Egalitate Fraternitate Libertate

Este omul liber sau neliber?

 Diferitele concepţii filosofice au făcut în privinţa libertăţii greşeala – dacă vrem să o numim greşeală –, greşeala de a pune întrebarea astfel: Este omul liber sau neliber?
I se poate atribui omului libera voinţă, sau ne este îngăduit doar să-i atribuim faptul că el este încadrat ca într-o necesitate absolută a naturii şi că îşi îndeplineşte acţiunile şi deciziile volitive din această necesitate? – Punerea problemei este incorectă.
Nu există o asemenea exclusivitate: sau-sau.
Nu se poate spune că omul ar fi fie liber, fie neliber, căci el se află pe calea evoluţiei de la nelibertate la libertate.

Iar modul în care găsiţi abordat impulsul libertăţii în Filosofia libertăţii a mea vă arată că omul devine tot mai liber, că el se descâlceşte din necesitate şi că în el cresc tot mai mult impulsurile care îi fac posibil să fie o fiinţă liberă în cadrul restului ordinii Universului.
Astfel, impulsul egalităţii îşi are culminaţia la naştere – chiar dacă nu în conştienţă, pentru că aceasta nu poate trăi deja atunci atât de evoluată – după care scade. Impulsul egalităţii are aşadar o evoluţie descendentă. Schematic putem desena lucrurile aşa:

La naştere există o culminaţie a ideii de egalitate, şi egalitatea constituie o curbă în coborâre. Invers e cu ideea libertăţii. Libertatea parcurge o curbă ascendentă şi îşi are culminaţia la moarte.

Nu vreau să spun cu aceasta că trecând prin poarta morţii omul atinge cea mai înaltă culme a unei fiinţe libere în privinţa acţiunii sale. Dar, relativ la viaţa omenească, omul dezvoltă tot mai mult impulsul libertăţii înspre momentul morţii şi, relativ, el a dobândit cel mai mult posibilitatea de a fi o fiinţă liberă în clipa în care păşeşte prin poarta morţii în lumea spirituală.
Aşadar în timp ce păşind prin naştere în existenţa fizică aduce din lumea spirituală egalitatea, care descreşte pe parcursul vieţii fizice, el dezvoltă tocmai pe parcursul vieţii fizice impulsul libertăţii şi urcă împreună cu măsura cea mai înaltă ce poate fi atinsă a impulsului libertăţii pe parcursul vieţii fizice, prin poarta morţii, în lumea spirituală.

Vedeţi de aici din nou cât de unilateral este considerată adesea fiinţa omenească. Nu se integrează timpul în această fiinţă omenească. Se vorbeşte despre om în general, in abstracto, pentru că oamenii nu au în ziua de azi tendinţa să abordeze realităţile. Dar omul nu este o fiinţă care să stea pe loc, el este o fiinţă în devenire. Şi cu cât devine el mai mult, cu cât se transpune mai mult singur în posibilitatea de a deveni, cu atât mai mult îşi împlineşte aşadar aici, pe parcursul vieţii fizice, adevărata sa sarcină. Acei oameni care rămân încremeniţi, care nu au tendinţa de a parcurge o evoluţie, dezvoltă prea puţin din ceea ce este propriu-zis misiunea lor pământească. Dumneavoastră nu mai sunteţi astăzi ceea ce aţi fost ieri, şi mâine nu veţi mai fi ceea ce sunteţi astăzi.

În orice caz, acestea sunt nuanţe subtile. E bine de acela la care există asemenea nuanţe, căci rămânerea pe loc este ahrimanică. Nuanţele trebuie să existe. Ar trebui să nu existe nici o zi în viaţa omului, în care el să nu preia cel puţin un gând în sine care să-i modifice puţin fiinţa, care să-l transpună puţin în posibilitatea de a fi o fiinţă în devenire, şi nu doar o fiinţă care există. Şi aşa, omul poate fi considerat conform cu adevărata sa natură numai dacă nu se spune în sens absolut: Omul are în lume pretenţia la libertate, egalitate, ci dacă se ştie că impulsul egalităţii îşi atinge culminaţia la începutul vieţii, iar impulsul libertăţii îşi atinge culminaţia la sfârşitul vieţii.
Privim abia atunci în această complicată devenire omenească şi din cursul vieţii de aici, de pe Pământ, dacă se iau asemenea lucruri în considerare, dacă nu se priveşte doar abstract la întregul om şi se spune: El are pretenţia să vadă înfăptuite în structura socială libertatea, egalitatea, ş.a.m.d. – Acestea sunt lucrurile care trebuie să se apropie din nou prin ştiinţa spirituală de simţirea omenească, cărora evoluţia recentă, care tinde spre abstractism şi cu aceasta spre materialism, nu le-a dat atenţie.
Acum apare cel de-al treilea impuls: fraternitatea. Lui îi este propriu faptul că îşi are, într-un anumit sens, culminaţia la mijlocul vieţii. Curba descrisă de aceasta urcă (vezi desenul) şi coboară din nou.
În orice caz, putem formula lucrurile numai astfel încât să spunem: La mijlocul vieţii, când omul se află în starea sa cea mai labilă, adică oscilantă în privinţa raportului dintre sufletesc şi trupesc, omul are tendinţa cea mai puternică de a dezvolta fraternitatea.
El nu o dezvoltă întotdeauna, dar are predispoziţia în acest sens. Ca să zic aşa, pentru dezvoltarea fraternităţii, cele mai puternice condiţii preliminare sunt date spre mijlocul vieţii.
Aşa se repartizează aceste trei impulsuri de-a lungul întregii vieţi omeneşti. În vremea spre care ne îndreptăm va fi necesar ca pentru înţelegerea omului şi apoi, desigur, şi pentru aşa-numita cunoaştere de sine a omului, să se ia aşa ceva în considerare. Nu se va putea ajunge la idei corecte în privinţa convieţuirii oamenilor dacă nu se va şti cum se repartizează impulsurile pe parcursul vieţii omeneşti. Întru câtva oamenii nu vor putea trăi concret, dacă nu vor voi să-şi însuşească această cunoaştere; căci ei nu vor şti cum se raportează concret un om tânăr la unul bătrân, un om mai în vârstă la unul aflat la mijlocul vieţii, dacă nu se cuprinde cu privirea configuraţia specială a acestor impulsuri lăuntrice ale fiinţei omeneşti.

 http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA187/GA187_CF03.html