Cele 6 ispite ale sufletului… Părintele Arsenie Papacioc

Există ispite pentru suflet? Cu siguranță da. Sunt fie șoaptele sirenelor ce vor să ne abată din drumul personal, fie chemarea spre o insulă magică dar plină de capcane, fie dorința de răzbunare, ce pare a ne pune în echilibru restabilind situații și pedepsind vinovați, fie alte tipuri de senzații și emoții îmbrăcate în haine colorate și strălucitoare… Suntem atrași să facem aceste lucruri și totuși ceva ne spune că nu e bine… De ce?
Dacă viața este o experiență și un joc, ne-am putea întreba ce este de fapt rău sau neliniștitor în toate acestea? Este, pentru că ispita e o chemare spre CEVA ce în ciuda aparențelor plăcute, liniștitoare sau eliberatoare oferite pe moment sau pe termen scurt, pe termen lung ne scoate din starea de armonie. Armonie cu Sinele nostru divin ce a venit aici pentru a îndeplini o menire și cu Universul încojurător ce în acest caz nu mai ne apare nicicum ca fiind dătător de pace.
O dată stricată armonia, ființa umană ajunge în starea de dezechilibru numită de psihologie nevroză sau în stadiile mai grave psihoză și de religie păcat, stare ce are ca efect suferința ființei și blocaje în destin.
Am vorbit deseori despre aceste lucruri numindu-le altfel. Vorbește despre ele atât spiritualitatea, cât și psihologia și totuși ortodoxia le așează cel mai bine în tablou, le sintetizează și ne face să înțelegem ce e de fapt armonia.
Am preluat astfel mesajul Părintelui Arsenie Papacioc – un adevarat preot cresțin, și un mare maestru al sufletului - adăugând explicațiile mele pentru o mai bună înțelegere de către cei aflați la început de drum. Adevărul cuprins în acest mesaj, o dată înțeles și mai ales aplicat în propria viață ne poate transpune în starea de armonie. Stare naturală a sufletului.

Întrebat care sunt ispitele sufletului Părintele Arsenie explică:
 
Ispitele de SUS – respectiv ispita CUNOAȘTERII, este atunci vrei să știi tot despre Dumnezeu, crezi că știi tot, crezi că știi mai mult decât știi.
A dori să cunoști adevărul divin și legile spirituale nu este o ispită ci o binecuvântare, chiar o necesitate aș putea spune.
Acest lucru devine însă ispită când omul crede că știe totul despre Dumnezeu, sau despre Univers, când se crede deținătorului adevărului absolut – am văzut cazuri, sau când nu face absolut nimic altceva decât să studieze spiritualitatea, cu scopul de a o cunoaște. Ce e rău în acest ultim fapt? E faptul că omul nu înțelege că totul are de-a face cu spiritualitatea, că lecțiile vieții dincolo de teorii și cărți nu se pot învăța pe deplin decât din experiență, din trăire. Întreaga viață este o scoală a sufletului, iar omul a venit aici, tocmai pentru a-și eleva sufletul. Aș mai adăuga că oricât s-ar strădui un suflet aflat în clasele primare la școala vieții să înțeleagă teorii ce fac parte din lecțiile celor aflați la scolile superioare, n-o poate face. Nimeni nu poate sări peste etapele firești ale evoluției spirituale fără a cădea în eroare, mai concret fără a se amăgi singur.

Ispitele de JOS – nu faci ce trebuie să faci, nu faci nimic, sau altfel spus nu-ți folosești aripile date de Dumnezeu.
Este vorba aici despre lene, despre indolență și despre neîndeplinirea menirii tale pe lume, sau altfel spus a rolului pentru care ai venit aici să-l joci. Ai pretenții la lume, dar ce faci tu pentru tine… Viața ne-a fost dată cu un rost, cu un scop. Venim aici atât ca să creștem spiritual, sau altfel spus pentru a ne fi de folos propriului suflet, cât și pentru a fi de folos celorlați semeni. Iar acest lucru se întâmplă când omul potrivit se află la locul potrivit, deci când ne împlinim menirea. Pentru acest scop uneori e necesar un efort fizic sau psihic. E necesară voința.
E necesar să folosim darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu și ne-a trimis în lume: talentul, harul, priceperea. Sau cum spune o binecunoscută pildă biblică să ne înmulțim talantul. Pentru că așa cum știm deja, nimic nu este întâmplător. A da vina pe Dumnezeu, pe soartă, pe lipsa de noroc că nu ne-am implinit chemarea sufletului, deci a nega liberul arbitru care este cel mai mare dar divin, este o dovadă de lașitate spirituală. Dumnezeu își dă, tu însă ești cel ce decide ce faci cu darul.

Ispitele din SPATE – reînvii mereu trecutul, te gândești mereu la trecut.
Regretele, neiertările, dorința de răzbunare, obsesiile fac parte din suita acestui tip de greșeli sufletești. Toate aceste emoții negative nu doar că nu folosesc la nimic, ele sunt chiar extrem de dăunătoare sufletului. A trăi în trecut înseamnă a te lipsi de prezent, sau altfel spus a-ți fura propria viață.

Atașamentul față de rău cheamă prin rezonanță răul. Un anumit tip de emoție crează un anumit tip de realitate de viață. A crea scenarii pentru a rescrie ceva ce a fost, nu schimbă acel lucru. Singurul lucru ce poate determina o schimbare este înțelegerea greșelii comise, a lecției de viață, acceptarea acesteia ca experiență și lecție, și apoi detașarea de acea realitate trecută. Detasându-te și înțelegând, devii mai înțelept, deci lecția și-a atins scopul. Acest lucru determină o schimbare interioară, schimbare ce are efect asupra întregii vieți, asupra prezentului și implicit asupra viitorului.

Ispitele din FAȚĂ – sunt cele ce le vezi, sunt vii, sunt prezente, le dorești și devii ca ele.
E vorba aici despre acele lucruri ce provoacă plăceri de moment dar care pe termen lung au efecte dăunătoare. Mâncatul în exces e plăcut, dar duce la îngrășare și boli, băutura asemenea, sexul în exces sau practicat haotic și cu persoana nepotrivită, somnul prea mult sau lipsa acestuia, acumularea de bunuri ce devine un scop de viață, lăcomia de orice tip, dorința de putere asupra lumii acesteia… Sau altfel spus, dezechilibrele, excesele. Toate acestea țin de această lume materială.
În fond e vorba despre un atașament excesiv față de aceasta, despre o dependență de cele ce aparțin acestei lumi și de plăcerile trupului sau de orgoliu. Deci de îndepărtarea de lumea sufletului, de cele spirituale. Între cele două e necesar să existe un echilibru.

Ispitele din STÂNGA – faci contra legilor divine.
Toți cunoaștem legile divine. Indiferent de religie, sau sistemul spiritual adoptat (și ateii). Oamenii cunosc legile morale, ce corespund până la un punct cu legile divine, ele suprapunându-se în proportie de peste 90% (de ce până la un punct este un alt subiect prea stufos pentru a fi discutat aici). Toți oamenii chiar dacă nu sunt preocupați de spiritualitate sau religie, cunosc legile spirituale, măcar pe cele principale ce corespund cu cele morale. Sunt cele 10 porunci ale lui Moise ce se referă de fapt la corectitudinea morală: să nu furi, să nu ucizi, să nu râvnești la bunul altuia (se referă la invidie), să nu comiți adulter, etc, legi ce în fond se referă la respectul față de ceilalți semeni, la empatie – puterea de a te pune în locul celuilalt, la milă, la o anume fraternitate a sufletelor.
Toți știm că dincolo de legile morale e necesar a ierta, a ajuta, a iubi… Toți știm că suntem construiți la fel și de aceea zicala: ce ție nu-ți place altuia nu-i face, nu e doar o cerință abstractă sau absurdă ci un bun necesar, o lege divină.

Ispitele din DREAPTA – zici că ești sus spiritual, dar nu ești, habotnicie, aroganță spirituală.
Sunt poate cele mai mari și cele mai deficil de sesizat, cele în capcana căruia cad în special oamenii ce dețin o anumită cunoaștere, cei ce sunt pe cale, dar… nu numai. Sunt cei ce confundă iubirea de Dumnezeu cu ritualul, cei ce acordă mai mută importanță ritualului decât scopului său, care este întotdeauna conexiunea cu Dumnezeu, iar aceasta se poate realiza și dincolo de ritual. O dată idolatrizat un ritual, sensul acestuia se pierde și practicarea lui devine un lucru dăunător.
Sunt cei ce se consideră superiori pentru că adoptat o anumită cale, fie ea ortodoxia, sau calea reiki, sau au intrat într-o sectă ce se consideră superioară tuturor. Cei ce nu înțeleg esența acelei căi, ci au o înțelegere superficială. Pentru că fiecare cale conține în ea un adevar. Dar ei nu-l văd.
Sunt cei ce se consideră mai sus spiritual decât ceilalți din diverse motive, acest fapt generând automat judecăți de valoare. Când un om e într-adevăr sus, faptele sale o spun, viața sa o arată, iar acest lucru devine vizibil. Asa cum pomul bun se cunoaște după rodul bun, așa este și omul, se cunoaște după realizările sale, care o dată existente îi dăruiesc bucurie și pace în suflet. Omul împăcat cu sine, cu lumea și cu Dumnezeu e cel care aflat în echilibru spiritual. Atenție, acest lucru nu este echivalent cu orbirea spirituală, cu a spune că totul în jur e perfect. Omul trebuie să fie ancorat în realitate, în realitatea lumii și a sufletului său.

Se pare că omul venind aici pe pământ este încojurat de ispite, ce vin din toate direcțiile ce au de-a face cu ființa și existența sa. De aceea calea spre adevăr nu e ușoară, lucru reflectat de realitatea ce o vedem cu toți.
Așa cum spunea și Părintele Papacioc – un adevărat maestru al sufletlui, ce ne privește acum dintre îngeri -
"a te alfa în conexiune cu Dumnezeu însemnă a fi în ARMONIE, în armonie cu tine, cu sinele tău, care conține în el acea sămînță de divinitate ce ne dă viață și ne susține."
A fi în armonie aduce bucuria și pacea sufletului, aduce, evoluția ființei, aduce omul în PREZENT, un prezent ce conține în el răspunsurile la toate întrebările și problemele legate de viitor.

Va invit să urmăriți și filmulețul… merită.
Carla von Vlad





sursa
http://www.lumeaspirituala.ro/spiritualitate/cele6ispite.htm

"Sunt foarte optimist în privinţa viitorului Neamului Românesc. N-am luat nimic de la nimeni. Nouă toţi ne-au luat. Adică ce, suntem marfă fără stăpân?" - Parintele Arsenie Papacioc - ganduri despre Romani.

Eu, personal - judec după inima mea -, văd o mare răspundere, văd un mare răspuns pe care nu-l poate da decât Ţara Românească în lume, cândva. Consider că în România e cea mai adecvată via­ţă, răsuflare şi suflare, după Scriptură. România este milostivă şi nu duce un război de distrugere, ci numai de avanpost, de apărare. Tocmai poziţia Scripturii. România o văd având o mare misiune în lume. Sigur că nu din punct de vedere econo­mic numaidecât, ci din punct de vedere mântuitor numaidecât. Asta contează! Că Dumnezeu rabdă, rabdă, dar şi înainte apucă. Poporul acesta de la naştere a suferit şi suferă încă din partea duşma­nilor. Şi el totuşi se menţine şi-n plus a născut atâtea valori: un Eminescu în literatură, Brâncuşi în sculptură, Enescu, considerând că arta, poezia este o proorocie, la urma urmei. Nu trebuie negli­jate aceste realităţi. Tocmai în această suferinţă stă renaşterea viitoare.

Deci o stare de prezenţă continuă este o sta­re de canon şi împlineşte o obligaţie. Mereu trăim starea de creştin creat şi salvat de Mântuitorul. Ca să ne salveze, gândiţi-vă că a fost jupuit, umilit, scuipat; şi era Dumnezeu! Nu îngrozeşte pe ni­meni faptul acesta, că era Dumnezeu întrupat? Ce nu a făcut ca să ne salveze? Cât de important este momentul prezent, clipa de faţă, asta o să vadă fiecare la mormânt. Dar să nu fie prea târziu. Degeaba te grăbeşti atunci, totul e să pleci la timp pentru pocăinţă. Vă spun asta ca un sfat de la un frate mai mare, de 96 de ani. Şi, dacă vă spun, spun ca să ascult şi eu.

Cât de scump e timpul şi suspinarea ta. Eşti liber să o faci de acum; cine te opreşte să te închini? Şi, dacă te opreşte duşmanul, primeşti plată de erou că te-ai închinat când te oprea.
Eu vă spun că am mulţi ani la închisoare şi nu era lipsă de prezenţă! Mă gândeam: ce momente măreţe, să suferi pentru Hristos. Eram conştienţi că, dacă nu era Hristos, te vindeai pe doi lei, abdicai de la cre­dinţă şi scăpai de momentul acela. Dar nu scăpai de veşnicie. Veşnicia, ca şi moartea, e o realitate. Atunci o să auzim: „Ce mi-ai făcut cu viaţa ta, fi­ule?" Putem să-L învinuim pe Hristos că nu ne-a dat destul? Nici pe o mamă nu o poţi învinui că nu ţi-a dat destul. Ţi-a dat tot pentru că a stat la dispo­ziţia ta; ţi-a dat şi sângele. Nu poţi să o învinuieşti că nu ţi-a dat. Dar pe Dumnezeu, Care a creat şi sângele acela, şi laptele mamei, şi mama, şi fiul! Avem exemple atât de puternice şi de aproape de noi, încât nu mai poţi să faci nici o mişcare. Trăire creştină şi gata! Pentru că la moarte trebuie să spu­nem: „Ţie Ti-am dăruit Doamne toată viata mea."

„Lasă-l în seama Mea, nu te băga unde nu ai voie. Nu-l judeca. Lasă-l aşa murdar cum e. Mie Mi-e drag de el aşa, că nu am venit pentru îm­păraţi. Am venit pentru cerşetori." Hristos a fost împărat şi Cerşetor. Pentru cine S-a întrupat, pen­tru îngeri? Pentru noi, oamenii! Ce mai aşteptăm?! O trăire simplă de tot, dar o relaţie continuă cu ceilalţi. Suntem prea iubiţi de Dumnezeu. Aşa şontorogi cum suntem, păduchioşi, suntem foarte iubiţi. De aceea, eu consider că e o mare greşeală să ne vorbim de rău unul pe altul. Păduchios, pu­turos, ţigănos, aşa cum e, îl iubeşte Dumnezeu. El l-a creat. Nu-l judeca tu.
Cere un lucru simplu, dar fără de care nu se poate. Nu te închina de parcă ai cânta la mandoli­nă, ci închină-te cu simţire, pentru nevoia pe care o ai. Şi astfel suferinţa rămâne ca o mare necesita­te în viaţa omului. E o mare greşeală să cârteşti . „Slavă Ţie, Doamne, numai dă-mi putere să su­port!" Asta-i poziţia celui care a fost arestat 14 ani la Aiud. 

SURSA
http://vlad-mihai.blogspot.ro/2011/07/mesaj-pentru-vesnicie-al-parintelui.html