Ce e gândul ? - Gândesc deci exist !

Omul vieţuieşte în interiorul lui ceea ce putem numi gând şi în gând omul se poate simţi pe sine drept ceva care desfăşoară o activitate nemijlocită, drept o fiinţă care-şi poate privi propria activitate de pe o poziţie mai înaltă. Dacă privim un obiect exterior, un trandafir, de exemplu, sau o piatră, şi dacă ne reprezentăm acest obiect exterior, s-ar putea ca cineva să spună, şi pe bună dreptate: De fapt, tu nu poţi ştii niciodată cât din realitatea pietrei sau a trandafirului există în reprezentarea ta. Tu vezi trandafirul, vezi roşul lui exterior, forma lui, împărţită în petale separate; vezi piatra cu culoarea ei, cu diferitele ei muchii; dar trebuie să-ţi spui mereu: S-ar putea ca înăuntrul acestui obiect să mai existe ceva care nu se arată în afară. Tu nu ştii cât adevăr despre piatră, despre trandafir, există în reprezentarea ta.
Dar atunci când cineva are un gând, el însuşi este acela care concepe acest gând. Am putea spune că el e prezent în fiecare fibră a acestui gând al său. De aceea, pentru întregul gând, el e un participant la activitatea acestuia. El ştie: Ceea ce există în gând, a fost transpus de mine însumi în el şi ceea ce eu n-am transpus în gând, nici nu poate fi în el. Eu am controlul asupra gândului. Când eu concep un gând, nimeni nu poate afirma că în gând mai există atâtea şi atâtea elemente existente în trandafir şi piatră; căci eu însumi am creat acest gând, sunt prezent în el, ştiu, deci, ce conţine.

Într-adevăr, gândul este esenţa noastră cea mai originară.
Dacă vom afla care este legătura dintre gând şi Cosmos, Univers, vom şti care este legătura dintre esenţa noastră cea mai originară şi Cosmos, Univers. Putem spera să ajungem la un punct de vedere cu adevărat rodnic, dacă vom căuta să înţelegem care e legătura omului cu Cosmosul, studiind gândul.
Numai că, dacă vrem să ne bazăm pe acest punct de vedere, vom da de o dificultate, de o dificultate foarte mare.
Această dificultate constă în faptul că majoritatea oamenilor nu au gânduri! În general, nu se reflectează în mod absolut temeinic la faptul că majoritatea oamenilor nu au gânduri. Ceea ce-i împiedică pe oameni, în majoritatea împrejurărilor vieţii, să aibă gânduri, este faptul eă, în situaţiile obişnuite ale vieţii, ei nu simt întotdeauna nevoia de a ajunge cu adevărat până la gând, ci, în locul gândului, se mulţumesc cu cuvântul.
Aproape tot ceea ce numim în viaţa obişnuită gândire, se desfăşoară, de fapt, sub formă de cuvinte. Gândim în cuvinte. Gândim în cuvinte mult mai mult decât credem. Şi, atunci când simt nevoia explicaţiei unui sau altui lucru, mulţi oameni se declară satisfăcuţi dacă li se spune un cuvânt care le sună familiar, care le aduce aminte de un lucru sau altul; şi consideră apoi că ceea ce simt când aud un asemenea cuvânt este o explicaţie şi cred că au ajuns astfel în posesia gândului.
Gândul se naşte, de fapt, de-abia într-o anumită epocă. El se naşte cu adevărat de-abia prin secolele VI-VIII î.Hr. Înainte de această epocă, sufletele umane nu trăiau deloc ceea ce poate fi numit gânduri, în adevăratul înţeles al cuvântului. Ce trăiau, înainte de acest moment, sufletele umane? Înainte de acest moment, ele trăiau imagini. Întregul mod de vieţuire a lumii exterioare era sub formă de imagini. Am spus adeseori acest lucru, din diferite puncte de vedere. Această trăire în imagini e ultima fază a vechii trăiri clarvăzătoare. Apoi, pentru sufletul uman imaginea devine gând. 
Concepţii despre lume şi viaţă din secolul al XIX-lea [1]
Rămânând cu totul pe tărâmul evoluţiei gândirii filosofice, eu arăt că gândul s-a născut odinioară în

antichitatea greacă, că el ia naştere, pentru viaţa sufletească umană, din vechea trăire imaginativ-simbolică a lumii exterioare. Am încercat să arăt apoi că această gândire merge mai departe, prin Socrate, Platon, Aristotel, ia anumite forme, evoluează în continuare şi apoi, în evul mediu, duce la ceea ce vreau să vă prezint aici.
Pentru a cunoaşte lumea vizibilă nu e nevoie de idei; nu e nevoie decât să ne amintim ceea ce am văzut în sfera formelor. Majoritatea oamenilor nici nu ştiu altceva; ei ştiu numai ceea ce au văzut în sfera formelor. Şi atunci ideile generale rămân nişte simple cuvinte.
Iată de ce am putut să spun: Majoritatea oamenilor nu au gânduri. Căci pentru majoritatea oamenilor ideile generale rămân nişte simple cuvinte.

În viaţa exterioară obişnuită, vor fi, probabil, destui care, dacă vor să facă puţin pe grozavii, vor afirma că e uşor să gândeşti. Dar, de fapt, nu e uşor. Căci gândirea reală cere întotdeauna să fie atinsă în mod foarte intim de un suflu abia simţit ce vine din sfera Spiritelor mişcării. Dacă gândirea ar fi un lucru atât de uşor, nu s-ar face asemenea gafe colosale pe tărâmul gândirii şi oamenii nu s-ar chinui de atâta vreme cu tot felul de probleme şi erori.
Oamenii se tot chinuie deja de peste un secol ca să dea de capătul unei idei la care m-am referit adesea şi care a fost formulată de Kant.
Kant a vrut să infirme [3] aşa-zisa „dovadă ontologică a existenţei lui Dumnezeu“ [4].
Ea spune cam aşa: Dacă presupunem că există un Dumnezeu, acesta ar trebui să fie fiinta cea mai desăvârşită. Dar dacă este fiinţa cea mai desăvârşită, nu s-ar putea să-i lipsească existenţa; căci altfel ar exista o fiinţă şi mai desăvârşită, care ar avea acele însuşiri pe care le gândim şi care, în plus, ar exista. Trebuie, deci, să gândim fiinţa cea mai desăvârşită în sensul că ea există.
Dacă-l gândim drept fiinta cea mai desăvârşită, nici nu-l putem gândi pe Dumnezeu altfel decât ca existând. Deci, din noţiunea însăşi putem deduce că, potrivit cu dovada ontologică a existenţei lui Dumnezeu, Dumnezeu trebuie să existe.

Kant a vrut să infirme această dovadă, încercând să arate că, în general, dintr-o noţiune nu se poate dovedi existenţa unui lucru.
Nu avem voie să deducem existenţa din simplul gând referitor la Fiinţa cea mai desăvârşită, fiindcă simpla idee despre un Dumnezeu posibil ar avea aceleaşi însuşiri ca şi ideea despre un Dumnezeu real.

Oamenii îşi dau mult prea puţin osteneala de a învăţa să exercite în mod exact operaţiunile vieţii spirituale. În zilele noastre, orice om se crede îndreptătit să ridice cel puţin următoarea pretenţie; el vrea să poată spune: A gândi, ei, bineînţeles, oricine ştie să gândească. Se apucă, aşadar, să gândească. În lume există diferite concepţii despre lume şi viaţă. Au existat mulţi, mulţi filosofi. Observi că unul a spus una, altul alta. Dar la faptul că ei erau oameni relativ inteligenţi, care şi-ar fi putut da seama singuri de contradicţiile pe care le constatăm noi înşine la ei, nu reflectăm deloc, nici nu ne gândim la aşa ceva. Dar ne lăudăm cu atât mai mult că ştim să „gândim“.

Ştim adică să gândim ceea ce au gândit acei oameni şi suntem foarte convinşi că vom găsi noi înşine ceea ce e just. Căci, în zilele noastre, nu ne este îngăduit să ne încredem în nici o autoritate. Aşa ceva este incompatibil cu demnitatea umană. Trebuie să gândim noi înşine. Aceasta este atitudinea oamenilor în ceea ce priveşte gândirea.

Gândirea este, într-adevăr, acel ceva în care, ca să zicem aşa, omul e prezent cu întreaga lui fiinţă şi pe care, de aceea, îl poate pătrunde cu totul, în existenţa sa lăuntrică, dar că gândirea nu este ceva atât de des întâlnit cum s-ar crede.

Trăirea gândului, care e reală, activă, în suflet, atunci când omul vieţuieşte gândul, este tot atât de puţin produsă de creier, pe cât de puţin e produsă de oglindă imaginea chipului. În realitate, creierul nu joacă decât rolul unui aparat reflector, el are menirea de a reflecta activitatea sufletului şi de a face ca aceasta să devină vizibilă pentru sine însuşi. Creierul are de-a face, de fapt, cu ceea ce omul percepe drept gânduri, la fel de puţin pe cât are de-a face oglinda cu chipul dvs., atunci când vă vedeţi chipul în oglindă.
Dar mai există şi altceva. Când gândeşte, omul percepe, de fapt, numai ultima fază a activităţii sale de gândire, a trăirii sale în gândire. Pentru a vă face să înţelegeţi acest lucru, aş vrea să recurg iar la comparaţia cu oglinda. Imaginati-vă că v-aţi aşeza în faţa unei oglinzi şi aţi vrea să vă vedeţi chipul. Dacă nu aveţi oglindă, nu vă puteţi vedea chipul. Vă puteţi încorda privirea oricât de mult, nu vă puteţi vedea chipul. Dacă vreţi să-l vedeţi, trebuie să prelucraţi un material oarecare în aşa fel, încât el să devină o oglindă. Cu alte cuvinte, trebuie să preparaţi mai întâi materialul, pentru ca el să poată produce imaginea din oglindă. Dacă aţi făcut acest lucru şi priviţi în oglindă, vă veţi vedea chipul. – Sufletul trebuie să procedeze cu creierul întocmai aşa cum ar proceda un om cu oglinda.
Activitatea de gândire propriu-zisă, aceea de percepere a gândurilor, este precedată de o altă activitate, care, dacă aţi vrea să percepeţi, de pildă, gândul „leu“, pune mai întâi în mişcare, adânc înăuntru, părţile creierului, în aşa fel încât acestea devin o oglindă prin care este perceput gândul „leu“. Iar acela care transformă mai întâi creierul în oglindă sunteţi dvs. înşivă. Ceea ce percepeţi la urmă, drept gânduri, sunt nişte imagini de oglindă; ceea ce trebuie să preparaţi mai întâi, pentru ca imaginea de oglindă respectivă să poată apărea, este o parte oarecare a creierului. Dvs. cu propria dvs. activitate sufletească sunteţi acela care dă creierului structura şi facultatea necesare pentru a putea reflecta, sub formă de gând, ceea ce dvs. gândiţi. Dacă vreţi să daţi de activitatea care stă la baza gândirii, veţi afla că aceasta este activitatea care, pornind din suflet, intră în creier şi actionează în creier. Şi dacă, pornind din suflet, desfăşuraţi o anumită activitate în creier, atunci aici se va naşte o imagine de oglindă prin care dvs. veţi percepe gândul „leu“. – Vă daţi seama, deci, că trebuie să existe mai întâi ceva de natură spirituală sufletească. Acest ceva trebuie să lucreze asupra creierului. Şi atunci creierul este transformat, prin această activitate spirituală sufletească, în aparat reflector, care reflectă gândurile. Acesta e procesul real, care le este atât de neclar majorităţii oamenilor din vremea noastră, încât ei nici nu-l mai pot sesiza.

Cel care progresează puţin în ceea ce priveşte percepţia ocultă, poate să deosebească cele două faze ale activităţii sufleteşti. El poate urmări cum, dacă vrea să gândească ceva, e nevoie nu numai să conceapă gândul respectiv, ci şi să-l pregătească; să-şi prepare, aşadar, creierul. Dacă l-a preparat până când acesta ajunge să exercite funcţia de oglindire, atunci are gândul. Ori de câte ori cineva vrea să întreprindă cercetări oculte, aşa încât să-şi poată reprezenta lucrurile, el are mai întâi sarcina de a nu-şi reprezenta imediat, ci de a desfăşura mai întâi activitatea care pregăteşte reprezentarea.
Acesta e lucrul extraordinar de important de care trebuie să se ţină seama.
Trebuie să avem în vedere aceste lucruri, pentru că numai dacă le avem în vedere avem în faţa noastră activitatea de gândire reală a gândirii umane. De-abia acum ştim în ce fel lucrează activitatea de gândire a omului. Mai întâi, această activitate de gândire ia în stăpânire creierul, respectiv sistemul nervos central, într-o anumită zonă a lui, desfăşoară o anumită activitate, pune în mişcare într-un anumit fel, dacă vreţi, atomii, îi face să execute anumite mişcări. Prin aceasta, ei devin un aparat reflector, gândul este reflectat şi îi apare astfel sufletului ca gând conştient. Trebuie să deosebim, aşadar, două faze: mai întâi, din directia spiritual-sufletescului, munca asupra creierului; apoi ia naştere percepţia, după ce sufletul a preparat creierul în vederea acestei percepţii.
La omul obişnuit, munca asupra creierului rămâne în întregime subconştientă; el percepe numai oglindirea. La omul care face investigaţii oculte, există cu adevărat această necesitate de a vieţui mai întâi pregătirea. El trebuie să vietuiască faptul că trebuie să reverse activitatea sufletească în creier şi să prepare mai întâi creierul, pentru ca acesta să-i reprezinte gândul respectiv.

sursa

http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA151_7/GA151_CF1.html