Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

miercuri, 23 octombrie 2013

„Ne-aţi omorât trupul, nu însă şi sufletul” - Nicolae Purcărea

"Teroarea ce m-a stăpânit de-a lungul anilor e greu, ba chiar imposibil de înfăţişat. Ea depăşeşte puterea de înţelegere a oamenilor. Căci lupta n-a fost între oameni, ci între două lumi: lumea binelui şi lumea răului, a lui satan. Şi dacă pentru o clipă surâsul lui satan ne-a îngheţat inimile, Dumnezeu, în marea Lui dragoste, ne-a redat viaţa, ne-a încălzit, ne-a scos la lumină, ne-a dat puterea de a lupta cu cel rău… Am rămas astăzi o mână de oameni din generaţia mea care încă mai suntem mărturii vii. Dar ideea, idealul pentru care am luptat este viu și va dăinui în veci, cât va trăi omul pe pământ. Credinţa în Dumnezeu şi dragostea de neam sunt cele două axe înscrise în destinul neamului nostru…”  Nicolae Purcărea . 




 Nicolae Purcărea - „Urlă haita”  -  Drd. Stelian Gomboş  

Cartea aceasta ne oferă nouă, celor obişnuiţi cu o viaţă comodă, prilejul de a medita la jertfă, la suferinţă şi la cruce. Şi asta pentru că nimic nu se poate realiza fără efort, fără jertfă. Tendinţa, tentaţia şi ispita omului contemporan, spune Sfântul Paisie Aghioritul, este de a dobândi totul fără jertfă, aşa încât şi noi creştinii, am dori să ne mântuim fără să ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. 
Cartea de faţă este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare şi teribile în care cei ce au vrut să se mântuie au avut foarte mult de suferit, adică atunci când statul român, comunist şi ateu, folosindu-se de instituţii diabolice şi draconice precum securitatea şi închisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni creştini, aflaţi atunci printre noi; căci „comunismul a umplut cerul de Sfinţi - zice Părintele Arsenie Papacioc.
De aceea, dacă ar fi să cunoască cineva pe toţi din neamul nostru care au trecut pragul sfinţeniei în prigoana comunistă, ar veni la cuvintele rostite în veacul al XVII-lea de sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei: 
„dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi., dară nu s-au căutat!”...

„Urlă haita”. Tulburător şi cutremurător sau răscolitor titlul cărţii mărturisitorului Nicolae Purcărea! Nu numai că haita a urlat în trecut, muşcând din sufletele deţinuţilor politici în temniţele de la Piteşti, Gherla, Jilava sau Aiud, sau când a venit pe tancurile sovietice pentru a ocupa România, apoi în munţii patriei, unde s-au retras luptătorii împotriva comunismului ateu. Urlă de pe vremea lui Carol al II-lea, urlă şi astăzi, scrie Bădia Nicolae Purcărea, când se caută ca „totul să fie globalizat, să se distrugă tot şi să nu mai existe erou, sfânt, valoare, elită”. Dar, vai, „…va mai urla multă vreme”. Trăim „Piteştiul după Piteşti” (un Piteşti rafinat, „soft”, dar care este la fel de odios ca Piteştiul „hard” al anilor ’50). O spune un OM care a trăit experimenul satanic din închisoarea Piteşti. Pe viu, nu din postură de victimă întâmplătoare, ci de luptător aflat în îndeplinirea misiunii noastre istorice: aceea de a crea cultură şi civilizaţie la gurile Dunării, aşa cum ne-a lămurit Mihai Eminescu rostul nostru în lume – după cum recunoaşte domul Florin Palas, în revistele „Veghea” şi „La drum”.
Această carte este scrisă dintr-un sentiment al datoriei (într-o vreme în care nu mai auzim vorbindu-se decât despre drepturi), pentru a consemna că “în alte vremuri, copii crescuţi în frică de Dumnezeu şi de dragoste de neam şi-au dat viaţa pentru apărarea altarului şi a etniei de care aparţineau”. Sunt pagini de pateric şi Filocalie. Numai în aceste scrieri sfinte întâlnim atâta suferinţă pentru apărarea credinţei în faţa uneltirilor satanei, pentru că ţinta finală a reeducărilor de la Piteşti sau Aiud era lepădarea de Iisus Hristos. De altfel, domnul Purcărea aminteşte în aceste memorii de întrebarea obsedantă pe care Ţurcanu, torţionarul de la Piteşti, le-o punea deţinuţilor: “Mai credeţi în Dumnezeu?”. Şi, cu toate supliciile îndurate, inimaginabile pentru o minte omenească normală, erau mucenici care răspundeau afirmativ, stârnind furia torţionarilor îndrăciţi asupra celor care-l mărturiseau pe Iisus Hristos. Dar mai rău decât bătăile primite era blasfemierea celor sfinte.

Mărturisitorul Nicolae Purcărea a trecut prin încercarea cumplită a douăzeci de ani de temniţă. „A trebuit să gustăm până peste margini paharul iadului”, ne spune acesta. Pentru că, pentru prima oară, năvălitorii nu s-au mai mulţumit cu bogăţiile noastre materiale, ci au vrut să stăpânească şi sufletul românilor. Ca şi Iov, este greu de crezut că domnul Nicolae Purcărea ar fi rezistat la torturile fizice şi psihice la care a fost supus de comunişti, dacă nu ar fi trecut printr-o pregătire anterioară detenţiei comuniste. Experienţa închisorilor antonesciene îl învaţă să se adâncească în credinţa ortodoxă, după modelul exemplar al lui Traian Trifan şi al lui Traian Marian, învăţătorii grupului sufletiştilor, din care au făcut parte, printre alţii, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc. Urmează implicarea activă în mişcarea studenţească anticomunistă, încadrarea în grupurile de rezistenţă armată din Postăvarul, Ciucaş sau de pe Valea Topologului, unde s-a alăturat grupului condus de învăţătorul-martir Dumitru Apostol. Toate aceste experienţe l-au îmbunătăţit sufleteşte.

Rememorarea unor momente din iadul închisorilor este dureroasă pentru autor, după cum înălţătoare este legătura permanentă, care străbate întreaga carte, cu “cei care nu mai sunt”, ascunşi în “lumina celui nepătruns” – potrivit afirmaţiilor domnului Florin Palas. După toate încercările la care a fost supus, a păstrat în sufletul său “o fărâmă de cer, nobleţea sufletului omenesc: omenia şi demnitatea”. Şi ce încercări! Înfricoşătorul Piteşti, în care crede că a fost ca în fundul iadului, de unde a scăpat prin mijlocirea minunată a Maicii Domnului. Este unul dintre puţinii supravieţuitori ai „reeducării” de la Piteşti, unde au fost torturaţi fizic şi psihic studenţii anticomunişti. Marele scriitor rus Alexandr Soljeniţân era de părere că experimentul din această închisoare este „cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”. Metodele, inventate de pedagogul sovietic Makarenko, erau drăceşti. A fost forţat să mănânce din gamela în care îşi făcea nevoile. I se băga capul cu forţa în hârdăul cu fecale, până la pierderea respiraţiei. S-a opus din toate puterile, dar n-a avut scăpare. L-au “botezat”. A fost prea mult pentru dânsul, a fost momentul când practic n-a mai realizat ce se întâmplă cu el sau cu cei din jur. După cum istoriseşte, apogeul furiei torţionarilor se înregistra în perioada marilor sărbători creştine, în special de Învierea Domnului. Atunci avea loc „liturghia neagră”. Deţinuţii erau obligaţi ca, în locul crucii, să sărute un falus mare, făcut din săpun. Un cor, format din reeducaţi, hulea numele Mântuitorului şi al Fecioarei Maria. Sfânta Cruce îşi mai făceau doar cu limba în gură, când erau ţinuţi în „poziţie” (pe marginea patului de scândură, cu mâinile pe genunchi; nu aveau voie să privească nici la dreapta, nici la stânga, numai înainte, altfel erau loviţi).
  
„Abia după ce ai trecut prin iad poţi vedea lumina şi bunătatea lui Dumnezeu!”, scrie autorul. Dumnezeu S-a milostivit de blândul deţinut Nicolae şi l-a scos din Piteşti, această „beznă de tuci” (Radu Gyr), pentru a-l duce la Canal. Câte n-a văzut şi-acolo! A lucrat la o carieră de piatră. Şi-a atenţionat camarazii să aibă grijă ce vorbesc cu studenţii informatori. De la Cernavodă până la Capul Midia vedea cruce lângă cruce. Poetul, deţinut şi el, Andrei Ciurunga spunea într-un poem că acest cumplit Danubiu “varsă pe trei guri apă şi pe-a patra sânge”. Ajuns la Gherla, refuză reeducarea. Din fericire pentru dânsul, Ţurcanu fusese scos din închisoare, fiind dus la Bucureşti. Din cauza faptului că „trădase marea cauză a demascării”, a fost izolat în celula numărul 7 din Zarca Gherlei. A fost supus peste opt luni de zile unui regim de exterminare. Nu avea mobilier, nu avea pat. Nimic. Doar o tinetă. Fereastra era spartă, astfel că pe timpul iernii zăpada intra în celulă, iar apa îi îngheţa în cană. În celulă era un frig cumplit, iar hainele îi erau numai zdrenţe. Zeama pe care o primea ca mâncare era neîndestulătoare. Bacilul TBC-ist i-a atacat plămânii, dar asta nu-l împiedica pe căpitanul Avădanei să-i aplice “banditului” amprenta pumnilor şi a cizmelor sale. Deţinutul se retrăgea, fără să blesteme, ca un câine zgribulit în colţul celulei. Şi asta s-a întâmplat luni şi luni de zile. Nu mai putea nici să vorbească. Doar să se roage. Avea pe buze rugăciunea inimii. „Unde eşti, Doamne?”, a strigat la un moment dat şi Domnul i-a adus liniştea sufletească şi pacea, după care i l-a trimis în celulă pe Jenică Bărbier, ţăran din Vultureni-Bacău, care i-a devenit un fel de înger păzitor. Iar domnul Nicolae Purcărea i-a spus, în schimb, povestea generaţiei sale, continuatoarea eroicei generaţii de la 1922. O poveste în ramă, o poveste în poveste despre Mişcare şi Căpitan, despre idealul care l-a animat, despre Don Quijoţii acestui veac, cum îi numeşte domnul Nicolae Purcărea pe camarazii săi. O poveste începută de la icoană şi cântec, cu înălţări şi căderi, încheiată la picioarele lui Hristos. Aflat în mlaştina deznădejdii, Nicolae Purcărea l-a purtat pe nea Jenică prin pădurea cu fiare sălbatice şi pe muntele suferinţei. Împreună cu câţiva colegi supuşi aceluiaşi regim, a fost scos de la izolare la moartea lui Stalin. „Cine va mai face ca ei, ca ei să ajungă”, spunea Goiciu, directorul închisorii, celorlalţi deţinuţi. Arătau ca nişte stafii - după cum recunoaşte şi mărturiseşte tot domul Florin Palas, în revistele „Veghea” şi „La drum”
 Când mai avea câteva luni până la eliberare a fost dus la Securitatea din Codlea, unde îl înfruntă pe ofiţerul de Securitate Jagher, care era unul din responsabilii reeducării de la Piteşti. Când securistul i-a spus că deţinuţii s-au omorât între ei, blândul Nicolae Purcărea a devenit aprig, arătându-i adevăraţii vinovaţi de organizarea experimentului Piteşti. 
„Ne-aţi omorât trupul, nu însă şi sufletul”, i-a strigat ofiţerului. Este dus la Securitatea din Braşov, unde colonelul Ivan hotărăşte că deţinutul nu trebuie să infecteze societatea socialistă, şi îl trimite în D.O. (domiciliu obligatoriu). Ajunge în Bărăgan, la Lăteşti. Aici i se părea raiul pe pământ, o oază unde se putea mişca liber într-un spaţiu de 15 km. Avea o gospodărie, în sat era un preot vrednic, Părintele Sârbu, care oficia Sfânta Liturghie, într-o biserică amenajată într-o casă părăsită. Aici se căsătoreşte cu Eugenia (Gica) Fuică, fostă studentă la Iaşi, o femeie de o gingăşie sufletească deosebită, trecută deasemenea prin iadul puşcăriilor comuniste şi aflată acum în D.O. Şi tot aici îi este dat să trăiască un moment emoţionant, în care adversităţile trecute se stingeau în împreună-suferinţă: de Crăciunul anului 1956 i-au cântat colindul prizonierilor din URSS doamnei Mareşal Antonescu. Lacrimile sincere ale Doamnei le-au fost balsam sufletesc.
Este o frescă a generaţiei mărturisitoare de la anul 1948, crescută în spiritul Frăţiilor de Cruce, care a fost încununată de biruinţă spirituală, căci „cei care au reuşit să urce calvarul au aflat în vârful Golgotei o bucurie miraculoasă” (aşa cum minunat afirmă Doamna Aspazia Oţel-Petrescu, în prologul acestei cărţi). Este încă o dovadă a prezenţei lui Dumnezeu alături de cei smeriţi, de cei aflaţi în suferinţă, de cei care-L chemau neîncetat în mijlocul lor. Şi Dumnezeu a fost cu ei în celulă, după cum ne asigură poetul-mărturisitor Radu Gyr, melodul acestei suferinţe binecuvântate de Dumnezeu. Mucenicia întemniţaţilor a întărit oastea Bisericii triumfătoare, a celor care depun mărturie pentru împlinirea ţelului generaţiei lor: 
Învierea Neamului Românesc! 
“Sunt, Doamne, copt pentru cules”, ne spune azi, domnul Nicolae Purcărea, asemeni poetului. 
Cine sunt culegătorii?
 
Alcătuită dintr-un şir întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existenţiale şi determinante pentru eroul cărţii, care, deşi s-a urmărit acest lucru, nu a fost niciodată victimă, ci întotdeauna va fi consemnat (alături de ceilalţi), de către posteritatea ce trebuie să fie cât mai obiectivă, drept eroul credinţei, purtătorul Duhului Celui Dumnezeiesc în iadul lumii acesteia pământeşti, din a doua jumătate a secolului al XX-lea!...  
Adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevând cu prisosinţă că în temniţele comuniste s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovită la rândul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste)”. 

Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că 
„Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...


sursa
 


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com