care o duceţi pentru a deveni un om
mai bun, pentru a scăpa de greutatea ”cărnii” cum îi spuneţi dvs.
şi a regăsi lumina spiritului. Să te adaptezi vremurilor de
azi înseamnă o cedare? Până unde poţi să opui rezistenţă când te
invadează ” răul şi urâtul”? - Trebuie să te adaptezi, dar a te adapta nu înseamnă a ceda de la credinţele tale sau reperele tale. Rezistenţă trebuie să opui până la capăt. Nu lăsa răul şi urâtul să intre în viaţa ta. Simplu. Te ridici şi pleci. Dacă vrei o viaţă frumoasă, fă-ţi-o! Cine să ţi-o facă? Fă-ţi-o! Viaţa e ceva care se şi construieşte. Atâta timp cât eşti sănătos şi cei pe care îi iubeşti sunt sănătoşi, poţi să-ţi schimbi viaţa în fiecare secundă.
- În carte vorbesc despre cei ce i-am iubit şi pe care îi iubesc. Domnul Liiceanu o spune foarte frumos. „Un Jurnal este şi despre şi înspre nemurirea oamenilor pe care îi iubeşti”. Întotdeauna vom avea nevoie de repere. De cineva de care să ne sprijinim iubirea şi admiraţia. Modelele se caută. E ca şi când cauţi aurul în albia râului. Printre mult noroi şi nisip e şi un grăunte de aur. Trebuie cernut noroiul, trebuie scuturată sita de zgură şi, în final, găseşti. Dacă vrei să găseşti...găseşti. Ştiţi câţi oameni superbi
există printre cei şase miliarde de locuitori ai
planetei pământ? O mulţime! Trebuie doar să-i găseşti şi să te bucuri de
ei!- O propoziţie scurtă revine ca un laitmotiv în Jurnal: ”Mă doare România!” E ca un strigăt de disperare şi de dragoste în acelaşi timp. Ce anume ”doare” cel mai mult la România?
- Cred că spun în Jurnal....
"Mă doare România ca un organ intern al fiinţei mele."
Aşa cum te doare ficatul. Cum ţi-e rău de la suflet. România nu este ceva exterior mie. E inclusă fiinţei mele esenţiale. Şi are nevoie de îngrijire.... România mea e bolnavă şi suferă de neiubire.
- Trebuie să reîncepem să iubim România. Să reinventăm România pe care să o putem iubi şi admira. Depinde de fiecare dintre noi. Eu nu fac politică, nu e treaba mea, nu mă pricep. Nu mă interesează. Cred însă, că trebuie să ne reîndrăgostim de pământul ăsta binecuvântat. Dacă îţi înjuri ţara de
dimineaţă până seara e ca şi când te-ai înjura în
oglindă! Iubirea de mamă poate fi desuetă? Sau iubirea faţă de copilul
tău e desuetă?? Vi se pare desuet repectul faţă de sine? Cum să devină
desuet un sentiment esenţial? Oriunde am merge în lumea asta mare purtăm
pe tălpile sufletului nostru pământ românesc.Pe fruntea noastră e scris „român”.
Nu credeţi că trebuie să facem ceva ca să devenim mândri de acest nume?
- Glumesc de multe ori şi spun că dacă ai şcoala numită România înseamnă că te vei descurca oricunde în lume.... Şi e adevărat. Aici parcă e totul mai greu. Mai complicat. Mai incurcat. Ai senzaţia că trebuie să împingi vagoane ca să urneşti ceva .....Şi de aici acest sentiment de construcţie pe nisip. O luăm tot timpul de la capăt....De ce e aşa? Din cauza noastră. Din cauza mea. Cineva trebuie să-şi asume vina.
Iată: din cauza mea! Îmi asum eu responsabilitatea, pentru că m-am săturat să tot aud că e vina altora. Întotdeauna altcineva e de vină şi nu noi...
Dacă toţi ne-am gândi real unde greşim fiecare dintre noi, cu ce am putea îmbunătăţi fiecare situaţia, am avea o altă Românie. Dacă afirmaţia „e din vina mea” ar deveni brand de ţară, nu credeţi că am avea de câştigat? Eu cred că am avea o altă Românie!
- Nu ştiu să dau sfaturi. Şi tinerii nu au nevoie de sfaturi. Au nevoie să li se acorde respect şi iubire. Să li se spună că e nevoie de ei. Avem tineri excepţionali care nu simt că sunt sprijiniţi. Avem tineri care au probleme mari de comunicare, probleme ce vin din neiubire şi lipsă de educaţie, avem tineri dezorientaţi care ar avea nevoie barem de înţelegere. Lucrurile sunt mai complicate... E uşor să acuzi şi să judeci pe altcineva, e mult mai greu să încerci să-l înţelegi, să şi încerci să ajuţi.... Din păcate la noi, nici vorbă de a ajuta.... dacă cineva reuşeşte avem două opţiuni: ori încercăm să profităm la maxim de succesul lui strict în interesul nostru şi în detrimentul lui, ori îi blocăm succesul! E un
adevăr, îl trăim cu toţii. Şi e un păcat, pentru
că aşa pierde toată lumea şi nu câştigă, de fapt, nimeni nimic!Dar, oriunde ar pleca tinerii, vor duce cu ei România. Repet, e inclusă în fiinţa noastră. Iar dorul e ceva real. Ideal ar fi să rămână acasă. Cine vrea să-şi vadă copiii plecând de acasă? Dar nu poţi să le ceri asta până când nu le creezi un minim de condiţii de dezvoltare. Un mediu propice de creştere spirituală, educaţională.
- Există încă locuri superbe, dar şi Bucureştiul este în mare suferinţă, în mare lipsă de iubire. E un oraş mutilat! Ce se întâmplă cu monumentele de patrimoniu, cu vechile case ce sunt bijuterii de arhitectură şi de bun gust este o barbarie! Dispar peste noapte din interese băneşti fără nici un fel de scrupul. Şi în locul lor apar monştri de prost gust ce agresează fiinţa oraşului. Există popoare pe lume care conservă orice urmă din trecut, fie ea cât de mică. Noi intrăm cu buldozarul în trecutul nostru şi avem pretenţia ca viitorul să fie stralucit. E o aberaţie!
Viitor fără cunoaşterea şi respectarea
trecutului nu există. Dar aşa cum nu ne respectăm bătrânii - aşa nu
respectăm nici clădiriile vechi ale oraşului. Din păcate.- Credinţa în ceea ce mă priveşte nu este în nici un caz un refugiu. E bucuria şi regăsirea mea.
Nu ştiu despre cazul celor doi tineri de la teatrul naţional, deci nu mă pot pronunţa. Eu pot vorbi despre mine şi atât, iar eu cred că nici o extremă nu e bună.
Cred că poţi trăi în lume cu Dumnezeu în suflet clipă de clipă. Şi cu ce bucurie!
Scris între durerea pierderii celor dragi şi regăsirea curajului de a o lua mereu de la capăt, Jurnalul Oanei Pellea devine un sprijin pentru toţi cei care se simt descurajaţi şi lipsiţi de motivaţia de a merge mai departe.
se pot citi cateva pagini aici :
http://www.humanitas.ro/files/media/jurnal-pellea.pdf
Interviul acordat ziarului Gândul
http://www.gandul.info/magazin/oana-pellea-daca-afirmatia-e-din-vina-mea-ar-deveni-brand-de-tara-am-avea-o-altfel-de-romanie-4586342
