împlinirea profeţiei eseniene, Botezul în Iordan,
Ispitirea, apoi ceea ce urmează după aceasta, Răstignirea şi aşa mai
departe. Ei au putut spune: Iată, noi avem în faţă o viaţă, o
viaţă a unei entităţi cosmice într-un trup omenesc. Dacă analizăm
această viaţă sub aspectele ei cele mai importante, în punctele
ei esenţiale, ce putem spune privitor la aceste puncte? În mod
curios, noi găsim aici anumite etape care se desfăşoară în viaţa
istorică exterioară şi aceleaşi etape desfăşurându-se în
Misterii, pentru cel ce caută iniţierea. Cu alte cuvinte, nu trebuie
decât să luăm canonul urmat de un Misteriu şi vom vedea că el
este prototipul unui proces pe care ne este permis să-l descriem aici
ca fapt istoric!După ce trece prin ceea ce Evanghelia după Matei numeşte „Ispitirea”, Christos Iisus ţine predica despre „Împărăţie”. Ce voia El să spună aici în principal? El voia să spună că trăirile la care înainte se ajungea prin estomparea Eului şi acea umplere cu alte entităţi se pot atinge acum prin menţinerea Eului. Deci esenţialul în Predica de pe munte este faptul că el accentuează că cele obţinute anterior într-un mod diferit se vor obţine acum prin păstrarea nealterată a Eului. De aceea în viaţa lui Christos nu era suficientă o simplă repetare a evenimentelor petrecute în Misterii, care sunt procese din iniţiere, ci era important şi ceea ce se accentuează în Predica despre Împărăţie:
Tot ceea ce s-a
promis înainte celor ce intrau în Misterii sau primeau
învăţăturile Misteriilor le este dat acum celor ce vieţuiesc
în ei entitatea Eului, dar o vieţuiesc în modul în
care ni l-a arătat Christos prin exemplul Lui personal. Ceea ce este important este faptul că Christos Iisus a inaugurat o evoluţie a omenirii ce se fundamentează pe Eu, pe deplina prezenţă a Eului. El a întemeiat, a inaugurat iniţierea Eului. Vom putea să ne spunem atunci că acest Eu este esenţialul, centrul întregii entităţi omeneşti, că în Eu se contopeşte oarecum tot ceea ce înseamnă astăzi natură umană şi că tot ceea ce a fost adus în lume prin evenimentul christic pentru acest Eu poate cuprinde şi restul elementelor, restul mădularelor naturii umane. Acest lucru se va face, desigur, într-un mod cu totul aparte şi în conformitate cu evoluţia omenirii.
Cunoaşterea de către om a lumii fizic-senzoriale înconjurătoare nu numai prin simţuri, ci şi prin intelectul legat de creier, a început cu adevărat doar cu puţin timp înaintea evenimentului christic.
Anterior, pentru ceea ce omul
recunoaşte cu ajutorul intelectului legat de creier exista un anumit
fel de clarvedere, adică oamenii erau în posesia clarvederii. Cum
stăteau lucrurile atunci o ştiţi destul de bine din conferinţele mele
despre începuturile evoluţiei atlanteene. Dar ceea ce la
începuturile evoluţiei postatlanteene exista încă în
plenitudinea sa şi cunoştea o răspândire generală sub forma unei
clarvederi de o anumită intensitate începea încet şi
treptat să slăbească. În vremea în care s-a petrecut
evenimentul christic mai existau încă mulţi oameni care puteau să
privească, în stări intermediare speciale de conştienţă, în
lumea spirituală, care puteau să fie părtaşi la evenimentele din lumea
spirituală.O astfel de participare generală a oamenilor la evenimentele din lumea spirituală nu însemna doar că cineva care era dotat cu o astfel de clarvedere de grad inferior putea spune: Ştiu bine că dincolo de orice fizic-senzorial stă un spiritual, căci îl văd. Nicidecum. Pe lângă aceasta mai exista încă ceva. Constituţia omului din acele timpuri străvechi era de aşa natură, încât el putea deveni foarte uşor părtaş la lumea spirituală. Astăzi este relativ greu să parcurgi o evoluţie
esoterică
în sens just şi să poţi deveni clarvăzător. Un ultim rest, o
ultimă moştenire a acelei clarvederi din timpurile de demult o avem
în fenomenul de somnambulism, şi aşa mai departe. Aceste stări nu
pot fi considerate astăzi ceva normal. În Antichitate ele erau
normale şi puteau fi intensificate prin anumite procese la care se
supunea natura umană. Când natura umană era înălţată
până la nivelul la care să poată vieţui în lumea
spirituală, interveneau şi alte lucruri.Ceea ce se petrece într-o astfel de epocă importantă a omenirii, aceasta se întâmplă întotdeauna pentru omul întreg. Chiar dacă numai un singur mădular al fiinţei sale este cuprins, celelalte răsună împreună cu acesta. Toate corpurile omului: trupul fizic, trupul eteric, sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau a sentimentului, sufletul conştienţei, eul, mădularele sufleteşti superioare, toate se revigorează prin apropierea împărăţiei cerurilor. Aceste învăţături corespund întru totul cu marea învăţătură a
înţelepciunii originare. Dacă am vrea să descriem ce s-a petrecut în mod concret cu Eul omenesc, ar trebui să luăm fiecare componentă a naturii umane şi să arătăm cum ar putea fi ea „înfericită” într-un mod nou. În fraza „Fericiţi sunt cerşetorii de spirit; căci vor găsi în ei Împărăţiile cerurilor!” este exprimat noul adevăr pentru corpul fizic. Pentru corpul eteric el ar putea fi exprimat astfel: În corpul eteric se află principiul suferinţei. O fiinţă vie poate suferi prin vătămarea corpului său eteric doar dacă este dotată şi cu un corp astral; sediul suferinţei trebuie căutat însă în corpul eteric. Acest lucru îl puteţi găsi descris în diferite conferinţe pe care le-am ţinut. – Dacă am vrea să descriem vindecările care se revărsau înainte din lumea spirituală, dacă, relativ la noul adevăr, ce intră în discuţie pentru corpul eteric, ar trebui spus următoarele:
Cei care suferă aici
pe Pământ pot fi consolaţi acum nu numai prin faptul că ies din
ei înşişi şi intră în legătură cu lumea spirituală; dacă ei
intră într-o legătură nouă cu lumea pot fi consolaţi în ei
înşişi, deoarece în corpul eteric a intrat, prin Christos,
o forţă nouă. Pentru corpul eteric noul adevăr ar trebui deci să sune
astfel: Cei care suferă pot fi fericiţi acum nu doar printr-o cufundare
în lumea spirituală, unde în starea de clarvedere se
revarsă asupra lor curenţii lumii spirituale, ci, dacă acum, prin
identificarea cu Christos, se umplu cu noul adevăr, ei vor simţi
înăuntru consolarea pentru toate suferinţele care există.
Ce ar trebui spus referitor la corpul astral? Dacă înainte vreme omul voia să ţină în frâu emoţiile, pasiunile şi egoismele corpului său astral, el îşi îndrepta privirea în sus, spre regiunile superioare şi cerea ajutor din Împărăţia cerească; el era supus anumitor proceduri care omorau instinctele devastatoare ale corpului său astral. Acum însă a sosit vremea în care, prin fapta săvârşită de Christos, omul putea primi chiar în Eul său puterea de a înfrâna şi a îmblânzi pasiunile şi emoţiile corpului său astral. De aceea noul adevăr referitor la corpul astral trebuia să sune acum astfel: Fericiţi sunt cei blânzi prin ei înşişi, prin forţa Eului; căci ei vor fi cei ce vor moşteni Pământul! – Această a treia exprimare a „Fericirilor” are un înţeles foarte profund. Încercaţi s-o verificaţi pe baza celor ce ştim din ştiinţa spiritului. Corpul astral al omului a fost integrat în entitatea omenească în timpul vechii existenţe lunare. Entităţile care au dobândit influenţă asupra omului, respectiv entităţile luciferice, şi-au făcut sălaş în mod special în corpul astral. Din acest motiv omul nu poate atinge de la bun început ţelul lui pământesc cel mai înalt. După cum ştim, entităţile luciferice au rămas în urmă la treapta lunară şi l-au împiedicat pe om să se dezvolte pe
Pământ mai departe
în mod corect. Acum însă, după ce Christos a coborât
pe Pământ şi Eul a fost impregnat de forţa christică, omul putea
împlini cu adevărat principiul Pământului, prin puterea pe
care o găsea în el însuşi de a ţine în frâu
influenţele luciferice şi de a le elimina. De aceea, acum se putea
spune: Cine îşi înfrânează corpul său astral, cine
devine puternic aici pe Pământ, astfel încât să nu se
mai mânie, să nu mai vorbească fără de Eul său, cine reuşeşte să
fie calm şi puternic în interiorul său pentru a-şi struni corpul
astral, va stăpâni cu adevărat principiul evoluţiei
pământeşti. – Astfel, într-a treia rostire a „Fericirilor”
aveţi o formulare ce poate fi înţeleasă cu ajutorul ştiinţei
spiritului.
Dacă urcăm spre sufletul senzaţiei, vom putea spune: Pentru ca omul să-l poată vieţui în sine pe Christos trebuie să ajungă să simtă în ceea ce se cheamă sufletul senzaţiei sale un impuls involuntar, asemănător cu cel de foame şi sete din corpul fizic. El trebuie să poată înseta după sufletesc, aşa cum corpul flămânzeşte şi însetează după hrană şi băutură. Ceea ce poate să atingă omul prin această sălăşluire în el a forţei christice este ceea ce, în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului, poate fi numit în stilul vechi setea după dreptate. Şi dacă în sufletul senzaţiei sale s-a umplut cu forţa lui Christos, atunci el poate găsi în sine posibilitatea de a-şi astâmpăra setea după dreptate.
Deosebit de curioasă este cea de-a cincea formulare a „Fericirilor”. La ea ne putem aştepta. Ea trebuie să ne ofere ceva cu totul deosebit: trebuie să se refere la sufletul înţelegerii sau afectivităţii.
cele trei mădulare ale sufletului omenesc – sufletul senzaţiei, sufletul înţelegerii sau afectivităţii şi sufletul conştienţei – sunt menţinute laolaltă de către Eu. Ştim cu toţii că în sufletul senzaţiei Eul există încă într-o stare înăbuşită, dar că în sufletul înţelegerii sau afectivităţii el ţâşneşte în afară şi că abia prin acesta omul devine în întregime om. În timp ce pentru mădularele inferioare, chiar şi pentru sufletul senzaţiei, omul este stăpânit încă de puterile divine, în sufletul înţelegerii el devine o fiinţă independentă. În acesta se aprinde Eul. Pentru sufletul înţelegerii sau afectivităţii trebuie vorbit oarecum altfel decât pentru mădularele inferioare, dacă el şi-a dobândit forţa christică. În mădularele inferioare omul intră în relaţie cu anumite entităţi divine. Acestea acţionează în elementele inferioare, în corpul fizic, în corpul eteric, în corpul astral şi chiar şi în sufletul senzaţiei; iar ceea ce omul dezvoltă aici
ca virtuţi, şi aşa mai departe, se întoarce din nou la aceste
entităţi divine. Ceea ce se dezvoltă însă în sufletul
înţelegerii sau afectivităţii va trebui, mai ales atunci
când el dezvoltă virtutea creştină, să devină o calitate
omenească. Când omul însuşi începe să descopere
sufletul înţelegerii el devine prin aceasta din ce în ce
mai puţin dependent de forţele divin-spirituale din jur. Aici avem deci
ceva ce se referă la omul însuşi. Dacă omul a asimilat forţa
christică, el poate dezvolta în sufletul înţelegerii acele
virtuţi ce rămân la acel om, ce nu mai sunt cerute ca răsplată de
către cer, ci se întorc spre aceeaşi entitate, spre omul
respectiv. Trebuie aşadar să presimţim, aşa zicând, că de la
virtuţile sufletului înţelegerii se revarsă în afară ceva,
că apoi revine din nou spre noi ceva identic. – Curios: A cincea
formulare a „Fericirilor” ne arată într-adevăr această
însuşire. Ea se deosebeşte de celelalte formulări prin aceea că
se spune – chiar dacă traducerile nu sunt chiar foarte bune, ele nu pot
ascunde acest fapt – „Fericiţi cei milostivi, căci aceştia pot obţine
milă!” Ceea ce se revarsă în afară revine de unde a plecat –
în sensul arătat de ştiinţa spiritului.
În schimb, prin următoarea frază, care se referă la sufletul conştienţei, intrăm într-o zonă a omului unde Eul este deja deplin conturat şi unde omul se ridică iarăşi într-un mod nou. Noi ştim că sufletul înţelegerii sau afectivităţii s-a manifestat exact în perioada în care a apărut Christos. Acum ne aflăm în perioada în care urmează să se exprime sufletul conştienţei şi în care omul urcă din nou în lumea spirituală. Dacă la început omul devine conştient de sine, dacă la îneput în sufletul înţelegerii sau afectivităţii se luminează în mod conştient pe sine însuşi, în sufletul conştienţei el dezvoltă deplin Eul său, care acum urcă din nou în lumea spirituală. Omul care primeşte în el forţa christică va ajunge, revărsându-şi Eul său în sufletul conştienţei şi vieţuind acolo în curăţenie, va ajunge pe acest drum
la Dumnezeul lui. Prin vieţuirea în Eul său a lui Christos
şi prin ridicarea până la sufletul conştienţei, omul va ajunge la
Dumnezeul său. – S-a spus deja că expresia Eului în corpul fizic
este sângele, care îşi are centrul în inimă. De
aceea, în fraza a şasea ar trebui exprimat în mod concret
că Eul, prin însuşirea pe care el o conferă sângelui şi
inimii, poate să aibă parte de Dumnezeu. Cum sună fraza? „Fericiţi cei
curaţi cu inima; căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” Nu este tocmai cea mai
bună traducere, dar este suficientă pentru noi. – Ştiinţa spiritului
aruncă o lumină în tot eşafodajul acestor fraze minunate, pe care
Christos Iisus le propovăduieşte discipolilor Săi apropiaţi după ce a
trecut de episodul ispitirii.Următoarele fraze se referă la faptul că omul, prin dezvoltarea Sinei spirituale, a Spiritului vieţii şi a Omului-spirit se înalţă cu trăirea sa în
elementele superioare ale entităţii
sale. De aceea ele descriu doar orientativ ceea ce va vieţui omul
în viitor şi pe care acum îl pot trăi doar câţiva
aleşi. Următoarea frază se referă deci la Sinea spirituală: „Fericiţi
cei ce şi-au coborât în ei Sinea spirituală ca un prim
mădular spiritual; căci ei Copii ai lui Dumnezeu se vor numi.” În
ei a pătruns deja primul element al treimii superioare. Ei l-au primit
pe Dumnezeu, au devenit o expresie a divinului. – Acum se exprimă
faptul că îndeosebi doar cei aleşi pot ajunge să dezvolte
Spiritul vieţii, doar cei ce înţeleg deplin ceea ce doar viitorul
va aduce şi pentru ceilalţi oameni. Ceea ce oamenii viitorului pot numi
„completa asimilare a lui Christos în interiorul lor”, Spiritul
vieţii, pentru cei aleşi este deja prezent. Dar pentru că aceşti aleşi
sunt singuri,
ceilalţi nu-i pot înţelege, iar urmarea este că
deşi sunt aleşi ei sunt prigoniţi. De aceea, referitor la cei care
în prezent sunt prigoniţi ca reprezentanţi izolaţi ai unui viitor
ce va urma, este rostită fraza: „Fericiţi cei ce sunt prigoniţi pentru
dreptate; căci ei vor găsi în ei Împărăţia cerurilor”. – Şi
ultima frază se adresează în mod cu totul excepţional doar
ucenicilor celor mai intimi. Ea este cea care se referă la cel de-al
nouălea mădular al omului, la Omul-spirit: „Fericiţi veţi fi voi
când vă vor ocări şi vă vor prigoni din pricina mea.”În aceste fraze minunate, ce se referă la cele nouă mădulare ale naturii omeneşti, se vede modul în care se plăsmuieşte Eul pentru diferitele elemente ale naturii omeneşti şi le „înfericeşte” atunci când el devine un Eu christic. În Evanghelia după Matei (Matei 5, 3-11), în frazele de după scena Ispitirii, se exprimă într-un mod grandios,
maiestuos,
felul în care acţionează forţa christică pentru cele nouă elemente ale fiinţei umane, mai întâi în prezent şi
apoi în viitorul apropiat, unde cei câţiva hărăziţi
în care străluminează încă de pe acum Sinea spirituală mai
sunt numiţi şi Copii ai lui Dumnezeu. Este uimitor cum în primele
fraze, pentru primele mădulare deja existente, se utilizează o vorbire
precisă şi cum în ultimele fraze, care se referă la un viitor
îndepărtat, se alunecă într-un nedefinit.Observi întâi că în cadrul evoluţiei omenirii există progres, că omenirea urcă treaptă cu treaptă şi că omul se naşte din nou într-un corp fizic în alt mileniu, nu pentru ca să repete ceea ce deja a mai vieţuit, ci pentru a vieţui etapele cu care omenirea a avansat între timp. Acesta este sensul istoriei. Şi acesta este sensul evoluţiei omenirii. Tocmai despre acest sens al istoriei şi al evoluţiei omenirii vorbeşte Evanghelia după Matei în fiecare pagină a sa!
sursa
Evanghelia după Matei
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA123/GA123_CF09.html
