"Exista odată, într-un ţinut foarte singuratic, un mare castel. În el trăiau mulţi oameni; erau aici bătrâni, tineri, oameni de toate vârstele; erau mai mult sau mai puţin înrudiţi, aşa încât ţineau cumva de aceeaşi familie.

Aceşti oameni care formau o comunitate închisă erau însă rupţi de lume; în jur, cât puteai privi în zare, nu se vedeau nici oameni şi nici vreo aşezare omenească. Veni timpul în care faptul acesta deveni stânjenitor pentru mulţi dintre ei. Asta avu drept urmare că unii dintre ei deveniră vizionari, aveau viziuni, care, în felul cum se prezentau, se refereau la ceva real. Doamna Balde povesti că mai multe persoane avuseseră aceeaşi viziune. La început ei au văzut coborând din nori o formă de lumină; o fiinţă de lumină care, coborând, pătrundea în inimile şi sufletele celor ce locuiau în castel, încălzindu-le. Şi se putea simţi realmente – spunea doamna Balde – un fel de inspiraţie, de iluminare datorită acestei fiinţe de lumină care cobora din înălţimile cereşti.
Curând însă – spuse ea – li s-a întâmplat şi altceva tuturor celor care avuseseră viziunea fiinţei de lumină. Ei au văzut mişunând în jurul castelului tot felul de fiinţe de o culoare cenuşiu-metalic, negricioase sau maronii, care păreau că ies din pământ. În timp ce sus fiinţa de lumină era cu totul singură, aici, jos, un număr infinit din aceste fiinţe întunecate împresurau castelul. Şi în timp ce fiinţa de lumină pătrundea în inimi şi în suflete, aceste fiinţe – poţi să le numeşti fiinţe elementare – erau ca nişte asediatori ai castelului.

Aşa au trăit locuitorii castelului încă mult timp – numărul lor era mare – între ceea ce le venea de sus şi ceea ce asedia, împresura din exterior castelul. Dar, într-o zi, fiinţa de sus coborî mult mai mult decât înainte iar asediatorii se apropiară şi ei mai mult. Printre vizionarii din castel s-a răspândit un sentiment de nelinişte. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că doamna Balde spune o poveste. Vizionarii, ca şi toţi ceilalţi din castel, căzură într-un fel de stare de vis. Forma de sus s-a divizat în mai mulţi nori de lumină; dar asediatorii castelului i-au prins şi i-au întunecat. Urmarea este că, treptat, populaţia castelului a fost adâncită într-o stare de vis şi, prin asta, durata vieţii pământeşti a locuitorilor castelului s-a prelungit timp de secole. După secole, au revenit la conştientă, dar acum ei s-au aflat împărţiţi în comunităţi mai mici şi transplantaţi în locurile cele mai diferite de pe pământ. Acum locuiau în castele mici, care erau ca o copie a marelui castel în care trăiseră cu sute de ani înainte. Şi li s-a revelat că ceea ce vieţuiseră în vechiul castel devenise acum, în sufletul lor, tării ale sufletului, bogăţie a sufletului şi sănătate a

Când doamna Felicia îşi termină povestea, bunul profesor Capesius, aşa cum se întâmpla întotdeauna, se simţi foarte mişcat.
Să observăm trei lucruri! În primul rând gândirea umană, reprezentarea umană, gândul pe care îl poate purta omul în sine, prin care – în singurătatea sa – îşi face inteligibilă lumea. Să aibă gânduri şi să le analizeze lăuntric în deplină singurătate, asta omul o poate face doar pentru sine. Pentru aceasta nu ar avea nevoie să se lege cu un alt om. Cel mai bine este să se închidă în cămăruţa lui şi, în tăcere, să încerce să înţeleagă lumea şi evenimentele ei prin gândirea care este închisă în el, cu forţa pe care o are gândirea la un moment dat.
Când se procedează astfel cu gândul, atunci în fiecare om elementul simţitor al sufletului urcă în

În gândul solitar, cultivat de om în forul său interior, să se afle ispitele elementului luciferic. Şi el înţelegea acum că Lucifer găseşte totdeauna un punct de sprijin în gândirea solitară a omului, pentru a-l detaşa pe acesta de cursul progresist al evoluţiei lumii şi a-l conduce – prin faptul că el s-a izolat într-o gândire solitară – pe o insulă izolată, pe care Lucifer vrea să şi-o întemeieze separat de restul ordinii cosmice, pentru ca tot ce s-a desprins astfel să emigreze, să zicem, aici.

Când ai în vedere importanţa gândurilor, trebuie să spui: Gândul, aşa cum este el la început, trăieşte în fiecare om. El este accesibil lui Lucifer pentru că Lucifer vrea să scoată sufletescul din lumea fizică şi să îl conducă în izolare. Însă acest gând individual nu este accesibil lui Ahriman pentru că el este supus legilor cu totul normale ale naşterii şi pieirii din planul fizic.
Scrierea este altceva. Prin ea gândul este sustras nimicirii şi capătă durată. Ahriman încearcă mereu să sustragă dispariţiei tot ce vieţuieşte în gândirea umană şi să menţină aceasta în lumea fizic-senzorială. Acesta este procesul caracteristic care rezultă când scriem. Gândul uman, care altfel ar dispărea cu timpul, este fixat şi păstrat în timp. Ahriman pătrunde astfel direct în cultura umană.
Prin faptul că omenirea actuală acumulează opere scrise după opere scrise, impulsurile ahrimanice pătrund în evoluţia culturii.
În gândurile solitare este prezentă ispita luciferică; în cele scrise, în tot ce este fixat prin scriere sau tipărire, este prezent elementul ahrimanic.
În lumea fizică exterioară evoluţia umană nu se poate realiza fără intervenţia lui Lucifer şi Ahriman.
O dată cu progresul culturii, fiindcă scrierea capătă tot mai multă importanţă – şi pentru a recunoaşte asta nu este nevoie să fii clarvăzător, e destul să vezi calea luată de evoluţie de câteva secole –, o dată cu progresul culturii, elementul ahrimanic trebuie să capete importanţă tot mai mare. Ahriman îşi vede crescând tot mai mult influenţa prin faptul că scrierea
câştigă în importanţă în cursul evoluţiei. Şi astăzi, acolo unde ea are atât de mare importanţă , avem de fapt puternice fortăreţe ahrimanice. Încă nu este de uz curent, în măsura în care ştiinţa spiritului n-a ajuns să se exprime cu adevărat în viaţia publică, nu este de uz curent ca un student care merge într-o bibliotecă să spună: Mă duc să tocesc în cetatea lui Ahriman! Dar acesta este totuşi adevărul. Bibliotecile mari, ca şi cele mici, sunt fortăreţe ale lui Ahriman şi, prin acest mijloc, Ahriman a pătruns intens în dezvoltarea culturii omeneşti. În astfel de situaţii trebuie numai să priveşti curajos în ochi.
Avem acum pe de o parte gândul unei persoane solitare şi, de cealaltă parte, avem opera scrisă care ţine de Ahriman; dar între cele două există o poziţie de mijloc.
În elementul luciferic avem un fel de unitate. Omul tinde către unitate atunci când vrea să-şi explice prin gând lumea.
Între cele două; între gândirea solitară şi scriere, avem cuvântul; cuvântul în care nu poţi fi doar solitar precum eşti cu gândul propriu. Prin cuvânt trăieşti într-o comunitate. Să gândeşti, asta poţi s-o faci când eşti izolat şi singur: Are un sens faptul de a gândi singur; dar când vrei să rămâi singur nu ai nevoie de cuvânt. Vorbirea are sens în comunitate. Cuvântul nu ţine deci de singurătatea persoanei umane, el nu se desfăşoară decât în comunitate. Cuvântul este gândul încorporat, însă, pentru planul fizic, el este totodată cu totul altceva decât gândul. Nu este nevoie să ne referim la rezultate ale clarvederii – am atras atenţia






Se vede deci că scrierea acţionează înapoi asupra limbii. Acţionează într-adevăr înapoi. E destul să analizezi evoluţia culturii şi vei constata că limba vorbită îşi pierde vitalitatea, elementarul, organicul, care a crescut pe solul propriu, şi că oamenii vorbesc tot mai mult un fel de limbă livrescă. Aici elementul ahrimanic, care este totdeauna prezent în scriere, acţionează din altă direcţie înapoi asupra cuvântului.

Cel care gândeşte sănătos, chiar dacă a întrezărit în întregime adevărul că la baza gândului solitar se află influenţa lui Lucifer iar la baza scrierii influenţa lui Ahriman, nu va dori să-l extermine pe Lucifer de acolo unde acţiunea lui este evidentă, fiindcă asta ar însemna să interzică gândirea solitară. Trebuie spus că, pentru mulţi oameni, acest lucru ar fi foarte comod; dar cu siguranţă nimeni n-ar vrea să o mărturisească. Pe de altă parte, n-ai vrea să interzici nici scrierea, căci trebuie să îţi spui că aşa cum electricitatea pozitivă şi cea negativă reprezintă o opoziţie în natura fizică exterioară, tot astfel elementul luciferic şi elementul ahrimanic reprezintă o opoziţie ce trebuie să existe. Sunt doi poli, şi nici unul nu poate acţiona singur ci trebuie să fie aduşi într-un raport după măsură şi număr.

În gândirea solitară se află, din nou, ispita luciferică, în simpla ascultare, în simpla percepere

Când te întăreşti lăuntric şi îţi trezeşti sufletul încât parcă auzi şi vezi gândul propriu, atunci ai meditaţia.
Meditaţia este o stare mediană. Nu este nici gândire, nici percepţie. Este o gândire care trăieşte în suflet tot atât de viu ca şi percepţia şi este o percepţie care nu are ceva exterior, ci gânduri.

Omul face cunoştinţă în toate domeniile cu acest principiu cosmic al numărului şi măsurii.

Aşa încât sufletul care vrea să se pregătească pentru a dobândi cunoştinţe din lumile spirituale trebuie să se obişnuiască treptat să caute peste tot în lume, în fiecare punct pe care-l poate atinge, numărul, şi – înainte de toate – numărul trei; el trebuie să vadă opoziţiile polare, în care totul trebuie să se reveleze, şi necesitatea ca aceste opoziţii să se echilibreze ca polarităţi. O stare de mijloc nu poate fi o simplă curgere, ci trăim curentul în aşa fel încât peste tot trebuie să îndreptăm ochiul sufletului la dreapta şi la stânga şi să îndreptăm nava noastră – ca al treilea element – între cele două polarităţi, între cea din stânga şi cea din dreapta. Resimţind aceasta, datorită lui Benedictus, Capesius a învăţat să treacă în mod corect Pragul lumii spirituale şi să se orienteze. Şi astfel, oricine vrea să pătrundă în ştiinţa spiritului trebuie să înveţe, încât cunoaşterea adevărată a lumilor superioare să îi devină înţelegere reală.
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA147/GA147_CF5.html
POARTA INIŢIERII (Un misteriu rosicrucian prin Rudolf Steiner)
ÎNCERCAREA SUFLETULUI (Biografii scenarizate. Continuare la Poarta Iniţierii)
PĂZITORUL PRAGULUI (Evenimente ale vieţii sufleteşti în imagini scenice de Rudolf Steiner)
TREZIREA SUFLETELOR (Evenimente sufleteşti şi spirituale în imagini scenice de Rudolf Steiner)

