
cele româneşti de la începutul secolului XX figureară,
în general,
„prisosinţa inimii“ sau „prisosul inimii“, echivalent al expresiei
„preaplinul inimii“. (Nota trad.)
A spune că limbile actuale nu permit să traducem Ex abundantia cordis os loquitur
prin 
„Gura vorbeşte din preaplinul inimii“ este tot atât de
absurd ca
şi dacă s-ar considera imposibil să spui că surplusul de căldură a unei
sobe de teracotă este cea care încălzeşte piesa. Căci, dacă
încălziţi o
sobă de teracotă numai atât încât căldura să nu
depăşească pereţii
acesteia, ea nu se va încălzi deloc; ea nu devine caldă
decât dacă
apare un exces de căldură, astfel încât această căldură să
răzbată din
sobă.Noi ne găsim deci aici în faţa faptului important că un adevăr esenţial al creştinismlui, pe care se sprijină o parte a Evangheliei lui Luca, este ascuns, aşa încât omenirea nu are acces la unul din cele mai importante pasaje ale Evangheliei.
Această forţă, care se poate revărsa dintr-o inimă omenească, este forţa lui Hristos; cuvântul „inimă“ este pus aici pentru „Eu“. Ceea ce Eul poate face dincolo de sine, se scurge în afară prin cuvânt. Numai la capătul evoluţiei pământeşti Eul va fi astfel încât îl va conţine în el pe Hristos în întregime. În aşteptare, Hristos este ceea ce se revarsă din inimă. Cine nu vrea să aibă decât o inimă „plină“, de fapt, nu-l are nicicum pe Hristos. Din această cauză se ascunde creştinismul, dacă nu se acordă acestei fraze întreaga seriozitate şi demnitatea ei totală. Esenţa creştinismului se va revela cu exactitate datorită explicaţiilor
date de ştiinţa spirituală marilor texte religioase.
Lectura descrierii lumii spirituale în Cronica Akasha dezvăluie
sensul
iniţial şi permite citirea textelor sfinte în adevărul lor.Acum vom înţelege cum avansează omenirea spre viitor. Cel care cu cinci sau şase secole înaintea erei noastre a trecut de la starea de Bodhisattva la starea de Buddha, ridicându-se în lumile spirituale, poate acum acţiona sub forma unei Nirmanakaya. El a fost astfel ridicat la un grad superior; el nu mai are nevoie să coboare într-un corp fizic. Dar funcţiile pe care le-a avut în calitate de Bodhisattva se menţin, deşi într-un alt fel. Atunci când a trecut de la starea de Bodhisattva la cea de Buddha, el a transmis sarcina sa de Bodhisattva unui succesor, care a devenit la rândul său Bodhisattva.
În
tradiţia
budistă, acest lucru se povesteşte sub o formă care conţine un adevăr
profund din punct de vedere al creştinismului esoteric. Se povesteşte
că înainte de a coborî spre existenţa în care a
devenit Buddha
individualitatea lui Bodhisattva a ridicat mitra sa cerească şi a pus-o
pe capul următorului Bodhisattva.
Acest urmaş continuă să acţioneze potrivit cu natura oarecum diferită a misiunii sale. Este prevăzut şi pentru el că va deveni un Buddha. Aceasta se va întâmpla în epoca când un anumit număr de oameni vor fi dezvoltat din ei înşişi Cărarea octuplă – peste aproximativ trei mii de ani –, când va ajunge Buddha cel care a devenit Bodhisattva, atunci când predecesorul său a devenit Buddha. Cinci sau şase secole înaintea erei noastre i-a fost încredinţată misiunea sa şi el va deveni
Buddha
cam peste trei mii de ani, începând de acum. Acest Buddha
este cel pe
care tradiţia orientală îl numeşte Buddha Maitreya. Pentru ea
Bodhisattva actual să poată deveni într-o zi Buddha, trebuie ca
un
număr considerabil de oameni să fi dezvoltat din propria lor inimă
învăţătura Cărării octuple. Ei vor fi atât de
înţelepţi încât s-o poată
face. Atunci cel care este actualmente Bodhisattva va aduce în
lume o
fortă nouă.Urmaşul lui Buddha, care, în prezent, este Bodhisattva, este bine cunoscut de cei care sunt iniţiaţi în învăţătura ştiinţei spirituale şi va veni o zi când se va putea vorbi pe larg despre probleme în care va fi pomenit şi numele acestui Bodhisattva, care va deveni atunci Maitreya Buddha. Astăzi, când am spus deja atâtea lucruri neştiute de lumea exterioară, trebuie să ne limităm să facem numai aluzie la acest subiect. Atunci când acest Bodhisattva va apărea pe Pământ şi va deveni Maitreya Buddha, el va găsi aici sămânţa depusă de Hristos. Aceasta va fi reprezentată de acei oameni care vor spune: „Nu numai capul meu este plin de înţelepciunea Cărării octuple, eu nu am numai învăţătura, înţelepciunea Iubirii, dar inima mea este plină chiar de substanţa Iubirii care se revarsă şi radiază în lume“. Cu asemenea oameni
Maitreya Buddha va putea realiza viitoarea sa misiune în
continuarea
dezvoltării lumii.Astfel se îmbină lucrurile şi numai acum înţelegem noi toată profunzimea Evangheliei lui Luca. Ea nu ne vorbeşte despre o învăţătură, ea ne vorbeşte despre acea entitate care a pătruns în mod substanţial în fiinţele pământeşti, în organizarea fiinţei omeneşti. Acesta este un fapt care, în ocultism, se exprimă astfel: Bodhisattvii care devin Buddha pot mântui spiritul oamenilor Pământului prin înţelepciune, dar ei nu ar putea niciodată mântui întregul om.
Căci omul întreg nu poate fi mântuit decât dacă nu numai înţelepciunea, ci şi căldura Iubirii se infiltrează în întreaga sa organizare.
Misiunea lui Hristos a fost de a mântui sufletele cu ajutorul valului de Iubire pe care El a adus-o pe Pământ. Aceasta a fost sarcina lui Hristos.
Bodhisattvii şi Buddha au avut ca sarcină să aducă cunoaşterea Iubirii; cât priveşte aducerea forţei Iubirii, aceasta revenea lui Hristos.
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA114/GA114_CF09.html
