Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

Iubirea și Adevărul nu pot fi descoperite prin cărți, biserici sau temple. Acestea vin în ființa prin cunoașterea de sine. Cunoașterea de sine este un proces anevoios dar nu dificil; el devine dificil doar atunci când încercam să ajungem la un anume rezultat. Dar a fi doar conștienți în fiecare moment, clipă de clipă de propriile noastre gânduri și sentimente, de toate acțiunile noastre fără nici un fel de condamnare sau justificare, aduce libertatea, eliberarea în care există această fericire a adevărului.

marți, 25 martie 2014

Copiii povestesc despre lumea de dincolo

Faptul că unii copii, chiar foarte mici, au experienţe de moarte clinică zdruncină foarte serios scepticismul materialiştilor. Într-adevăr, ar fi absurd să-i acuzăm pe copii de proiecţii imaginative condiţionate de mediul social sau de delir indus de traume timpurii. De altfel, studiile au arătat cât este de redusă influenţa convingerilor existente în familie asupra conţinutului experienţelor de moarte clinică ale copiilor. Se pare că există un nucleu comun tuturor experienţelor de moarte clinică, ceea ce ne permite să presupunem că apare o puternică influenţă din partea inconştientului colectiv şi că s-a format un fel de arhetip al experienţelor de moarte clinică. Cu alte cuvinte, există anumite structuri psiho-fiziologice formate înainte de naşterea noastră, pe care se grefează trăsături specifice propriei noastre personalităţi.
Cazuistica acestui fenomen dispune de mai puţine mărturii ale unor copii decât ale unor adulţi. Cu toate acestea, nu se poate spune că experienţele de moarte clinică ale copiilor sunt mai rare, ci din contră.
Într-adevăr, în ceea ce priveşte relatările copiilor, trebuie întotdeauna să ţinem cont de bariera impusă de părinţii lor: noi nu putem afla despre aceste trăiri decât în măsura în care copiii îndrăznesc să le relateze părinţilor, prietenilor sau psihologilor. De aceea, modul în care vor integra experienţa depinde de deschiderea celor apropiaţi faţă de existenţa planurilor subtile.

Experienţa lui Emanulelle: „divizare” şi „teletransport”
Cercetătoarea Evelyne-Sarah Mercier a avut ocazia să întâlnească părinţi care, deşi nu credeau în existenţa planurilor subtile ale manifestării, erau totuşi suficient de deschişi pentru a-şi lăsa copiii să se exprime liber. Astfel, ea a avut ocazia de a discuta cu Emmanuelle, o fetiţă de 12 ani, la 2 ani şi jumătate după producerea accidentului care i-a declanşat o experienţă de moarte clinică. Relatarea a apărut brusc, într-o atmosferă destinsă, pe când Emanuelle făcea baie iar mama ei, Elisabeth, se spăla pe dinţi. Atunci, deodată, Emanuelle i-a spus mamei sale:
- Mămico, ştii, când eram în comă, am zburat prin aer. M-am întors pentru că ştiam că tu mă iubeşti.
- Cum adică te-ai întors? a spus Elisabeth uluită.
- Păi, dacă aş fi vrut, aş fi putut să nu mă întorc, adică să mor.

La vârsta de 10 ani, Emmanuelle a avut un accident de maşină în momentul în care a încercat să traverseze strada în fugă pentru a o întâlni pe mama sa. Urmările accidentului au fost foarte grave: traumatism cranian, comă de gradul II, internare la secţia de reanimare. Apoi s-a constatat că micuţa intrase într-o stare de comă de gradul III. Şase zile mai târziu, ea a fost supusă unei intervenţii neurochirurgicale.
Emanuelle este o fetiţă foarte simplă, puţin timidă, care nu înfloreşte lucrurile. Vorbele sale, stranii dar pline de candoare, au un farmec aparte, care te face să izbucneşti în râs. Ea nu spune decât ceea ce crede cu adevărat. Râsul este singura sa replică faţă de aparenta enormitate a afirmaţiilor sale, dacă le evaluăm în spiritul raţionalist predominant în zilele noastre.
Mama sa, Elisabeth, este psiholog. Ea i-a sugerat să aştearnă în scris povestea experienţei sale. Emmanuelle şi-a redactat cu grijă amintirile într-un caiet pe care şi-ar fi dorit să-l publice.
El este dedicat „tuturor celor care au putut cunoaşte lumina”.
Iată câteva extrase din acest caiet: „În interiorul tuturor celor care mă priveau era întuneric beznă; cât despre mine, ce să mai vorbim! Zilele treceau, iar eu eram în continuare adormită, închisă. Mă trezeam încetul cu încetul, iar medicii se simţeau mai puţin stresaţi. Atunci, parcă m-am «divizat», m-am înălţat şi m-am dus la capul patului meu, rămânând în continuare întinsă. În acele clipe, lumina mă însoţea. Deşi am rămas în patul meu, m-am «divizat» şi am străbătut întregul spital: am trecut prin holuri, am coborât scările, am trecut prin faţa chioşcului de jucării. Am ieşit chiar şi până afară. Pare absurd, dar este adevărat! Este un noroc (dacă se poate spune aşa ceva) să fii în comă, pentru că atunci ştii tot ce gândesc oamenii şi te simţi protejată în coconul alb de lumină. La şcoală, lumea îşi bate joc de mine şi mă face nebună din cauza acestui accident. Dacă credeţi acelaşi lucru despre mine, atunci închideţi acest caiet. Sper ca toţi oamenii care vor citi acest caiet să trăiască ce am trăit şi eu (şi să scape cu viaţă, bineînţeles). Mulţumesc pentru răbdarea de a citi aceste rânduri şi de a reflecta la fiecare frază cu multă atenţie.” 
Lumina nu se mai află la capătul unui tunel, ci în apropierea sa: „este un fel de lumină care vine nu se ştie de unde şi este foarte puternică, întocmai ca un soare, foarte frumos; ea mă ajută să mă trezesc, să merg pe calea cea bună. Am văzut-o înaintea ieşirii mele din corp. Era lângă mine, dar pleca din când în când.”
În explicaţiile sale referitoare la decorporalizare, se simte influenţa condiţionărilor, dar din când în când se manifestă şi lipsa de surprindere faţă de câte o situaţie inedită: „M-am ridicat din pat aşa cum fac în fiecare dimineaţă, şi l-am împins pe un medic, făcându-l imbecil, căci ar fi putut să mă evite. Îmi spuneam în sinea mea: Nici măcar nu m-a băgat în seamă! Am traversat câţiva medici fără să simt nimic! Mi se pare normal să-i traversez! Când am ieşit din cameră, în lift, am văzut nişte medici cu o targă. Mi s-a făcut frică pentru că ei nu mă puteau vedea. Nici în stradă oamenii nu mă vedeau, am crezut că sunt debili mintali. Apoi am înţeles că nu ei erau de vină, ci eu nu eram acolo, nu era decât conştiinţa mea. Nici acum nu reuşesc să-mi explic cum s-au petrecut lucrurile. M-am întors pentru că mi-a fost teamă să nu mor, simţeam că dacă m-aş fi îndepărtat prea mult, aş fi murit. Revenirea în corp a fost brutală, dintr-o dată. În această stare, eşti ca un fel de abur, dar totuşi, ai impresia de a avea un corp, ca o umbră. În avionul care mă transporta la Paris m-am «teletransportat» până în cabina de pilotaj.”
Despre starea de comă: „era cea mai completă seninătate; eşti liniştit şi fericit. Totul este perfect, ai scăpat de toate problemele. Ai impresia că ai putea face orice, chiar şi să sari pe fereastră. Eşti normal şi anormal în acelaşi timp.”
În timpul în care a rămas în comă, ea a asistat la scene din Cartea egipteană a morţilor, pe care le-a recunoscut, mai târziu, la şcoală: cântărirea sufletelor, monstrul care devora inima condamnaţilor etc.
Convingerile sale actuale sunt uneori identice cu cele ale altor subiecţi care au trăit acelaşi gen de experienţe: „războiul este o prostie – eu visez o lume a întrajutorării; viaţa este o minune, nu trebuie să o distrugem; după moarte rămâi aşa cum eşti, sufletul continuă să trăiască, nu mori niciodată, eşti veşnic; moartea este viaţă, iar viaţa este moarte; dacă la naştere sufletul se agaţă de învelişul trupesc, la moarte el părăseşte un înveliş uzat; sufletul seamănă cu primele imagini ecografice ale unui fetus – este ca un desen cu marker-ul pe un zid: spălările succesive îl vor atenua, dar nu-l vor putea şterge niciodată.

Este greu de decelat cât din actualele convingeri ale fetiţei au fost moştenite din mediul familial. La 4 ani, ea avea deja vise premonitorii şi credea în lumile invizibile. Însă mama sa, Elisabeth, nu i-a spus nimic special în legătură cu moartea. Este remarcabilă originalitatea anumitor imagini, sau a unor expresii, precum şi încadrarea lor într-un fond cultural comun. La fel ca şi în cazul altor mărturii, aici nu ne putem baza decât pe propria intuiţie spirituală. 

În funcţie de personalitatea sa, copilul poate adopta mai multe atitudini faţă de anturajul său:

- să tacă, dar să-şi păstreze convingerea interioară, dacă nu este destul de sigur şi dacă simte că familia nu va accepta relatarea sa
- să vorbească spontan despre ea şi să simtă fie că este ascultat cu interes, fie că i se impune o interpretare reducţionistă
- să accepte în universul său lăuntric convingerile celor apropiaţi şi să-şi refuleze experienţa
- este de asemenea posibil cazul contrar, în care copilul să influenţeze, printr-un fel de propagare în exterior a experienţei sale, întregul anturaj, părinţii, prietenii, care încep să manifeste o mai mare deschidere spirituală.

Adeseori, copiii reuşesc fie să transpună în cuvinte (dacă sunt prea mici sau prea inhibaţi), fie să recunoască faptul că au trăit o experienţă de moarte clinică, de-abia cu ocazia unor lecturi sau discuţii pe această temă sau auzind relatarea unei experienţe similare.

De exemplu, o femeie care a fost foarte bolnăvicioasă în copilărie, având stări frecvente de leşin, îşi aminteşte de o experienţă pe care a trăit-o la vârsta de 6 ani: după ce a trecut printr-un fel de puţ, a avut senzaţia că se află în apă, fără a fi însă deranjată de aceasta, după care a ajuns într-un peisaj neobişnuit de frumos, cu tot felul de obiecte insolite. Se simţea „nespus de fericită”. După ce a revenit, a devenit un obicei pentru ea să îşi examineze spatele în oglindă, aşteptându-se să vadă aripi crescându-i. În mod indirect, prin acest simbol al zborului, înţelegem că fetiţa a trăit o stare de decorporalizare. A fost necesară apariţia a două evenimente pentru ca ea să înţeleagă ce i s-a petrecut: o nouă experienţă de moarte clinică la vârsta maturităţii şi lectura cărţilor lui Raymond Moody. 

Katie, fetiţa care a vorbit cu DUMNEZEU

Katie, în vârstă de 9 ani, s-a zbătut timp de 3 zile între viaţă şi moarte, după ce a căzut în piscină. Când orice speranţă părea a fi pierdută, ea s-a trezit parcă dintr-un somn profund şi, în doar 24 de ore, şi-a redobândit toate facultăţile. Cazul ei rămâne un mister pentru medicină.
Pentru a şti ce tratament să-i prescrie lui Katie, Melvin Morse a dorit să afle condiţiile în care se produsese accidentul. Încă de la prima lor întâlnire, Katie l-a recunoscut imediat pe doctorul Morse, a luat-o drept martor pe mama ei şi a descris acţiunile realizate de medici în timpul stării sale de comă, fapt confirmat de dr. Morse.
Apoi, la o întrebare vagă pe care i-a adresat-o medicul, referitor la amintirile ei din perioada în care se afla în apă, ea a răspuns:  
Adică atunci când l-am văzut pe Tatăl Ceresc?”
Uimit, dar deschis, dr. Morse  a rugat-o să continue. Ea nu-şi aminteşte de senzaţia de înec, ci mai întâi de o obscuritate şi de o anumită senzaţie de greutate. Nu se mai putea mişca. Apoi a ajuns într-un tunel şi din acel tunel a ieşit o femeie pe care nu o mai văzuse niciodată, numită Elisabeth. Înaltă, surâzătoare şi binevoitoare, cu părul auriu şi îmbrăcată în alb, ea a însoţit-o pe Katie în tunel şi a condus-o la bunicul ei decedat, precum şi la doi băieţei necunoscuţi, Andy şi Mark, care erau suflete în aşteptarea încarnării. S-au împrietenit şi s-au jucat împreună. În acea etapă a aventurii sale, lui Katie i s-a „dat voie” să-şi viziteze părinţii. Ea a raportat un număr mare de detalii precise, verificate ulterior, referitoare la preocupările părinţilor săi în timp ce ea se afla în spital: locul unde stătea fiecare în camere, ce haine purtau, ce gătea mama ei…
Apoi, Elisabeth a condus-o în faţa lui DUMNEZEU TATĂL şi a lui Iisus. Dumnezeu i-a propus să rămână cu el şi Iisus a întrebat-o dacă vrea să îşi revadă mama. La răspunsul ei afirmativ, s-a trezit imediat în patul de la spital. Imediat după trezire şi în timpul convalescenţei a cerut în mod repetat să-i vadă pe Mark şi pe Andy. Pentru ea, toată această călătorie nu fusese decât un episod amuzant al vieţii sale de copil.

Explicaţii ştiinţifice
Melvin Morse a publicat, împreună cu alţi patru cercetători, un articol ştiinţific despre experienţele de moarte clinică trăite de copii, în revista ştiinţifică americană The American Journal of Children’s diseases, din noiembrie 1986, vol. 140. Concluziile sale sunt mai prudente decât cele publicate în alte reviste, dar ipotezele sale sunt foarte interesante.
Potrivit lui Morse, experienţele de moarte clinică ale copiilor sunt mai simple decât cele ale adulţilor, mai concrete, mai puţin mistice. Spre deosebire de adulţi, copii se întâlnesc cu persoane apropiate care sunt în viaţă: colegi de clasă, profesori etc.
Există un  nucleu comun al experienţei: decorporalizarea, viziunea propriului corp fizic, obscuritatea, tunelul, revenirea în corpul fizic la voinţă. În general, lipsesc aspectele de transcendere a individualităţii: trecerea în revistă a propriei vieţi, modificarea percepţiei timpului, senzaţia de detaşare.

Melvin Morse a verificat convingerile familiale ale acestor copii în ceea ce priveşte moartea şi religia şi nu a constatat corelaţii semnificative. De aici, el a ajuns la concluzia că există un „nucleu” invariabil al experienţei de moarte clinică care apare la copii şi un proces concomitent sau secundar care se dezvoltă la adulţi – transcenderea individualităţii limitate. El a înaintat ipoteza potrivit căreia fenomenul de moarte clinică ar fi consecinţa activării conexiunilor neuronale ale lobului temporal. Generată ca un răspuns faţă de tensiunea indusă de iminenţa morţii, el afirmă că experienţa-nucleu este apoi impregnată de diverse elemente personale, proprii trecutului experimentatorului, aceste elemente secundare fiind halucinatorii, însă necesare pentru a conferi sens experienţei.
Aceste explicaţii pot fi considerate mult prea reducţioniste şi simpliste faţă de complexitatea şi de impactul extrem de profund al fenomenului asupra conştiinţei subiecţilor. Într-adevăr, este dificil de acceptat faptul că simple procese de natură chimică pot genera trăiri atât de nuanţate precum cele relatate de experimentatorii morţii clinice

 Specialiştii au realizat cât de important este studiul fenomenelor de moarte clinică la copii şi îi încurajează să relateze cât mai liber şi deschis cele trăite. Într-adevăr, dacă am primi încă de mici o educaţia în acest sens, am înţelege ce este de fapt moartea, faptul că nu este o anihilare ci o translaţie a sufletului într-o altă lume. Am reuşi să înţelegem şi să trăim viaţa dintr-o perspectivă mai vastă, spirituală şi cu siguranţă că, în felul acesta, o mare parte din răul care există în lume ar muri.

http://adevar-sau-conspiratie.blogspot.ro/2011/04/la-hotarul-dintre-viata-si-moarte.html
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com