clarvedere veche, difuză. Stările de
veghe nu erau, în timpurile anterioare, ca astăzi. Obiectele erau
înconjurate de o aură eterică. Între starea de veghe şi cea
de somn omul trăia în lumea spirituală şi era acolo între
fiinţe divin-spirituale. Pe atunci omul nu ştia numai din povestiri, ci
din experienţă directă că există lumi spirituale. Cu cât mergem
mai departe în trecut, cu atât îl vedem pe om mai
mult în lumea spirituală. Dar apoi porţile lumii spirituale se
închid treptat în faţa lui. S-ar putea da destul de exact
acel interval de timp. Un proverb spune că natura nu face salturi.
Acest proverb este inexact şi necorespunzător. Acolo unde o frunză
verde devine floare, este prezent un salt, şi aşa este pretutindeni.Această stingere a clarvederii s-a petrecut treptat, dar, în medie, ea a încetat la un timp bine definit care poate fi dat ca anul 3101 î.Chr. Atunci oamenii au pierdut vechea lor clarvedere. Înainte de acest
timp mai era prezentă o clarvedere
obscură, ca o amintire a unei clarvederi şi mai vechi. În epoca
anterioară oamenii vedeau într-adevăr limpede, clar, în
lumea spirituală. Şi a existat un timp mai în trecut, în
care oamenii vedeau lumea fizică drept ceva cu totul neimportant.
Aceasta a fost epoca de aur. Acesteia i-a urmat epoca de argint,
în care oamenii mai puteau încă vedea în lumile
spirituale. Apoi a venit epoca de bronz, în care oamenii aveau o
amintire despre vechea clarvedere, şi după aceasta –
începând cu 3101 –, a urmat o altă epocă, epoca noastră,
în care porţile lumilor spirituale s-au închis complet.
Krita Yuga este prima epocă, epoca de aur; a doua, Treta Yuga, epoca de argint; a treia, Dvapara Yuga, epoca de bronz; a patra, Kali Yuga, numită şi epoca întunecată, începe la anul 3101 î. Chr. În cadrul epocii întunecate trebuie să găsim ceva ce nu era posibil în nici o altă epocă: după trei mii de ani de la începutul acestei epoci găsim evenimentul de pe Golgota.
În anul 1899 Kali Yuga s-a încheiat. În oameni se pregătesc noi forţe; dar nu numai acele forţe despre care este scris în “Ştiinţa ocultă” că pot fi dobândite prin educaţie ocultă. În următoarele decenii anumiţi oameni vor spune că ei îi văd pe oameni cu totul altfel. Nu le va mai fi suficientă ştiinţa obişnuită. Oamenii vor vedea, treptat, trupul eteric. Unii vor vedea diverse lucruri ca premoniţie, vor spune cuvinte de proorocire, ş.a.m.d. Aceste lucruri vor apărea treptat.
Sarcina ştiinţei spirituale este aceea de a cerceta domeniul spiritului, care se află în spatele lumii senzoriale, şi care este închis pentru conştienţa noastră normală.
Modul de gândire, reprezentările şi noţiunile cu care ştiinţa exactă se apropie de lumea simţurilor şi modul în care ştiinţa spirituală se apropie de lumea spirituală, sunt exact aceleaşi. Numai în două
aspecte se deosebeşte ştiinţa
spirituală în mod principial de alte ştiinţe. În primul
rând prin faptul că ea poate fi înţeleasă de orice suflet
omenesc, în măsura în care sufletul se referă la lucrurile
despre care ar trebui să se întrebe fiecare inimă omenească
în fiecare zi, în fiecare oră a zilei. Obiectele ştiinţei
spirituale sunt cu totul general umane, şi nu există în sufletul
omenesc nici o întrebare la care ştiinţa spirituală să nu poată
da nici un răspuns. În mii şi mii de cazuri omul are nevoie de ea
ca încurajare, are nevoie de ceea ce ştiinţa spirituală îi
spune ca mângâiere, ca speranţă şi încredere pentru
această viaţă şi pentru viitor, de ceea ce ştiinţa spirituală are să
îi dea ca speranţă şi încredere.Ştiinţa spirituală ştie să vorbească fiecăruia pe înţeles, dacă acesta se străduieşte să îi înţeleagă limbajul. Şi chiar dacă se spune atât de des că ea ar fi greu de înţeles, asta este numai pentru că omul se apropie de ştiinţa spirituală cu prejudecăţile şi cu piedicile pe care el însuşi le-a generat.
Greutatea
nu zace în limbajul
ei, ci mai degrabă în modul nostru de gândire. Fiinţa omului poate fi înţeleasă numai dacă suntem în stare să o concepem pornind din spirit. Căci aşa cum omul, în raport cu forma sa exterioară, trupească, este construit din lumea senzorială, tot aşa, ca fiinţă spirituală şi sufletească, el este construit din lumea suprasensibilă. În felul acesta, la fiinţa omului poate pătrunde numai o ştiinţă care vede în domeniile lumii spirituale; şi trebuie să ne punem de acord de la bun început cum se poate ajunge la astfel de cunoştinţe despre lumile superioare.
Pe acei oameni care sunt în stare să vadă lumea spirituală şi temeliile existenţei noastre şi să le explice, îi numim oameni “treziţi” sau “iniţiaţi“. Ceea ce ei cunosc pot să comunice apoi altora; şi dacă şi-au înţeles în mod corect sarcina lor, atunci comunică în aşa fel încât cele comunicate să poată fi înţelese de orice raţiune şi de orice intelect. Căci înţelegerii ştiinţei spirituale sau a teozofiei nu îi aparţine cercetarea spirituală ca atare, ci numai trăirea acesteia.
Cum se dobândesc aceste capacităţi superioare de către oameni?
Întâi trebuie să înveţi a produce în mod artificial un anumit moment care apare de la sine în cursul
normal al zilei. Acesta este momentul adormirii, prin
care omul trece în mod obişnuit. Ce se întâmplă
în momentul adormirii? Observăm cum toate pasiunile, poftele şi
percepţiile care au vălurit de-a lungul întregii zile în
noi, ajung încet-încet la tăcere, impresiile exterioare
încetează şi la omul normal intervine somnul, adormirea. Iar mai
departe nu mai ştim nimic despre noi şi nu mai percepem nimic din lumea
înconjurătoare. În acest moment deci în care noi ne
decuplăm de lumea exterioară, apare lipsa de conştienţă. Cel care vrea
să ajungă la iniţiere, ceea ce înseamnă la iniţiere în
tainele superioare, trebuie să înveţe să creeze în mod
artificial acest moment de dispariţie a impresiilor exterioare. El
trebuie să poată crea în el o stare care este identică cu lipsa
existenţei impresiilor din timpul somnului, în care nici
culoarea, nici căldura, nici sunetul nu sunt percepute de suflet, şi nu
simte nici suferinţă, nici bucurie, nici provocate de ceva din lumea
exterioară. Dar cel în cauză nu trebuie doar să poată crea pe
deplin conştient această stare; ci el trebuie, în ciuda faptului
că sufletul este golit de toate impresiile exterioare, să fie la fel de
conştient precum este în timpul vieţii obişnuite de peste zi.
În sufletul astfel golit trebuie să fie trezite anumite
reprezentări şi sentimente care nu vin din exterior, ci sunt trezite
din interiorul sufletului însuşi. El trebuie să poată chema
în suflet la viaţă, prin voinţă puternică şi din propria forţă,
anumite sentimente, senzaţii şi impulsuri de voinţă care trebuie să fie
mai intense decât tot ceea ce poate veni din exterior. Această
stare este starea de meditaţie. Dacă cel care meditează şi-ar dezvolta
numai aceste două capacităţi, el ar trăi în interior ceva ca o
zguduire asemănătoare unui cutremur de pământ. Pentru a evita
aceasta, el trebuie să înveţe să îşi păstreze cea mai mare
linişte sufletească. El trebuie să poată trăi puternicele impulsuri
interioare în timpul 
meditaţiei, sufletul său
rămânând liniştit ca marea deasupra căreia nu adie nici un
firicel de vânt.
Acestea sunt, deci, cele trei condiţii pentru cel care aspiră la iniţiere: în primul rând, golirea sufletului de toate impresiile exterioare; în al doilea rând, bogăţia sufletului în reprezentări interioare; în al treilea rând, linişte sufletească deplină. Cel care are tenacitatea să exerseze în acest fel, va trăi un mare moment, un moment impunător; unii, probabil, deja după câteva luni, alţii, probabil, abia după câţiva ani. I se vor deschide simţurile spirituale şi va exclama: O, în lumea noastră există cu totul altceva decât am ştiut până acum! Până acum am văzut doar ceea ce putea să combine raţiunea mea; acum însă văd că în această lume există fapte spirituale, fiinţe spirituale, şi că există lumi care pot fi denumite lumi ascunse.
Începând cu acest moment înălţător discipolul devine cercetător în lumile spirituale şi este apoi în stare să recunoască el însuşi ceea ce trebuie schiţat aici în raport cu fiinţa omului. Astăzi vom vorbi despre următoarele stări şi trăiri ale sufletului, care trebuie să intereseze profund pe fiecare dintre
oameni, şi pe care le putem denumi: starea de trecere
dintre veghe şi somn şi ceea ce se numeşte viaţă şi moarte. Asupra
stării exterioare de veghe şi somn am mai vorbit deja şi vrem să ne
apropiem acum de latura interioară a lor. Ar fi un nonsens dacă am vrea
să prezentăm doar cu ajutorul raţiunii obişnuite faptul că fiinţa
propriu-zisă interioară a omului dispare la adormire de îndată ce
încetează impresiile exterioare, şi apare, aşa-zicând,
dimineaţa la trezire. Dar acest lucru nu se poate întâmpla
niciodată, şi numai cel care vrea să accepte idei absurde ar putea fi
de părerea că omul interior dispare seara total şi ia fiinţă din nou
dimineaţa.Cel care poate să urmeze cu conştienţa obişnuită trecerea de la veghe la somn nu poate observa, desigur, altceva decât că trupul fizic trece treptat într-o stare lipsită de mişcări. Dar cel care şi-a
dezvoltat ochiul spiritual prin mijloacele caracterizate mai
înainte va vedea cum se ridică din trupul fizic omul spiritual
propriu-zis. Tot aşa cum înfăţişarea exterioară a omului care
adoarme este alta pentru cel care vede în mod spiritual
decât pentru un om normal, care nu e în stare să vadă
decât cu ochii fizici, tot aşa starea de somn însăşi este
profund diferită la cei doi. În timp ce omul care nu este
clarvăzător cade într-o lipsă de conştienţă, văzătorul
rămâne conştient la adormire, pentru că în corpul său
sufletesc care se ridică din cel fizic ce rămâne să se
odihnească, el şi-a dezvoltat organe de simţ pentru perceperea lumii
spirituale.La început, percepţiile pe care le are se mărginesc la timpul în care trupul său fizic doarme. Prin
exersare permanentă, el va ajunge atât de departe
încât va putea să vadă în mod spiritual în
orice moment al zilei, de îndată ce vrea acest lucru, va putea
să-şi decupleze simţurile fizice şi, fără să îşi părăsească
trupul, să vadă spiritual. Se observă de îndată o mare deosebire
atunci când privim cu ochiul sufletesc, de exemplu, acest buchet
de trandafiri. Dintr-o dată nu mai putem spune: buchetul de trandafiri
este în faţa mea, eu sunt aici, el este acolo -, aşa cum putem
spune în starea de veghe normală de peste zi. În lumea
spirituală, deosebirea spaţială de “aici” şi “acolo” îşi pierde
cu totul sensul şi nu mai suntem cu conştienţa noastră în faţa
buchetului de trandafiri, ci în interiorul lui. Conştienţa
spirituală se simte în acea lume în fiinţă, în
obiect; omul clarvăzător se toarnă în obiectul pe care îl
percepe. Fiinţa sa 
interioară străbate oarecum pielea trupului nostru
fizic şi devine una cu tot ceea ce el vede în lumea spirituală
în jurul lui. Dar atunci ce este ceea ce se revarsă în
timpul nopţii în lumea înconjurătoare şi pe parcursul zilei
se simte înlănţuit în colivia trupului fizic? Este ceea ce
noi cuprindem în micul cuvânt “eu”, despre care omul,
în conştienţa obişnuită de peste zi, spune: el trăieşte în
trupul meu. – Pe acest eu conştienţa clarvăzătoare îl simte
revărsat în întreaga lume exterioară care îi este
accesibilă. Şi putem să ne întrebăm: Dar unde este el? La această
întrebare nu este decât un singur răspuns: Eul văzătorului
este, în esenţă, pretutindeni acolo unde el percepe.
Acest drum în lumea spirituală este acelaşi pe care fiecare om neclarvăzător îl parcurge la adormire, numai că el îl face fără să fie conştient. La adormire, el rămâne fără de conştienţă. În felul acesta, fiecare dintre noi trăieşte alternativ veghea în corpul fizic, constrâns în microcosmos, şi somnul, extins în nemărginit, unit cu marea lume din jurul nostru, cu macrocosmosul.
Putem să ne întrebăm mai departe: de ce trebuie să cădem într-o lipsă de conştienţă? – Motivul este că omul de astăzi nu este suficient de matur şi eul său nu ar putea să suporte să se reverse în mod conştient în cosmos. Putem să ne lămurim procesul apelând la o
reprezentare imaginativă: să ne reprezentăm un bazin
mare cu apă, în care lăsăm să cadă o picătură de lichid colorat.
Vedem cum ea se dizolvă în apa înconjurătoare şi cum devine
tot mult mai mult invizibilă, cu cât se răspândeşte mai
mult. Asemănător trăieşte omul în eul său, care trebuie să se
răspândească precum o picătură în întreaga lume
spirituală. Omul actual nu ar putea să suporte aşa ceva, nu ar putea să
se dizolve în mod conştient şi de aceea pătrunderea lui în
patria sa spirituală trebuie să o plătească cu lipsa de conştienţă. Ce
s-ar întâmpla cu el dacă s-ar extinde în lumea
spirituală cu deplină conştienţă, fără o pregătire ocultă? Putem să ne
dăm seama cel mai bine despre aceasta dacă ne reprezentăm eul
înarmat numai cu atâta forţă cât este necesară pentru
percepţiile mărginite la planul fizic. Pe măsură ce se extinde peste
graniţele corporale, pierde din forţă aşa cum 
picătura pierde din
consistenţă; percepţiile sale ar slăbi din ce în ce mai mult, pe
măsură ce el se extinde, până când, în final, ar avea
sentimentul că pluteşte într-un abis lipsit de fund, în cel
mai adânc întuneric. Nu trebuie să gândim eul numai
ca forţă, ci şi ca fiinţă ce poate simţi, şi putem să ne facem în
felul acesta o slabă reprezentare despre impresia de a fi pierdut
în neant. Din această cauză, o condiţie pentru cel care vrea să
ajungă la conştienţa clarvăzătoare este să îşi dobândească
lipsa de teamă, şi ţine de şcolirea cercetătorului spiritual să aibă
create multe ocazii prin care să îşi poată proba echilibrul şi
stabilitatea. Acel om care nu a avut mii şi mii de ocazii să trăiască
evenimente care ar produce teamă în mod obişnuit, şi n-a ajuns să
îşi spună cu suflet liniştit: eu stau în faţa celui mai
înfiorător pericol, însă ştiu că situaţia nu devine mai
sigură prin frica mea, ci numai printr-o abordare cu nădejde ‒ acel om deci nu este
pe deplin pregătit. Desigur, în vechile Misterii, cel care se
îndrepta 
spre iniţiere, chiar dacă eul său nu avea forţă
suficientă, era condus în mod conştient în macrocosmos;
totuşi, cu această ocazie iniţiatorul trebuia să fie mereu
împreună cu el pentru a-l putea ajuta la timp. Acest fel de
clarvedere care era avut în vedere în şcolile oculte ale
Europei, se numeşte extaz. Această metodă nu mai este corespunzătoare
actualului stadiu de evoluţie; în locul ei a apărut alta, despre
care vorbim acum.Aceasta este metoda rozecruciană.
În vechile Misterii discipolul era sub supravegherea învăţătorului său, care trebuia să împiedece ca eul acestuia să se dizolve cu totul şi să cadă într-o stare de lipsă de putere.
Tu trebuie – aşa îi spunea cel ce îl iniţia –, să îţi dezvolţi atât de puternic şi atât de viu bucuria,
încrederea şi prospeţimea vieţii
precum ar simţi-o Pământul dacă ar avea conştienţă pentru aceasta.Trebuia să simtă, de asemenea, în toamnă, tristeţea; el trebuia să lase să acţioneze asupra lui moartea ce urzea de jur împrejur în natură, el trebuia să simtă cum pădurile şi poienile îşi pierdeau frunzele şi viaţa se retrăgea în sânul pământului. El trebuia să fie trist împreună cu pământul din cauza copiilor acestuia. Tot aşa trebuia să trăiască în interiorul său celelalte anotimpuri şi, în special, solstiţiul de vară şi cel de iarnă.
...
Ce avem de învăţat aici? Avem de învăţat să ne trezim fără a lăsa ca impresiile exterioare să acţioneze asupra noastră. Ca urmare, eul poate să se concentreze nestânjenit în interiorul cel mai profund al fiinţei omeneşti. Trăirile de potenţare fără de graniţă a dorinţelor egoiste, pe care toţi misticii le-au avut, sunt denumite “ispitire”.
Pentru a nu sucomba din cauza
acestui pericol, discipolul trebuia să îşi dezvolte mai
înainte virtuţi ca iubirea, smerenia şi evlavia la grade
superioare. Înarmat în acest fel, cel care medita putea să
păşească liniştit pe acest drum. La marii mistici, eul putea să nu mai
vrea el însuşi, ei puteau să nu mai fie ei înşişi, ei erau
în stare să se dăruiască fără rezervă lui Christos şi să Îl
lase să gândească în interiorul lor, să simtă, să acţioneze
şi să voiască. Din această cauză, Pavel spune: Nu eu sunt cel care
voieşte în mine, ci Christos.
Şi în alte vechi Misterii, de exemplu în cele egiptene, găsim această metodă; totuşi, la iniţiere era mereu prezent acel guru, care din exterior îl apăra pe aspirant de forţele egoiste.
Condiţiile modificate ale epocii noastre de astăzi fac necesar un nou drum. Omul a devenit mai autonom, mai independent şi lui trebuie să îi fie oferite mijloacele necesare pentru a păşi spre lumile interioare şi superioare fără intervenţia directă a învăţătorului. Iniţierea rozecruciană, aşa cum este exersată astăzi, cuprinde în sine cele două metode; această metodă, care conduce la clarvedere în lumile spirituale, înlătură pericolele amintite, cele cărora le erau expuşi în trecut oamenii care intrau în extaz cât şi vechii mistici.
Va urma
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA118/GA118_CF14.html
