Ierburile lui Dumnezeu

"Dumnezeu a lasat oamenilor plante si lemn pentru vindecare. Omul trebuie sa aiba intelepciune sa le gaseasca si sa le intrebuinteze. Facatorul de unsori cu acestea va face amestecare, si nu este sfarsit lucru­rilor lui si pace de la El este pe fata pamantului."
("Cartea intelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah", cap. 38, versetul 8, Vechiul Testament)

Doctorul manastirilor

Doar el, in tot tinutul, stie planta asta. El, Ioan Baron, si inca un pustnic batran, numit

Ioan Baron

Stefan, care i-a dezvaluit candva locurile. Limba cerbului. "Naval­ni­cul"... Un fel de feriga stranie, "lunga-asa, pe care-o recunosti si-o gasesti greu, ca creste numa' pe niste stanci umbrite si nu trebuie s-o culegi decat prin fe­bruarie, cand e maronie, pan' nu da vegetatia. Si s-o folosesti proaspata, fiindca doar astfel are puteri mari..." Cu planta asta a vindecat chiar si cancere. Apoi Iarba talharului. Ori Pedicuta sabatica "noua", zisa pe-aici si Coada celor din vant, o planta magica, taratoare - "vrejuri lungi ca niste sfori ce-alearga pe pamant" - care nu traies­te decat prin colturile cele mai intune­cate ale padurilor, si abia dupa patru ani face niste flori galbenele, atat de asemanatoare cu alte plante taratoare, incat multi o confunda (maicile pust­ni­ce venite de la manastirea Petru-Voda au cules un sac, fara sa-si dea seama ca-i o iarba rea, nu cea adevarata). Dintre toti, doar Ioan Baron stie.
Cunoaste precis toate locurile unde sunt asemenea ierburi de leac in muntii Rarau, multe din ele foarte rare si pu­ternice, cu efect uluitor de rapid, plante ce nu traiesc decat aici, in anumite sihle bucovinene. Umbla singur, zile la rand, prin pustietati, zeci si zeci de kilometri, dupa astfel de buruieni ta­ma­duitoare, pe care le duce apoi in casuta sa din cre­ie­rii muntilor si face din ele leacuri pentru oameni. Ceaiuri, alifii, tincturi, tot felul de licori ciudate, cu ier­buri mari bagate inauntrul sticlei, preparate minu­tios, dupa retete vechi si precise. De multi ani traieste rupt de lume, in cabanuta aceea din Rarau, o casuta ca de basm, care a devenit aproape legendara in zona, caci desi putina lume se urneste sa urce pana la el, lumea vorbeste. Calugari vindeca, mai ales! Zeci de calugari sunt astazi sub ocrotirea lui. Adevarat "doctor al manastirilor", Ioan Baron este si el un om al cre­dintei si cuminteniei. Traitor foarte multa vre­me prin manastiri sau ca sihastru (cinci ani absolut singur, intr-un bordei sapat sub pamant, pe mun­tele Giumalau),

Codrul cel adanc si plin de minuni

ii cunoaste pe aproape toti pust­nicii ce impanzesc si azi muntii astia, multi dintre ei monahi imbunatatiti, aflati aproape de sfintenie. De la acestia a invatat o mare parte din remediile sale, "leacuri soptite la ureche", in ceasurile de ruga­ciune si povata duhovniceasca, sfaturi tainice, in care se vorbeau putine cuvinte, dar fiecare cu rost adanc. De la acesti insingurati vietuitori in paduri le-a aflat, oameni care n-au cunoscut medic niciodata, fiindca au convingerea ca "Dumnezeu a lasat omului, in jurul lui, oriunde s-ar afla, toate plantele pentru tamaduirea tuturor bolilor", si ca un om cu suflet curat, care stie rostul naturii, nu are cum - nu are voie! - sa devina bolnav vreo­data. "Toate ierburile is a lui Dumnezeu. Toate! Si toate au menirea lor de vindecare...". Asta crede din toata inima si Ioan Baron, acest barbatel vanjos si sanatos tun, c-o forta fizica cat trei barbati de varsta lui, de 66 de ani, care traieste solitar, in muntii astia salbatici de la marginea tarii, pe care-i cunoaste ca-n pal­ma, mereu atent la pamant, la cer sau la arbori, in cautare de locuri ale plantelor sale rare. "Eu is doar un om simplu, un "nimeni"", se recomanda mereu, sfios de orice publicitate, rusinat sa-si rosteasca chiar si numele. "Ioan, atat", le zice oamenilor straini care-l cau­ta. Zilele astea e fericit: o maica sihastra l-a calau­zit pana intr-o poiana inalta, dincolo de varful Giu­ma­laului, si i-a aratat un povarnis c-o iarba noua. Flori ca niste bobite, asa. I-a zis la ce este buna. "Des­pre asta chiar nu stiam", marturiseste. Dar a cerut binecuvantare si, cand a ajuns acasa, a scris totul intr-un caiet. Asa si-a descoperit multe din leacuri, putin cunoscute in lumea medicala moderna. Si poate zice, fara nici o mandrie, ca acum cunoaste remedii pentru cam toate bolile omului.
"Ocrotitorul sihastri­lor", cum e numit uneori chiar si in Biserica. Cel ce a avut privilegiul sa cunoasca o multime de anahoreti cu viata ingereasca. Pust­nici cu aura de sfin­tenie. Urcasem si eu, printr-un vis­col teri­bil, pana la casuta lui plina de icoane, de pe varful Raraului, in care am vorbit mult, am baut un ceai care mi-a dat o ener­gie in­credibila si am man­cat cel mai bun bulz din lume. L-am reva­zut dupa toata aceasta iarna grea acum, in primavara, cand am aflat ca va co­bori pentru cateva ore in oraselul de la picioarele Raraului, Campulung Mol­dovenesc.

Solutiile lui Ioan Baron

L-am intalnit din nou pe la mijlocul lui aprilie. A venit vreo doisprezece kilometri pe jos, doar pen­tru a-i aduce unui gospodar de pe Va­lea Seaca, numit Costica Arsene, un paharut cu alifie din plante (sotia aces­tuia avea niste dureri mari la pi­cioare), urmand ca apoi sa se intoarca alti doisprezece kilometri pana la casuta sa din inaltimi. Cam douazeci si cinci de kilometri pe jos, ca sa ii dea cuiva un pa­harut cu alifie. O pasta aurie, pe care o pre­para cu mari greutati, umbland poate tot atatea distante pe piscuri, ca sa gaseasca ierburile de folos. A invatat "reteta" de la o maica pustnica, care la randu-i o stia de la o alta pustnica, batrana dinspre partile Radautilor. E-o com­po­zitie grea, tare anevoios de facut, cu ceara curata-curata, ulei de masline tot curat, sau de oaie, apoi ex­tract din plante salbatice macerate-n alcool: ra­da­cini dintr-o anume feriga, culeasa toamna, pe-un timp bla­jin, arnica, cretisoara, pedicuta si altele, totul pus intr-un ceaunas si amestecat la foc mic, ore la rand, pana ce iese pasta asta groasa, puternica, ce vindeca o multime de boli. Cere uneori cativa bani, foarte putini, doar cat sa-i ajunga pentru alta ceara, alt alcool medi­ci­nal, alt ulei de masline... Atat, fiindca astea costa prea mult pentru el, ba mai trebuie sa coboare si pana in oras sa le cumpere. Iar lui nu-i place orasul. Nu prea foloseste nici banii pentru sine, nu se pricepe. Nici ma­car leacuri n-ar face, daca s-ar putea. Dar n-are cum altfel. Chiar duhovnicul sau i-a dat ascultare sa conti­nuie, caci e spre folosul oamenilor. "Atatea drumuri pe munti, dupa plante...". Dar trebuie sa faca asta. "N-am ce face. Ca daca n-o fac eu, cine-o mai avea rabdare, in ziua de azi, sa o faca?....".

Ioan Baron nu foloseste posta. Telefonul - foarte rar. Ii este cam rusine sa cheme tocmai la el, "acolo sus", vreun om suferind, ca sa urce atata drum mun­tele pieptis. Merge el la dansii, cand e cazul. Nu-i e usor nici asta, fiindca nu i-au placut niciodata asezarile ome­­nesti, nici orasele, nici satele, nici soselele, nici trenurile. Face asta pentru oameni. Chiar daca sunt bol­navi din localitati indepar­tate, se urca pe tren si merge la adresa lor, pe cheltuiala lui, de drag, ca sa-i aju­te, fara sa-i pese ca pierde atata timp pentru numai o sticluta de tinctura. Pen­tru el "timpul nu exista, ci doar clipa cand faci ceva pentru cineva. Altceva, ce-ar fi mai valoros? Nimica. Eu? Ce sunt eu? Eu am toata rabdarea din lume...".

Asa il revad, vesel, in dimineata asta de aprilie, coborand sprinten pe-o ulita pietruita, cu rucsacelul sau verde in spi­na­re, zambindu-ne din departari si fa­can­du-ne semne cu mana. Eu si Costica Arsene il asteptam in poarta casei, li­nis­titi. Intram tustrei in odaia larga, "de buna", iar Ioan Baron scoate din rucsac paharul cu alifie si il asaza simplu, pe masa de lemn. Asta avea de facut. Isi cere scuze, dar n-are alt ambalaj decat acest pahar. Nu prea mai are chef sa za­boveasca, dar o face fiindca il rog eu foarte mult sa mai stam putin sa vorbim, de data asta nu despre pustnici, ci despre ierburi vindecatoare. Viorica Arsene, nevasta gaz­dei, ii zice cat de bine i-a facut o anumita solutie, pe care i-o daduse in urma cu cateva luni, tot pentru tromboflebita si artroza, caci ii intepenea, ca paralizat, piciorul, prin somn. Plus leacul de stomac si ficat. "Ca prin minune", zice. "Mi-o tre­cut, in numai cateva zile. Sa va ajute Dumnezeu!" Ioan Baron rade. Cu tot chipul. I se destind toate trasaturile, de-o fericire interioara, cumva. Nimic nu il face mai fericit decat cand aude ca i-a facut bine unui om.

Ruscute de primavara in Rarau

 In fiecare zi, Ioan Baron mesteca niste plante pe care si le pune de cu dimineata, proaspete, in buzunarul de la piept al hainei, oriunde s-ar duce. Cand simte c-ar fi orice amanunt in neregula cu trupul sau, ia o jumatate de frunza si o mananca.

Orice disconfort: stomac, plamani, ficat, inceput de raceala. Daca n-are planta potrivita pe-acasa, merge si o culege. Ori face ceai. Daca il doare stomacul, se duce si ia niste "pastura" de brad, un fel de bobite negre, uscate, ce ies pe rasina copacului. Cu "pastura" asta, printr-un regulament de tratament anumit, a vindecat ulcere. "Ii "esenta" bra­du­lui, tot ce-i mai bun in el si iese din rasina. Mananci doua-trei boabe si imediat iti trece stomacul. Imediat! La ulcer ii putin mai indelungat, da' tot vindeca. Am aflat asta de la un parinte sihastru, care mai mult din astea manca, toata ziua. Si o gasesti usor, pastura bra­dului. Va zic: ii atat de simplu, totul. Totul!... Natura asta....
Odata, o doctorita din Iasi m-o certat grozav: "Dom'le, tu ai un atestat, ceva? Unde ai stu­diat tu me­dicina?" Eu m-am rusinat si am pus capu-n jos. Zic: "Pai... in padure...". "Iti bati joc de mi­neee?!", o tipat ea. "Cum adica in padure?! Eu am facut Universita­tea!". (mandria prostului n.admin.)
Anul asta, in iarna, o venit ea la mine, sus. Mi-o zis s-o iert, da' nu mai stie ce sa mai faca. Era bolnava cu ficatul, cu stomacul. Medicamentele n-o mai ajutau. M-am uitat la dansa si mi-era mila, mi-era parca si draga, cumva, saracuta. Eu nu ma supar niciodata pe nimenea. Eu nu stiu sa ma supar. I-am facut tincturi, ceaiuri. Acuma si-o facut o vila uriasa, de vreo sase mi­liarde de lei, pe langa ma­­nastirea Petru-Voda. Biata de ea.... Pacat ca oamenii de azi nu mai stiu lu­cruri simple. Altadata, batranii nos­tri stiau ce sa faca, n-aveau nevoie de doc­­tor. Pustnicii stiu si acum. Of, padu­rea asta... Totu-i aicea, langa noi, si nu stim...".

Deditei

Pe vreo sapte medici ii are acum ca "pacienti", cu leacurile lui. Vreo doi sunt chiar oncologi. Oameni care recu­nosc deschis ca medicina normala nu le mai e de ajuns. Lui Ioan Baron nu ii prea pasa. Ca-s doctori, profesori, cio­bani... Unora le tine minte doar numele mic, ca preo­tul de pe pomelnic. Si, un secret: chiar ii pune pe pomelnice pe toti, la manastiri, dar nu le zice asta. "Bu­ruie­nile de la mine, vindecarea de la Dum­ne­zeu", asta e vorba lui, dupa ce le da plan­tele si ii invata cum sa le "intre­buinteze". "Buru­ienile mele", asa zice, smerit. In rest, nu-l mai priveste nimic. El doar ata­ta stie sa faca. E poate doar putin mahnit ca nici macar oamenii astia bastinasi dimprejur, bucovinenii de prin sate, nu cunosc "folo­sinta" si nici macar cum arata plante medicinale obis­nuite, ce cresc la doi pasi de ograzile lor. Culmea, nici macar batranii. Ioan Baron nu gaseste nici un motiv pentru care el n-ar putea sa traiasca pana la 100 de ani. Doar daca are vreun accident, daca ar cadea iarasi de pe vreo stanca. Doar asa. Dar, dupa cum se simte, zice ca n-are cum. Nu stiu de ce, dar, privindu-l, il cred.

Afara, prin ferestre, se vede o am­pla furtuna cu soare. Inca ploua colorat, torential. Ioan Baron isi cere mereu iertare, cu voce soptita, ca vorbeste despre sine. Da, imi raspunde, e adevarat ca are vreo saptezeci de "pacienti" prin toata tara "si atat de multe comenzi, de n-am noroc", asta, doar fiindca vestea despre el s-a dus din om in om. Ce sa faca?

El n-a dorit, uraste popularizarea asta, dar n-a putut sa nu-i ajute pe oamenii in suferinta. Gazda, Costica Arsene, gospodar masiv cat un urs si mult mai "lu­mesc", ii incuviinteaza spusele in tacere. Intr-un tarziu, il intreaba pe prietenul sau daca n-are vreo iarba pentru ficat, fiindca de cateva zile se simte foarte "umflat", i-e rau, se gandea zilele trecute sa mearga pana la spital in Campulung. "O trecut Postul Pastelui si na... Si eu... Ca tot omu'". Ioan Baron scoate din rucsacelul sau verde un pumn de frunze tari si zimtate, pe care i le da. Ii explica pe-ndelete cum se face ceaiul, printr-o infuzie speciala, pe care n-o prea inte­leg. Iarba talharului. Sau Iarba Vantu­lui... Cea mai puter­nica pe care o stie. N-o gasesti usor. Alta­da­ta, batranele o culegeau dezbra­cate, doar in anumite zile din iu­nie, prin locuri de putini cunos­cute astazi. Vindecea, cum i se mai zice din stra­buni, caci vinde­ca o multime de boli, de plamani, stomac, ficat, chiar si can­cere sau ciroze hepa­tice. Ioan Baron nu poate sa uite un om cu ciroza din satul Tibana, undeva pe langa Iasi, ca­ruia medicii ii mai dadu­sera doar trei luni de trait. Era slab, doar pielea si osul, abia mai pu­tea mer­ge. Iar el i-a adus aceas­ta iarba a talharului. Plus cateva tincturi cu ta­ta­neasa, mie­re si propolis. Dar iarba talharului a fost baza. Si azi, dupa vreo douazeci de ani, omul ace­la traieste.

Bujori de munte

Acestea nu-s doar sim­ple intamplari. Acum doi ani, in iarna, un decan de la Institutul Agronomic din Iasi, specialist in plante, a auzit si el despre "buruienile" lui Ioan Baron si s-a gandit sa isi incerce noro­cul. L-a rugat sa-l ajute, caci suferea tot de o ciro­za, in faza foarte grava. Ce altceva mai bun sa ii dea decat Iarba talharului? "Hai, mai, doar cu buruiana asta crezi mata c-o sa ma vindec?!", a zis profesorul. Dupa doua saptamani, nevasta lui a venit, de la Iasi, tocmai pana la casuta de pe Rarau, special ca sa ii duca lui Ioan Baron un cadou si sa ii multumeasca. Profesorul se insanatosise, era deja ple­cat in Portugalia, la un con­gres. Cand s-a intors, i-a cerut tamaduitorului sau sa ii trimita un manunchi de asemenea ierburi, dar intregi, cu radacini, frunze si flori, ca sa le analizeze in labora­tor, sa vada ce contin. Cunostea de mult Iarba talha­ru­lui (Stachys officinalis), ii stia toate proprietatile tera­peu­tice. Dar nici o planta din aceasta specie nu avusese pana atunci asemenea puteri. Conteaza probabil de unde, cand si, mai ales, "cum" o culegi, a fost conclu­zia sa stiintifica. Iar propria vindecare o considera si astazi "un miracol".
Pen­­tru Ioan Baron, "ni­mic din ceea ce faci nu trebuie sa fie stiut". Nu-i pasa. Mai­ne, la rasaritul soa­relui, va fi pe varful muntelui aceluia, un­de se va aseza pe iarba. Lumea va fi la pi­cioarele lui. Va sta acolo cateva minute, ca sa se odihneasca. Si va privi.

by Bogdan Lupescuvezi tot articolul pe
http://www.formula-as.ro/2012/1022/societate-37/pustnicul-ioan-si-ierburile-lui-dumnezeu-15138