Simplitatea întâlnirii risipește instantaneu hoinăreala fără rost a minții." ”Eram precum în situaţia unui orb din naştere care tocmai şi-a dobândit vederea în urma unei operaţii chirugicale. Totul în jur era ca şi nou. Aveam o perspectivă globală asupra lucrurilor. Mintea devenise în întregime, prin tăcere, o imensă oglindă în care lumea exterioară se reflecta. Fiinţele apropiate, prieteni sau străini erau priviţi fără deosebire, cu un sentiment de iubire pe care nu îl mai simţisem vreodată. Dacă vreo reacţie a minţii ieşea la suprafaţă, ea dispărea imediat în contact cu lumina ATENŢIEI impersonale. O stare de linişte şi bucurie atotcuprinzătoare mă caracteriza în orice împrejurare, fie ea plăcută sau dureroasă. Mă comportam precum un simplu martor, perfect conştient de ce se întâmpla, fără a-mi afecta starea de pace care îmbrăţişa totul. După ce am experimentat ILUMINAREA, au început să-mi dispară: interesul pentru călătoriile astrale, credinţele mele religioase, egoismul, dorinţele, frica, invidia, mândria…
ATENŢIA totală fără scop este însuşi Sacrul în acţiune. Mai există, de fapt, un alt tip de atenţie direcţionată de voinţă, care se limitează la un singur obiect, fiind subiectivă. Aceasta se defineşte ca lipsă de atenţie.
Viaţa nu poate fi înţeleasă obiectiv decât dacă suntem într-o stare de completă libertate
şi seninătate a minţii. Viaţa e mereu nouă, de la un moment la altul şi ne cere, chiar ne forţează să o întâlnim cu o minte nouă, FĂRĂ BAGAJUL MEMORIEI. În pacea sufletului, în pasivitatea minţii, în golul sau liniştea psihologică – cine mai există? Când mintea obişnuită tace, iar liniştea preia comanda, ai observat că o minte nouă apare, care se extinde în Infinit şi se defineşte ca Pură Conştiinţă? Astfel descoperim că suntem o simplă “fiinţă”, “aici şi acum”, fără limite – una cu infinitatea. În această simplitate nu există aşteptări sau scopuri, pentru că ego-ul a dispărut complet. Acesta este Adevărul Absolut ce există în interiorul nostru şi oriunde în jur, care ni se revelează în tăcerea smerită a minţii. Astfel de realizări operează transformări radicale, care în cele din urmă vor zgudui fortăreaţa ego-ului, ai cărui prizonieri suntem atâta timp cât mintea ne domină şi îi oferim importanţă psihologică. Când această ficţiune dispare, topindu-ne în Sublim, experimentăm Inteligenţă creativă, Iubirea, Frumuseţea şi Fericirea, care ne dirijează prin impulsuri intuitive.
DESPRE NEVOIA DE ILUMINARE
Cum ar putea această micuţă cochilie, care e mintea omenească, să îmbrăţişeze şi să înţeleagă
imensitatea oceanului de Energie Cosmică?! Totuşi, acest ego obraznic afirmă mereu că el ştie ce este Dumnezeu, ce este Iubirea creatoare, nemurirea etc. Mai mult, el oferă soluţii pentru marile probleme cu care se confruntă omenirea. Dar acest ego nu este conştient de un lucru, acela că însăşi prezenţa sa crează întreaga tragedie şi suferinţă de pe suprafaţa Pământului. El este duşmanul principal al fiinţei umane. Activitatea sa închipuită, haotică, înşelătoare generează şi întreţine nefericirea şi suferinţele umane. Dar, când o rază de lumină emanată de Pura Conştiinţă străpunge micuţa carapace a minţii şi îi dezvăluie ficţiunea în care trăieşte, mintea devine smerită şi tăcută. Iluminarea este un fenomen surprinzător, care deschide calea spre măreţia divină pentru omul
obişnuit. Fenomenul este însoţit de două schimbări profunde, şi anume: spulberarea ego-ului şi trecerea fiinţei din lumea finită în cea infinită. Acest eveniment norocos nu e produsul intelectului, nici al imaginaţiei, nici al efortului sau voinţei utilizate pentru a îndeplini un scop sau ideal. Nimeni nu ne poate oferi iluminarea. Nici un sfânt, maestru sau profesor nu ne-o poate dărui în vreun fel. Iluminarea este preţul muncii asupra ta insuţi. Odată ce ai descoperit viaţa adevărată, aceasta te transformă şi, prin tine, transformă întreaga umanitate. În Marele Întreg, transformarea unei părţi influenţează în mod natural întregul. Dacă omul ar descoperi realitatea propriei sale fiinţe, orice problemă s-ar rezolva în cel mai fericit mod posibil. Iar relaţiile umane ar crea un adevărat paradis pe această planetă. Perfect conştient, văd lipsa de consistenţă a acestei lumi, iar mintea tace. În această linişte, misterul se revelează de la sine. Fiinţa se extinde în infinit. O lumină necunoscută înainte ne cuprinde şi ne
vindecă. În afara timpului şi spaţiului, suntem pură conştiinţă – în perfectă uniune cu Fiinţa Supremă. Toate acestea demonstrează că viaţa din noi, în esenţa sa, este nemuritoare. Nu are început, nici sfârşit, nu doarme niciodată, fiind mereu trează. Acesta este rezultatul final al practicii corecte a “Cunoaşterii de Sine”. Prin acest contact minunat dintre noi şi curgerea vieţii, direct şi spontan, mintea cunoscătoare – ca trecut şi viitor – este complet exclusă. Gândirea devine complet mută. Întreaga minte este într-o stare de totală pasivitate, când nu aşteptăm nimic. Definim această întâlnire: stare de meditaţie. Ea poate fi realizată în orice împrejurare – când suntem singuri sau când ne aflăm în mijlocul unei mulţimi gălăgioase. Punctul de început al meditaţiei este liniştea. Ea transferă fiinţa într-o stare atemporală.”
„La începuturile călătoriilor mele în afara corpului, întâlneam entităţi care mă atacau cu pistoale şi
cuţite, continuă Ilie Cioară. Simţeam o durere, dar suportabilă. Apoi am citit într-o carte că pentru a te feri de entităţile ce te necăjesc în călătoriile astrale, trebuie să faci semnul crucii. Abia aşteptam să pun în practică metoda. Odată am întâlnit un gladiator, care mi-a dat cu o ghioagă în cap. Trosc! Am făcut semnul crucii imediat, şi a dispărut. Cu timpul, mi-am dat seama că sunt şi entităţi pe care nici acest semn al evlaviei creştine nu le sperie. Altădată, mi-am făcut drum pe lumea cealaltă şi l-am întâlnit pe fratele meu, mort la 25 de ani, în urma unei comoţii cerebrale. Lângă el se afla un tip care îi bătea de zor un cui în cap. Bum, bum, bum! Ce faci dom’le? Ce-ai cu el, i-am zis eu, de ce-l chinui aşa? Ceea ce faci, aia ţi se face, mi-a răspuns. Am priceput imediat. Când trăia, fratele meu avea un temperament agresiv, răzbunător, lovea pe toată lumea, chinuia animalele, pe părinții noștri. Mi-am dat seama atunci că şi-a primit pedeapsa.” A mai trecut ceva timp şi lui Ilie Cioară i-a venit o idee: să iasă din propriul trup „la comandă”.
După câteva antrenamente a și reușit. „Mă simţeam uşor ca un fulg şi-mi vedeam trupul material stând pe spate. A fost o eliberare. Deţinuţii stăteau în celulă, iar eu cutreieram lumea. Puteam să mă duc oriunde doream. Spiritul meu era ca un şarpe. Prima dată ieşeam printr-o mână, apoi prin cealaltă. Apoi prin picioare şi mă refăceam la loc, deasupra. O altă experienţă de acest gen am avut la scurt timp după prima decorporalizare din pod, când am vrut cu tot dinadinsul să „intru” în camera părinţilor mei care stăteau alături. Doream să văd ce fac şi totodată să mă verific pe mine. La început mi-a fost teamă, de ce să mint? Mi-am dat seama apoi, că n-are de ce să-mi fie. Am ieşit din corp gândindu-mă foarte intens la soba din camera părinţilor mei. Mai întâi mi s-a format capul, după 
aceea nişte firicele luminoase care au construit corpul. Mama spăla rufe într-o copaie. Era atât de autentică, încât m-am trezit că vorbesc cu ea. Nu mă auzea. Atunci, mi-a trecut prin cap o trăsnaie: ce-ar fi s-o sperii un pic? Şi am încercat să dărâm o sticlă care era pe masă. Mâna însă, mi-a trecut prin ea, ca şi când n-ar fi fost. M-am uitat după tata. El era întins pe pat şi moţăia. L-am întrebat ce face şi mi-a răspuns mormăind ceva de neînţeles. Adormise. M-am întors în corp şi am bătut puternic în zidul care ne despărţea. Acesta era semnul convenit, în caz că aveam ceva de spus sau de cerut. Când au venit ai mei, le-am povestit exact ce văzusem. Nu le-a venit să creadă. Chiar așa a fost, cum am zis eu. Da’ să ştiţi că reuşeam să mă deplasez şi pe distanţe mari. O vizitam foarte des pe soţie, la Braşov, apoi pe fratele meu şi pe cumnată-mea. Vedeam tot ce făceau. De fiecare dată, mă uitam atent în jur, luam câte un punct de reper, un amănunt şi le povesteam apoi. Se cruceau!”Spre sfârșitul vieții, Ilie Cioară a fost contactat de mulți specialiști în paranormal și ziariști, dornici să afle câte ceva din tainele acestui om fenomenal care izbutise să-i sperie chiar și pe securiști. Era un
fel de om care trece prin zid, ca în celebra nuvelă scrisă de Marcel Aime. Una dintre cele mai stranii revelaţii pe care „Sfântul din Colentina” le-a avut de-a lungul timpului, a fost pe data de 15 noiembrie 1987, în timpul revoltei de la Braşov. Omul s-a întins frumuşel pe pat, fără să se gândească la nimic anume. S-a trezit într-o policlinică. Aştepta să intre în cabinet, la doctor. La un moment dat, au apărut mai mulţi cetăţeni, care îl cărau pe Nicolae Ceauşescu într-o roabă. Era şi Elena cu el, foarte agitată și plânsă. Pe ochi, Ceauşescu avea o albeaţă, iar capul îl atârna într-o parte. Ilie Cioară l-a întrebat pe marele Ctitor dacă mai vede. Trufaş, acesta i-a răspuns că vede, şi încă foarte bine. A urmat apoi, cum se ştie, tragedia de la Braşov. În octombrie 1989, înainte de revoluţie, Ilie Cioară iar a avut încă o revelație: „Stăteam într-o seară şi mă gândeam, aşa, la necazurile vieţii. Când, ce să vezi?! Cine credeţi că-mi intră, uite colea, prin uşa de la sufragerie? Ceauşescu în persoană, dom’le! L-am întrebat de ce nu pleacă din ţară, să ne lase dracului în pace. El s-a uitat urât la mine şi mi-a spus doar atât: „Iliescu o să fie preşedinte după mine. Și așa a și fost!”
surse
http://naturadivina.com/2012/08/13/despre-iluminare-cu-un-mistic-roman-ilie-cioara/
http://edituramateescu.ro/2011/12/povestea-%E2%80%9Esfantului-din-colentina%E2%80%9D/
