aceasta este un fenomen
cotidian căruia abia dacă îi acordă vreo atenţie. Prin aceasta i
se sustrag cu totul elementele pline de taină pe care aceste procese le
ascund. La întrebarea: ce se petrece cu omul când doarme,
s-ar obţine răspunsul: conştienţa se stinge, creierul obosit cade
într-o stare de înceţoşare şi nu mai percepe nici o
impresie a simţurilor din lumea exterioară. Acest răspuns este corect
în măsura în care se referă la ceea ce se percepe cu ochiul
fizic. Dacă îl întrebăm totuşi pe clarvăzător ce percepe
el, ne va spune că atunci se petrece ceva important. El vede cum din
trupul fizic liniştit se ridică interiorul, se ridică omul astral şi se
revarsă în corpul astral cosmic, în macrocosmos. Iar
dimineaţa, la trezire, el vede cum ceea ce este revărsat în
cosmos se concentrează din nou şi este absorbit de corpul fizic, de
microcosmos. Privirilor sale i se arată o viaţă alternantă, pe care
omul o petrece în lumea mare şi în lumea mică.Trebuie să ne întrebăm acum ce importanţă are somnul pentru om, ce se petrece în timpul somnului cu el, de ce îşi părăseşte corpul? Şi cum poate trăi corpul fără el? – Omul propriu-zis, omul interior, a cărui expresie substanţială şi instrument este trupul fizic exterior, când adoarme observă cum dispare din percepţia lui întreaga lume exterioară, cum el devine din ce în ce mai nesimţitor faţă de toate impresiile simţurilor pe care le-a primit în timpul zilei şi cum toate impresiile sufleteşti, bucurie şi durere, se sting cu totul.
Trebuie să ne fie limpede că omul interior, care percepe prin mijlocirea simţurilor fizice, este în acelaşi timp purtătorul bucuriei şi suferinţei, a urii şi a iubirii; nu trupul fizic este purtătorul acestora.
Am putea obiecta:
dacă el se comportă aşa, cum se face că omul interior nu păstrează, la părăsirea corpului său, senzaţiile de durere sau de bucurie când trece în lumea astrală?
Motivul constă în aceea că pentru perceperea realităţii lor, a vieţii interioare a trupului său, trebuie să fie în corpul fizic, care îi reflectă ca o oglindă mişcările sale de sentiment şi le ridică în conştienţă.
Odată cu părăsirea oglinzii, se stinge imaginea impresiilor şi omul nu va mai fi conştient de ele până când revine din nou în corp. Prin aceasta are loc o pendulare continuă între omul interior şi omul exterior.
Este interesant să comparăm cu ceea ce spune ştiinţa exactă aici; este cu totul asemănător. La adormire observăm cum consumul de forţe din timpul zilei are ca urmare obosirea întregului organism, cum membrele, treptat, nu mai pot să se mişte, cum vocea, mirosul, gustul şi vederea slăbesc, iar în final auzul, simţul cel mai spiritualizat; iar la trezire simţim că ne-au fost date forţe noi de împrospătare
pentru toate mădularele şi simţurile noastre.De unde vin aceste forţe care reflectă în timpul zilei realităţi exterioare şi interioare pentru om?
Le luăm în timpul nopţii din patria noastră spirituală, din macrocosmos şi le aducem cu noi în lumea fizică, în care nu am putea rezista fără această cufundare din fiecare noapte în viaţa interioară a lumii. Somnul este necesar deoarece fără el ar apare stricăciuni ale vieţii sufleteşti.
Somnul este cel care ne dăruieşte forţe spirituale.
Am văzut ce putem dobândi din lumea spirituală pentru cea fizică şi putem pune acum a doua întrebare: ce ducem seara din starea de veghe în starea de somn?
Răspunsul la această întrebare ni-l dă viaţa umană dintre naştere şi moarte. Vedem cum aceasta suferă o creştere, o potenţare prin suma mereu crescătoare a trăirilor exterioare ce trebuie prelucrate individual. Fiecare dintre noi le cuprinde pe acestea într-un mod individual.
Să luăm, de exemplu, un eveniment istoric: fiecare îl apreciază după maturitatea sa sufletească, unii rămân neinfluenţaţi de acest eveniment şi nu ştiu să extragă nici o învăţătură din el, alţii îl lasă să acţioneze asupra lor şi devin astfel înţelepţi. La astfel de oameni trăirea s-a metamorfozat în forţe spirituale.
Multora dintre noi ne este cunoscut, din proprie experienţă, că o poezie învăţată pe de rost apare după somn mai bine întipărită în memorie.
Acest adevăr a devenit o expresie cunoscută: "Bisogna dormirci sopra" [ Nota 39 ].
– Din cele spuse rezultă deci că seara, când adormim, ducem în lumea spirituală trăirile prelucrate de peste zi şi le aducem de acolo dimineaţa, în lumea fizică, transformate în forţe spirituale. Înţelegem
acum mai bine scopul şi necesitatea vieţii
alternante din cele două planuri ale existenţei şi importanţa somnului,
fără de care nu ar fi posibilă viaţa aici.Există totuşi o graniţă pentru transformarea forţelor, şi aceasta ne apare din ce în ce mai clară în faţa ochilor în fiecare dimineaţă, la cufundarea în corp. Este graniţa pe care o pune trupul nostru fizic capacităţilor dobândite de noi. Multe le putem transforma până în corporalitatea noastră, însă nu toate. Să luăm, de exemplu, un om care a preluat în sine pe parcursul a 10 ani cunoştinţe reale despre lumea exterioară şi despre lumea ascunsă. Cu ceea ce şi-a însuşit în mod exterior şi ştiinţific nu şi-a îmbogăţit decât intelectul şi raţiunea; dar experienţele oculte, experienţele care au devenit în el plăcere şi suferinţă, care au rezultat pentru el din bucurie şi suferinţă, s-au imprimat în corporalitatea sa şi i-au transformat fizionomia şi gesturile.
În ce constau graniţele pe care corpul le pune la preluarea capacităţilor, va fi explicat prin următorul exemplu: Cineva a primit prin naştere o ureche nemuzicală. – Desigur, pentru a putea fi un muzician
experimentat e nevoie de o structură fină a acestui organ,
atât de fină încât scapă observaţiei ştiinţifice. –
Când un astfel de om studiază mult în domeniul muzical,
ceea ce preia în timpul zilei este transformat în timpul
nopţii în forţe muzicale, dar acestea nu pot ajunge să se exprime
când intră într-un organ fizic nedesăvârşit.Cel care este în măsură să privească în profunzimi ştie că fiecare om are multe trăiri care l-ar metamorfoza cu totul dacă le-ar putea întrupa omului fizic. Toate aceste capacităţi care nu se pot manifesta, toate aceste năzuinţe care sunt respinse de un corp nemaleabil se adună în cursul vieţii şi formează un întreg care este vizibil privirii clarvăzătoare.
Văzătorul vede trei lucruri: capacităţile pe care omul le-a adus la naştere, apoi noile capacităţi pe care
el le-a dobândit şi le-a
putut întrupa şi, în final, suma acelor forţe care nu au
putut să pătrundă în corp şi îşi aşteaptă desfăşurarea.
Acestea din urmă formează ceva ca o opoziţie faţă de corporalitatea
exterioară şi acţionează ca forţă potrivnică asupra lui. Aceasta este
forţa cea mai importantă ce nu stă în armonie cu viaţa noastră
în corpul fizic. Ea îl descompune treptat şi îl
îmbolnăveşte şi caută să îl înlăture ca pe o piatră
grea; caută să îl depună ca pe un instrument care nu mai este
potrivit să îndeplinească solicitările în creştere. Ea este
cauza pentru care trupul se veştejeşte ca o floare care pierde frunză
cu frunză şi care, într-o stare în care nu se mai manifestă
în exterior viaţa, rămâne ca un bob de sămânţă nou.
Clarvăzătorul vede ceva asemănător în om: pentru privirea sa este
ca şi cum, către a doua jumătate a vieţii, tot ceea ce s-a
dobândit s-ar concentra în interiorul uman, incapabil de a
se mai dezvolta, asemănător unui grăunte de sămânţă, care ascunde
în sine germenele pentru primăvara următoare. Aşa vede
clarvăzătorul, în fiecare om ce se apropie de moarte, un om
în stare de germene. În fiecare din noi, adânc
ascuns, se formează sămânţa pentru o viaţă nouă.De-a lungul anilor vieţii de pe pământ plină de greutăţi, sufletul şi-a dobândit o comoară bogată de
capacităţi, pe care nu le poate pune în valoare dacă ar
rămâne legat de acelaşi corp. Moartea îi permite să se
ridice la o treaptă superioară. – Aşa cum omul, în somnul scurt
din timpul nopţii, îşi însuşeşte câştigul spiritual
al zilei, tot aşa moartea îl face capabil ca în lumea
spirituală să plăsmuiască şi să transforme întregul câştig
al muncii din timpul vieţii. Dar între moarte şi viaţă există
totuşi o mare deosebire. În somn, în timpul vieţii
trupului, omul normal este lipsit de conştienţă din cauza legăturilor
trupului; în moarte, care îl eliberează de legăturile
trupului, omul se trezeşte. El recoltează în deplină conştienţă fructele vieţii trecute şi prelucrează pe planul spiritual ceea ce nu ar putea pune în valoare pe planul fizic. Şi astfel el trăieşte apoi într-o nouă încarnare, pentru care îşi
caută un corp corespunzător,
care îi permite să valorifice capacităţile dobândite. De
exemplu: cel care a adunat cunoştinţe muzicale îşi va căuta o
pereche de părinţi care au o structură muzicală a urechii favorabilă.
Ca urmare, viaţa sa dobândeşte în noua încarnare o
potenţare care nu putea avea loc în vechiul corp. Şi în
felul acesta potenţarea se continuă de la întrupare la
întrupare, în funcţie de capacităţile dobândite,
până la o spiritualizare deplină. Atunci omul nu mai are nevoie
să rămână legat de un înveliş fizic şi lanţul, succesiunea
încarnărilor ajunge la sfârşit. Dacă am cuprins cele spuse
în întreaga lor valoare, trebuie să spunem că moartea,
în ciuda tuturor durerilor care o însoţesc, este o
necesitate care conduce la stări mai bune şi eul ar fi trebuit să-şi
dorească crearea morţii dacă ea nu ar fi existat.Faptul că această concepţie nu are nimic duşmănos faţă de viaţă, că ea nu reprezintă nicidecum vreo
asceză sau teamă de viaţă, rezultă cu claritate din
aceea că noi ne străduim să ridicăm această viaţă atât pentru
omul exterior cât şi pentru omul interior, ne străduim să o
înnobilăm şi să o spiritualizăm. Întrebarea: cum fugim noi
de viaţă? – poate izvorî numai dintr-o cunoaştere
nedesăvârşită şi falsă a învăţăturii despre moarte şi
reîncarnare. Tot ceea ce se întâmplă aici pe planul
fizic şi, apoi, după moarte, pe planul spiritual, nu este decât
muncă şi pregătire pentru o nouă întrupare pe pământ. Cu
aceasta vedem aici în mare aceeaşi relaţie de pendulare pe care o
putem observa în mic la viaţa de zi şi cea de noapte.Din secolele XII – XIV a fost necesară metoda rozecruciană, şi ea va dobândi în viitorul imediat din ce în ce mai multă importanţă. Cel care stă în viaţa spirituală şi urmăreşte potenţarea acesteia de la
încarnare la încarnare, ştie că ştiinţa spirituală
actuală corespunde condiţiilor noastre, şi că după câteva mii de
ani oamenii o vor privi ca pe ceva depăşit. Vor exista forţe de
conştienţă mai dezvoltate decât în zilele noastre. Omul
actual, aşa cum am văzut, primeşte forţele în timpul somnului,
când se găseşte în stări de inconştienţă. Treptat, în
cursul evoluţiei, acest proces va trece din ce în ce mai mult
în conştienţa sa şi sub voinţa sa. Iniţierea rozecruciană uneşte cele două căi şi dă aspirantului echilibrul just, care îl protejează faţă de pericolele amintite mai sus şi îi conferă, în acelaşi timp, atât de multă autonomie încât el nu mai are nevoie de protecţia celui care îi conferă iniţierea. Metoda rozecruciană îl conduce mai întâi în lumea ideilor, al cărei acces i se deschide prin lumea fizică, pe care elevul a observat-o cu atenţie în toate formele sale. El trebuie să înveţe să descopere peste tot elementul simbolic, până la stadiul în care el vede că întreaga lume fizică este un simbol. Cu acesta nu spunem că botanistul,
poetul liric sau pictorul văd fals, şi ei văd corect,
dar în cazul discipolului rozecrucian este vorba ca el să
îşi îndrepte atenţia asupra elementului simbolic al formei,
deoarece ţelul său se află la nivele mai profunde decât ale
celorlalţi observatori.Dacă vede, de exemplu, un trandafir, el recunoaşte în acesta un simbol al vieţii şi îşi spune: prin tulpină se ridică sucul clar, verde, curge de la frunză la frunză, în sus, în floarea care încoronează planta; totuşi, el se transformă în sucul roşu al trandafirului. – Apoi îşi îndreaptă privirea de la floare la om şi îşi spune: dacă iau acum în seamă planta alături de om, ea îmi apare, la prima privire, ca situată mult mai jos decât acesta, ea nu are posibilitatea să se mişte, nu are sentimente, nu are conştienţă. Şi omul este străbătut de sucuri de
hrănire roşii, dar el se mişcă liber încotro vrea, el
vede lumea exterioară şi simte impresiile ei ca plăcere şi suferinţă,
el este conştient de existenţa sa. Planta are ceva superior omului: ea
nu poate să cadă în rătăcire ca omul; ea trăieşte castă şi pură,
neaducând nimănui vreun rău. Sângele roşu este expresia
spiritualităţii superioare şi se află deasupra sucului verde al
plantei, care, în partea superioară, în floare, este
colorat simbolic în roşu, dar sângele este, în
acelaşi timp, purtătorul poftelor, al pasiunilor, al rătăcirilor şi al
greşelii. Cu toate că trandafirul este o fiinţă aflată pe un nivel
inferior omului, el este ca un ideal pentru om. Cândva omul va
deveni stăpânul lui însuşi şi eul său se va ridica deasupra
eului de fiecare zi. Omul se va înnobila, se va purifica şi
sângele său va deveni nevinovat, cast şi pur precum sucul verde
al plantei. Şi eu văd simbolizat acest sânge purificat al omului
spiritualizat în floarea 
roşie a trandafirului.Elementul inferior din noi trebuie să ajungă în stăpânirea noastră, noi trebuie să devenim stăpâni peste toate elementele care se opun înălţării noastre, trebuie să le transformăm în forţe pure. În simbolul rozecrucienilor, în crucea de lemn neagră, moartă, din care apar trandafirii ce înfloresc roşii, ne vedem pe noi înşine. Lemnul întunecat este natura noastră inferioară care cade pradă morţii şi care trebuie învinsă, trandafirii roşii reprezintă natura noastră superioară, hărăzită vieţii.
În mod deosebit, la meditaţiile rozecrucienilor trebuie să fie cuprinse toate simţămintele, întregul sânge al inimii, el trebuie să ne învioreze, să ne înflăcăreze în faţa imaginilor transformării naturii noastre. Până la o astfel de intensitate trebuie să îşi potenţeze discipolul aceste impresii şi să le repete apoi încât ele să nu mai dispară, iar seara să le preia cu sine din trupul astral în lumea spirituală. Discipolul rozecrucian simte apoi cum lipsa de conştienţă în care el cădea în timpul somnului dispare treptat, îi este ca şi cum s-ar aprinde în el un foc sufletesc molcom. Îl poartă în sine ca o făclie care luminează întunericul nopţii şi îi face vizibil ceea ce
era învăluit în întuneric. El a
devenit văzător în domeniul aflat de cealaltă parte a existenţei.
Lui i s-a deschis un ochi activ, generator de lumină, în contrast
cu ochiul fizic pasiv, care nu are nici un izvor de lumină în
sine, ci percepe doar cu lumina străină.În modul acesta eul discipolului este apărat atât de învârtoşarea în egoism cât şi de căderea în lipsă de putere şi el pătrunde fără pericole în lumile superioare. El îşi însuşeşte în măsură justă puterea misticii şi o transformă în extaz. Printr-o exersare serioasă, el ajunge atât de departe încât vede soarele la miez de noapte, aşa cum se numea aceasta în şcolile oculte, ceea ce înseamnă că el vede, în spatele formei fizice, în acelaşi timp, spiritul. În scurta noastră convorbire acest fapt nu a putut fi indicat decât pe scurt, în principiu.
Lucruri mai detaliate pot fi găsite în cartea mea “Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?”
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA118/GA118_CF15.html
