Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

joi, 13 martie 2014

Brother David Steindl Rast

Brother David Steindl-Rast este mult mai mult decât un celebru călugăr benedictin.
Este un creştin reformator care simte enormele schimbări ce se petrec în Conştiinţa umanităţii. Abordările sale depăşesc graniţele dogmatice spulberând încremenirea vechilor texte şi făcând să se prăbuşească zidurile în care sunt închise inimile. Cuvintele sale, avându-şi izvorul în trăirea directă a Revelaţiei, au darul de a aduce pacea şi bucuria celor care îl ascultă sau îi citesc cărţile. “Iubeşte din toată inima, fără nici o rezervă, lasă-te surprins de minunăţia vieţii, mulţumeşte şi fii recunoscător pentru aceasta şi vei descoperi superba şi întreaga completitudine a vieţii tale”.

Brother David Rast este unul dintre aceia care au mers în această călătorie până la capăt, parcurcând toate etapele umanului.
La capătul acestei călătorii a descoperit una dintre cheile revelaţiei: Recunoştinţa faţă de tot ceea ce există. Şi de-atunci o împărtăşeşte cu toţi aceia aflaţi pe propriul lor drum către starea de completitudine a Fiinţei. Cuvintele sale au darul de a arde încremenirea în concepte rigide şi de a descătuşa inimile. Abordările sale, neconvenţionale l-au apropiat de mişcarea transpersonală americană şi nu numai.
 A lucrat cu Stan şi Christina Grof, cu Stephen Levine şi Elisabeth Kubler Ross şi mulţi dintre exploratorii Noii Conştiinţe. Este unul dintre cei mai de seamă reformatori ai creştinismului modern. Cărţile sale au un succes uriaş în întreaga lume iar conferinţele sale deschid către Adevăr milioane de conştiinţe.

David Steindl Rast s-a născut pe 12 iulie 1926, la Viena. A studiat artele, antropologia şi psihologia. Are un MA – Master of Arts şi un doctorat la Universitatea de Arte vieneză. În 1952 şi-a urmat familia, emigrând în Statele Unite, iar în 1953 a intrat în nou-înfiinţata comunitate a Ordinului Benedictin din Elmira, New York. Astăzi este membru senior al Mânăstirii Mount Saviour. Studiile sale post-doctorale l-au condus la Universitatea Cornell, unde a devenit primul romano-catolic care a susţinut Conferinţele Thorpe (Thorpe Lectureship)

După 12 ani de pregătire monastică şi studii de filosofie şi teologie, Brother David a fost trimis de către abatele mânăstirii sale să participe la un dialog budist-creştin, pentru care a primit aprobarea Vaticanului în 1967. A devenit discipolul zen al unor mari maeştri precum Hakkuun Yasutani Roshi, Soen Nakagawa Roshi, Shunryu Suzuki Roshi şi Eido Shimano Roshi. El este cofondatorul, în 1968, al Centrului pentru Studii Spiritule şi în 1975 a primit premiul Martin Buber pentru punţile pe care le deschisese între tradiţia creştină şi cea budistă.

Timp de decenii, Brother David şi-a împărţit viaţa între retrageri spirituale, ca eremit, şi conferinţe pe teme spirituale pe care le-a ţinut pe cinci continente. De pildă, într-un tur de două luni în Australia el a susţinut 140 de conferinţe şi a călătorit 12000 de mile. Oamenii care au venit la conferinţele sale aparţin unui spectru uriaş de interes şi de clase sociale, de la studenţii înfometaţi ai Zairului, până la studenţii de la Harvard şi Columbia University, de la călugării budisti sau sufi, până la indienii Papago şi elitele intelectuale ale germaniei, de la comunităţi New Age, până la reuniuni ale cadeţilor Academiei Navale din Annapolis. Pretutindeni, Brother David a găsit cuvântul potrivit şi inspirator pentru a reaminti tuturor acestor oameni Adevărul despre ei înşişi. Zeci de mii de oameni din întreaga lume au regăsit cărarea către adevărata spiritualitate datorită conferinţelor, scrierilor şi workshop-acestui inspirat misionar.

Cărţile sale sunt traduse în multe limbi ale globului. Printre acestea, cele mai importante sunt „ Gratefulness, the Heart of Prayer „ şi „A Listening Heart” apar în toate antologiile de literatură spirituală. Este co-autorul mult premiatei  „Belonging to the Universe” (a câştigat în 1992 premiul American Book Award), un dialog despre noua paradigmă în ştiinţe şi teologie împreună cu fizicianul Fritjof Capra. 
Înteresul său pentru tadiţia budistă s-a materializat în cartea The Ground We Share: Buddhist and Christian Practice, scrisă împreună cu maestrul zen Robert Aitken Roshi. Cele mai recente cărţi ale sale sunt The Music of Silence şi Words of Common Sense.  

"Cuvintele sale, venind de undeva, din adâncuri, aveau o forţă şi o putere de sugestie extraordinare.
Omul acesta nu vorbea din cărţi, nu împrăştia idei. Era unul dintre aceia care trăiau, în mod direct, Revelaţia. Starea de conştiinţă extinsă. Pentru omul acesta, în mod evident, spiritualitatea nu era un cuvânt găunos. Oamenii simţeau acest lucru, şi de ori de câte ori numele său apărea în program, sala era plină. Am remarcat apoi că era singura „faţă bisericească” de orientare creştină prezentă la conferinţă, deşi, teoretic, spiritualitatea trăită este esenţa psihologiei transpersonale iar interesul faţă de un asemenea eveniment, în care terapeuţi din toată lumea se adunau pentru a împărtăşi experienţe, ar fi putut să fie imens. Erau acolo şamani şi călugări budişti, reprezentanţi ai unor tradiţii de pe întreaga planetă, veniţi la întâlnirea cu singura ştiinţă ce explorează spiritualitatea umană prin experienţă. Dar nu şi creştini, în afara lui Brother David Rast. Cine este acest om a cărui privire blândă şi acărui voce ca un firişor de apă, reuşeşte să ridice în picioare sutele de oameni de ştiinţă veniţi la conferinţă? Ascultam ceea ce spunea şi nu ne venea să credem că atâta transparenţă, atâta lipsă de rigiditate, asemenea excepţională capacitate de a împărtăşi trăirea spirituală venea din partea unui reprezentant al bisericii catolice oficiale."

Aţi vorbit despre Isihasm şi despre Rugăciunea Inimii, o temă centrală în Ortodoxia est europeană. Totuşi, aparţineţi ordinului Benedictin. Care este conexiuea?
Personal sunt foarte legat de Ortodoxie în general şi de mistica isihastă în special. Pentru mine adâncimea Rugăciunii Inimii  depăşeşete cu mult graniţele înguste ale orientărilor diferitelor biserici. Dar trebuie să spun că şi în Ordinul Benedictin Rugăciunea Inimii are o importanţă enormă. Aş spune că este un instrument fundamental în practica benedictină. Ordinul există din secolul al 6-lea, vremuri în care biserica nu era încă scindată, astfel încât apropierea dintre ortodoxie şi abordările benedictine nu este greu de explicat. Experienţa este ceea ce contează. Nu dogma.
 Cuvântul cheie aici pare a fi „experienţă”. Experienţa pare a submina orice dogmă, fie ea ştiinţifică sau religioasă. Părinţii psihologiei transpersonale au plecat de la experienţa directă a stărilor de conştiinţă extinsă şi au introdus trăirea spirituală în harta psihicului omenesc. Se întâmplă acelaşi lucru şi în dogma religioasă? Trăirea directă a stărilor spirituale ar putea schimba ceva în rigiditatea dogmatică a instituţiilor, în acelaşi fel în care s-a petrecut cu instituţiile ştiinţifice?
Da, experienţa este cheia. Experienţa nu ţine seama de dogmă şi nici de regulile prestabilite. Experienţa nu încape în cărţile de nici un fel, nici ştiinţifice nici religioase, căci experienţa spirituală este viaţa. Viaţa nu încape în concepte mentale. Abraham Maslow, unul dintre părinţii psihologiei transpersonale, spune că experienţa de conştiinţă extinsă nu se poate distinge de experienţa spirituală şi la aceeaşi concluzie formulată altfel ajunge şi Stanislav Grof. Diferenţa este dată numai de persistenţa experienţei şi de puterea de a trăi aceste niveluri spirituale ale conştiinţei în fiecare moment al vieţii. Diferenţa între majoritatea oamenilor şi marii mistici, cum sunt şi sfinţii bisericii, este aceea că pentru un om obişnuit experienţa mistică este o experienţă de vârf, după care re-cade în starea ordinară de conştiinţă, în vreme ce marii mistici trăiesc la acea intensitate fiecare moment al vieţii lor. Toţi trăim experienţe spirituale mai mult sau mai puţin, dar educaţia şi alţi factori ţinând de spaţiul conceptual ne fac să negăm propriile experienţe. Mulţi cred, după o asemenea experienţă, că nu a fost decât o nebunie temporară, un moment de rătăcire. Iau Adevărul drept falsitate şi iluzia drept Adevăr. După părerea mea, importanţa acestui moment pe care îl trăim cu toţii este tocmai lărgirea momentelor de experienţă mistică, de experienţă a Adevărului. Încetul cu încetul începem să integrăm în viaţa de zi cu zi aceste trăiri spirtuale şi începem să validăm spaţiile subtile  ale conştiinţei noastre ca făcând parte din viaţa noastră. Este o parte din ceea ce numim „Revoluţia Conştiinţei” sau Noua Conştiinţă sau Noua Spiritualitate.
 După cum văd eu, scopul bisericii este acela de a mijloci comuniunea între om şi dumnezeu, de a deschide porţile trăirii spirituale. Dar biserica este o instituţie, şi orice instituţie, fie ea de invăţământ, medicală, religioasă , politică sau oricum ar fi, după un timp scurt de funcţionare, tinde să uite să promoveze scopul în care a fost creată şi începe să se promoveze pe sine. Aceasta este natura unei instituţii. Tinde să se cristalizeze, să înţepenească, să substituie viaţa, experienţa vie, cu dogma rigidă. Un mistic ce trăieşte revelaţia, într-un anumit sens, nu are nevoie de o instituţie care să mijlocească accesul său la divinitate. Pe de-altă parte, biserica are darul sau harul de a deschide unele porţi către trăirea stărilor mistice, pentru aceia care nu au găsit calea încă. O instituţie este o creaţie omenească şi ca orice creaţie omenească este potrivită unui anumit moment şi răspunde unei anumite necesităţi. Dacă există, a fost nevoie de ea în clipele în care umanitatea poate că pierduse direcţia. Dar lucrurile se schimbă, umanitatea se schimbă şi biserica, una dintre instituţiile care reflectă conştiinţa omenească, se schimbă şi ea. Văd foarte clar cum dogma şi rigiditatea bisericii instituţionale îndepărtează oamenii de ea în aceste timpuri ale transformării şi ale deschiderii şi îmi pare rău. Dar pe de-altă parte simt că biserica, poate mai încet decât alte instituţii, se transformă şi ea. Va exista atâta vreme cât cineva va mai avea nevoie de ea. O structură nu este decât o ficţiune, o convenţie. Adevărata biserică este umanitatea însăşi în care divinitatea se manifestă.
Inima este un centru absolut, un punct de întâlnire a tuturor dimensiunilor fiinţei, fizică, energetică, emoţională, mentală şi spirituală, este precum măduva unui copac, în jurul căreia se crează miracolul realităţii copacului. În creştinism, marele maestru al Inimii – după Isus – este Sf Augustin care a trăit în secolul 4. El spune că „în inimă, Dumnezeu este mai apropiat de mine, decât sunt eu însumi”.  Acest adevăr a fost rostit întradevăr în multe tradiţii ale lumii, în multe feluri. Este un alt fel de a spune că esenţa noastră cea mai intimă este divină, transcendentă şi că există un nivel al fiinţei în care suntem una cu divinul, în care comuniunea este deplină. Pe de-alta parte Sf Augustin percepea modul dualistic în care funcţionează mintea omenească şi care ne separă cumva de esenţa noastră. Abia acum psihologia transpersonală se ocupă de acest lucru, dar pentru acele vremuri, perspectiva Sf Augustin este extraordinară. El observă felul în care existenţa umană limitează divinitatea interioară şi principala sa preocupare este aceea de a elibera fiinţa din această limitare. Un alt lucru pe care îl observă Sf Augustin este acela că noi simţim această profundă prezenţă a divinităţii în inimă şi acest lucru ne face să căutăm fără încetare. Inima ne mână fără odihnă în această căutare care ia diferite forme dar în esenţă este căutarea originii, a esenţei pe care noi o simţim şi o presimţim în interior. Inima este un punct de transformare, punctul în care dimensiunile se întrepătrund, în care aspectul nostru uman îşi trage vitalitatea din principiul divin. Dincolo de punctul de transformare al  inimii este Misterul pe care îl numim Tatăl şi pe care îl putem doar simţi. Doar simţirea ne poate pune în conexiune cu această dimensiune a fiinţei care nu poate fi gândită sau conceptualizată, ci doar trăită. De aceea este inima atât de importantă în creştinism şi în alte tradiţii mistice, pentru că este singura punte de legătură cu transcendenţa. Întreaga Creaţie a universului fizic din care facem parte şi noi ca fiinţe umane este accesibilă prin punctul de transformare al inimii. Este ceea ce numim Fiul, sau conştiinţa Cristosului Cosmic. Iar aspectul dinamic al Creaţiei este numit în creştinism Duhul Sfânt. Întregul poate fi deci trăit pe trei niveluri de experienţă: Misterul sau Tatăl, Universul fizic sau Fiul şi aspectul său dinamic, sau Sfântul Duh, iar Inima este centrul acestei experienţe multidimensionale. Şi, ca să revin la punctul de plecare al discuţiei, este remarcabil modul în care, în vremurile din urmă, experienţa psihologiei transpersonale a redesenat hărţile conştiinţei în aşa fel încât similitudinile cu viziunea creştinismului mistic au devenit evidente. Ceea ce misticii creştini trăiau acum mult timp, îşi face loc acum în experienţa diectă a stărilor de conştiinţă extinsă, iar inima, acum, ca şi atunci, joacă acelaşi rol de centru, de punct de tansformare, de poartă între dimensiuni.
În Rugăciunea Inimii scopul este acela de a coborâ mintea în inimă, cu alte cuvinte de a trece de pe un nivel pe altul de conştiinţă. Iar acest lucru, trecerea între diferitele niveluri ale conştiinţei se poate face cu ajutorul respiraţiei care este mult mai mult decât o funcţie fizică sau fiziologică ce ţine de corporalitate. Respiraţia uneşte cumva diferitele niveluri de experienţă pentru că tinde să concentreze totul în momentul prezent, pe când mintea omenească tinde să alunece mereu în viitor sau în trecut. Respiraţia aduce mintea în clipa trăită acum şi astfel o unifică cu simţirea, cu inima. A rămâne focusat pe respiraţie te pune în conexiune cu esenţa, cu sinele, cu centrul fiinţei. Atunci când rugăciunea este însoţită de respiraţie, există un punct, un moment în care cuvintele rugăciunii dispar şi respiraţia însăşi devine un fel de rugăciune care expansionează în afară şi revine înlăuntru, unificând totul. Asta se întâmplă când practicăm Rugăciunea Inimii. Noi, benedictinii,  practicăm Rugăciunea Inimii, dar este preluată întradevăr din tradiţiile răsăritene. Probabil cunoaşteţi Filocalia, povestea unui călugăr rus aflat în căutarea Adevărului, şi care îl află în practicarea Rugăciunii Inimii…  Această carte a avut şi are o enormă influenţă în lumea occidentală şi pomenesc despre ea pentru că se potriveşte în context. Este vorba despre experienţa personală a comuniunii cu divinitatea, iar calea este ceea a inimii şi a respiraţiei, a practicării momentului prezent.
 Ştiţi ceva despre România? 
Ştiu că este o ţară în care spiritualitatea ortodoxă este la ea acasă. Am auzit despre mânăstirile României. Întotdeauna m-a interesat Estul şi centrul Europei, pentru că eu sunt născut în Austria, iar rădăcinile mele sunt acolo. Simt că va fi o experienţă extraordinară pe care o aştept din toată inima, cu emoţie. Faptul că această călătorie se va petrece sub semnul Inimii este pentru mine semnul pe care îl aşteptam. 


 
Horia Ţurcanu



carte
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com