Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

duminică, 13 iulie 2014

„Eu rămân cu voi în toate zilele până la sfârşitul timpurilor lumii.” - Christos Iisus

În zilele noastre se acceptă prea uşor ideea că tot ceea ce este religia este identic cu ceea ce este primitiv şi simplu. Se spune: Admitem ca ştiinţa să aibă noţiuni multe şi complicate, dar acest lucru nu îl acceptăm pentru credinţă şi religie. Credința şi religia – spun astăzi mulţi „creştini” – trebuie să fie simple şi naive! Asta pretind ei; şi mulţi se sprijină pe o concepţie care este poate rar exprimată dar care bântuie mult spiritele în zilele noastre, şi anume aceea a lui Voltaire, unul din marii propovăduitori ai materialismului, care a spus: „Cine vrea să fie profet trebuie să se slujească de credinţă, căci ceea ce spune el trebuie să fie crezut şi numai ceea ce este simplu şi este repetat mereu şi mereu în simplicitatea sa găseşte credinţă.”
Tot aşa se întâmplă adesea în zilele noastre cu profeţii, adevăraţi şi falşi; ei se străduie să spună ceva şi să repete cu insistenţă mereu şi mereu acelaşi lucru; şi oamenii încep să-i creadă pentru că este repetat mereu. Reprezentantul ştiinței spiritului nu trebuie şi nici nu vrea să fie un astfel de profet. Nu vrea să fie niciun fel de profet. La fel de des i se mai spune: Şi nu numai că repeţi mereu aceleaşi lucruri, dar le abordezi de fiecare dată dintr-o nouă latură, le prezinţi mereu într-un alt mod; chiar dacă ni se spune aşa, noi nu vedem în asta un blam. Un profet vrea să fie crezut. Ştiinţa spiritului însă nu vrea să conducă la credinţă, ci la cunoaştere. De aceea, fraza lui Voltaire noi o vom interpreta în alt sens: El spune: „Ceea ce este crezut este simplu, şi asta este treaba profetului.” Ştiinţa spiritului spune: „Ceea ce este complex trebuie cunoscut.”
Să ne străduim să ne familiarizăm cu ideea că ştiinţa spiritului este complexă – nu o confensiune de credinţă, ci un drum spre cunoaştere; de aici şi complexitatea sa. Să nu ne temem deci să facem apel la un mare număr de idei pentru a ajunge să înţelegem unul din documentele cele mai importante ale creştinismului, Evanghelia după Ioan. De aceea am încercat să adunăm materialele cele mai diverse care să ne dea posibilitatea să înţelegem mereu mai mult adevărurile profunde ale Evangheliei după Ioan; să înţelegem că mama după trup a lui Iisus este o revelare exterioară, o imagine a „Fecioarei Sophia”; să înţelegem ce valoare spirituală avea „Fecioara Sophia” pentru ucenicul pe care Christos îl iubea; şi cum, pe de altă parte, pentru ceilalţi evanghelişti, care au în vedere descendenţa trupească, are un rol tatăl trupesc, care îşi are importanţa sa când este vorba de întipărirea exterioară a noțiunii de Dumnezeu în sânge; să înţelegem, în sfârşit, ce înseamnă pentru Ioan „Duhul Sfânt”, prin care Christos a fost zămislit în Iisus în timpul celor trei ani – Duhul simbolizat prin porumbelul care coboară în momentul Botezului de către Ioan.
Dacă înţelegem, aşadar, să numim pe Tatăl lui Christos Iisus „Duhul Sfânt”, care a născut în trupurile lui Iisus pe Christos, dacă putem cuprinde acest fapt din toate laturile, vom înţelege şi că discipolii mai puţin iniţiaţi nu ne puteau da un tablou atât de profund despre evenimentele din Palestina precum a făcut-o ucenicul pe care Domnul îl iubea. Şi când astăzi unii spun că numai Evangheliile sinoptice contează pentru ei, demonstrează prin asta că nu au voinţa să se înalţe la înţelegerea adevăratei forme a Evangheliei după Ioan. Căci fiecare se aseamănă spiritului pe care îl înţelege!
Dacă încercăm să transformăm în sentiment, în simţire, ceea ce ne învaţă ştiinţa spiritului privitor la această Evanghelie, atunci vom afla că aceasta nu este numai o învăţătură, ci o forţă care poate acționa asupra sufletului nostru.

Când Iisus din Nazaret a atins vârsta de 30 de ani, El era suficient de avansat chiar prin cele vieţuite în acea încarnare încât să împlinească un proces ce poate fi împlinit doar în cazuri excepţionale. Ştim că omul este alcătuit din corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu. Această constituţie cvadruplă este cea a omului normal actual. Când omul se află pe o anumită treaptă de evoluţie, el poate la un moment dat să-şi retragă Eul din celelalte trei corpuri şi acestea să rămână totuşi intacte, în perfectă stare. Acest Eu se ridică în lumile spirituale, iar cele trei corpuri rămân pe Pământ. Întâlnim acest fenomen din când în când în cursul evoluţiei lumilor. Intervine un moment de o deosebită înălţare, un moment de extaz – care în anumite condiţii se poate extinde pe o perioadă de timp mai mult sau mai puţin lungă – în care Eul omului se ridică în lumile spirituale şi, pentru că cele trei corpuri sunt atât de dezvoltate datorită Eului care a fost în ele, acestea devin instrumente pe care le poate lua în posesie o entitate şi mai înaltă.
Când Iisus din Nazaret a atins vârsta de 30 de ani, acea ființă pe care noi o cunoaştem sub numele de Christos a luat în posesie corpurile Sale fizic, eteric şi astral. Această entitate a lui Christos nu se putea încarna într-un corp obişnuit de copil. Ea nu putea intra decât într-un corp pregătit de un Eu extrem de dezvoltat; căci această ființă christică nu mai fusese încarnată înainte în lume într-un corp fizic. Astfel, începând cu al 30-lea an, avem de-a face cu Christos în Iisus din Nazaret.
Ce s-a petrecut deci în realitate? În fapt, partea corporală a lui Iisus din Nazaret, părăsită de Eul Său, era atât de matură, atât de perfectă, încât în ea putea să pătrundă Logosul solar, entitatea celor şase Elohimi, pe care noi i-am deseris ca fiind entitatea spirituală a Soarelui. Această entitate s-a putut încarna pentru trei ani în această corporalitate, a putut să devină carne. Logosul solar, Duhul Sfânt însuşi, care străluceşte prin iluminare în om, se coboară pe Pământ; Eul lumilor, Eul cosmic, apare pe Pământ şi cel care vorbeşte de acum înainte timp de trei ani din corpul lui Iisus din Nazaret este Logosul solar. Christos vorbeşte din corpul lui Iisus în cursul celor trei ani. Acest fenomen este indicat în Evanghelia după Ioan, dar şi în celelalte Evanghelii, prin coborârea porumbelului, a Duhului Sfânt în Iisus din Nazaret. În creştinismul esoteric acest lucru se exprimă spunând că în acest moment Eul lui Iisus din Nazaret părăseşte corpul Său şi că, de acum, cel care vorbeşte din El pentru a ne instrui şi a acţiona este Spiritul lui Christos. În sensul Evangheliei după Ioan, acesta este primul eveniment care a avut loc. Christos se află deci acum în corpul astral, în corpul eteric şi corpul fizic al lui Iisus din Nazaret. El acţionează, în sensul pe care l-am descris, până la Misteriul de pe Golgota. Ce s-a petrecut pe Golgota?

Orice condensare îşi are contraimaginea într-o spiritualizare, o degajare către înalt. În aceeaşi măsură în care sarea se precipită la fundul vasului şi se solidifică acolo, spiritul ei irumpe în afară şi se răspândeşte în sus; când sângele s-a scurs din rănile Mântuitorului nu s-a produs deci numai un fenomen fizic, ci el a fost însoţit într-adevăr de un fenomen spiritual. Duhul Sfânt, care coborâse la Botez, s-a unit cu Pământul; Christos însuşi s-a revărsat în entitatea Pământului. Din acel moment Pământul a fost transformat. 

Se pune acum problema ca în creştinul adevărat să existe un efect al acestui eveniment, să existe ceva prin care el să primească puţin câte puţin germenele unui corp astral purificat în sens christic. Trebuia să existe ceva care să îi permită creştinului să facă corpul său astral puţin câte puţin asemănător unei „Fecioare Sophia”, pentru a putea să primească în el Duhul Sfânt, Duhul Sfânt care, altfel, oricum ar fi fost răspândit pe Pământ dar nu ar fi putut fi primit de o fiinţă al cărei corp astral nu este asemănător cu al „Fecioarei Sophia”. Trebuia să existe o posibilitate, trebuia să existe ceva care să aibă forța de a transforma corpul astral omenesc într-o „Fecioară Sophia”. În ce rezidă această forţă? Ea rezidă în faptul că Christos Iisus a dat ucenicului pe care îl iubea, deci autorului Evangheliei după Ioan, misiunea de a transcrie fidel şi în întreg adevărul, conform iluminării sale, evenimentele din Palestina, pentru ca oamenii să lase să acţioneze acestea asupra lor. Şi dacă ei se dăruiesc îndeajuns cuvintelor scrise în Evanghelia lui Ioan, corpul lor astral este pe cale de a deveni o „Fecioară Sophia” şi de a fi astfel receptiv pentru Duhul Sfânt. Absorbind în sine forţa impulsurilor care emană din Evanghelia după Ioan, corpul astral devine treptat în stare mai întâi să simtă, iar apoi să recunoască adevărata spiritualitate. Aceasta este misiunea pe care Christos Iisus i-a dat-o autorului Evangheliei după Ioan. Este suficient să citeşti Evanghelia pentru a vedea acest lucru. Lângă cruce stătea mama lui Iisus – „Fecioara Sophia”, în sensul esoteric al creştinismului – şi de la înălţimea crucii El îi spuse ucenicului pe care îl iubea: „Iată mama ta! Şi din ceasul acela, ucenicul a luat-o cu el.” Ceea ce înseamnă: Forţa care se afla în corpul meu astral şi îl făcea în stare să devină purtător al Duhului Sflnt Eu ţi-o transmit ţie; tu vei aşterne pe hârtie ceea ce poate atinge acest corp astral prin dezvoltarea sa! – „Şi ucenicul a luat-o la el”, adică: el a scris Evanghelia după Ioan. Şi Evanghelia după Ioan este acea Evanghelie în care autorul a ascuns forţele de dezvoltare ale „Fecioarei Sophia”. La piciorul crucii, lui i se încredinţează misiunea de a o primi ca mamă a sa, de a fi adevăratul interpret al lui Mesia. În realitate asta înseamnă: Pătrundeţi-vă cu totul de sensul Evangheliei după Ioan, cunoaşteţi-o spiritual, căci ea conţine forța de a vă conduce la catharsisul creştin; ea conţine forţa de a vă da pe „Fecioara Sophia”. Atunci şi Duhul Sfânt, care este unit cu Pământul, vă va acorda iluminarea – photismos, în sensul creştin! Şi ceea ce aflaseră ucenicii cei mai intimi atunci în Palestina a avut un efect atât de mare încât de acum înainte ei căpătaseră cel puţin predispoziţia de a vedea în spirit. Căci a vedea în spirit în sensul creştin înseamnă să-ţi fi transformat corpul astral, prin puterea evenimentului din Palestina, până acolo încât nu este nevoie să fi participat la el exterior, fizic-senzorial, ca să îl poţi vedea.
Omul mai are atunci încă ceva cu care vede în spiritual. Au existat astfel de discipoli apropiaţi. Femeia care L-a uns cu ulei pe Christos în Bethania şi-a căpătat marea forţă a vederii spirituale din evenimentul din Palestina. Astfel, de pildă, ea a fost printre cei dintâi care au perceput că ceea ce trăise în Iisus continua să existe după moarte, că a înviat. De unde primise ea această posibilitate. Din faptul că organele de simţ interioare i s-au deschis. – Evanghelia spune aşa ceva? Da, desigur. Aflăm că Maria din Magdala este condusă la mormânt, dar cadavrul dispăruse; ea vede atunci lângă mormânt două făpturi spirituale. Totdeauna se văd aceste două făpturi spirituale în locul în care sălăşluieşte de un timp un cadavru. Se vede pe de o parte corpul astral şi pe de altă parte corpul eteric, care se desprinde puţin câte puţin şi trece în eterul cosmic. Făcând abstracţie de corpul fizic, acolo există două făpturi care aparţin lumii spirituale.

„Ucenicii s-au întors iarăşi la ai lor. Dar Maria stătea lângă mormânt vărsând lacrimi.
Şi pe când ea, plângând, se apleca spre mormânt
Văzu doi îngeri în veşminte albe şezând acolo.”
Ea vede aceasta pentru că a devenit clarvăzătoare prin forța şi puterea evenimentului din Palestina. Şi vede şi mai mult: Îl vede pe Cel Înviat. Trebuia oare pentru asta ca ea să fie clarvăzătoare? Credeţi că întâlnindu-vă cu un om pe care nu l-aţi văzut de câteva zile nu l-aţi mai recunoaşte?
„Spunând aceste cuvinte, ea se înturnă şi văzu pe Iisus în picioare, dar nu ştia că era Iisus.
Iisus îi spuse: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că era grădinarul...”


Şi pentru a ne spune aceste lucruri cât mai exact, faptul este repetat a doua oară, în timpul unei alte apariţii a Înviatului la lacul Genizareth.
„Şi făcându-se dimineaţă, Iisus se afla pe mal, dar discipolii nu ştiau că era Iisus...”
Discipolii esoterici îl găsesc acolo. Cei care primiseră întreaga forţă a evenimentului din Palestina au putut să-şi dea seama că era Iisus Cel Înviat, pe care Îl puteau vedea în spirit. Dacă discipolii şi Maria din Magdala L-au văzut, erau totuşi printre ei alţii care erau mai puţin dotaţi pentru a dezvolta facultatea de clarvedere. Printre ei se afla, de pildă, Toma. Ni se spune că Toma nu era prezent prima dată când ucenicii L-au văzut pe Domnul; şi el spune că nu va crede înainte de a-şi pune mâinile sale pe rănile Lui, înainte de a fi avut o atingere fizică cu Înviatul. Ce s-a întâmplat? Trebuia încercat acum să i se vină în ajutor pentru ca, la rândul său, el să devină văzător spiritual. Cum se face asta? Se face în sensul următoarelor cuvinte:
„Opt zile după aceea, ucenicii erau încă în acelaşi loc şi Toma era cu ei. Iisus veni, uşile fiind încuiate, şi stând în mijlocul loc le spuse: Pacea vouă!
Apoi i-a spus lui Toma: Adu-ţi degetul încoace şi vezi mâinile mele, şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea, şi nu fii necredincios, ci credincios.”
„Şi vei vedea ceva, dacă nu te încrezi numai în aparenţa exterioară, ci te pătrunzi de forţa interioară!”*
 „Iisus i-a zis: Pentru că m-ai văzut, ai crezut? 
Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29).
Această forţă interioară, care trebuie să emane din evenimentul din Palestina, se numeşte „credinţă”. Nu este o credinţă banală, ci o forţă interioară clarvăzătoare. – Pătrunde-te cu forţă interioară; atunci nu vei mai avea nevoie să iei drept adevăr doar ceea ce vezi exterior; căci fericiţi sunt cei care pot cunoaşte ceea ce nu văd în mod exterior!
Astfel, se arată că noi avem de-a face cu întreaga realitate şi întregul adevăr al Învierii şi că această Înviere o poate înţelege şi recunoaşte pe deplin doar cel care a dobândit mai întâi forţa interioară de a vedea în spirit.
În ultimul capitol al Evangheliei după Ioan se explică în mod clar acest lucru, arătându-se mereu şi mereu că discipolii cei mai intimi ai lui Christos Iisus, prin faptul că evenimentul din Palestina s-a împlinit în faţa lor, au ajuns la „Fecioara Sophia”. Dar prima dată când au fost puşi la încercare, prima dată când au trebuit să contemple cu adevărat un eveniment spiritual, erau încă orbiţi şi au trebuit întâi să-și găsească drumul. Ei nu au cunoscut că era aceeaşi Fiinţă care fusese cu ei înainte. – Tot acest fapt trebuie înţeles cu o infinită subtilitate; căci spiritul grosolan materialist ar spune: Atunci ideea de Înviere se clatină! – Minunea Învierii trebuie luată cu totul literal şi exact aşa cum a spus El: „Eu rămân cu voi în toate zilele până la sfârşitul timpurilor lumii.”

El este acolo şi va reveni, e adevărat, nu în făptură de carne, ci într-o astfel de formă, încât oamenii, care până atunci se vor fi dezvoltat prin forţa Evangheliei după Ioan, Îl vor vedea, Îl vor putea percepe cu adevărat şi nu vor mai fi necredincioşi când vor avea forţa spirituală să Îl vadă. Mişcarea antroposofică are această misiune: să pregătească acea parte a omenirii care vrea să se lase pregătită pentru revenirea lui Christos pe Pământ. Aceasta este semnificaţia istorică a ştiinţei antroposofice: să pregătească omenirea şi să îi menţină ochii deschişi atunci când, în a şasea epocă de cultură, Christos va reapărea, acţionând printre oameni; astfel, pentru o mare parte a omenirii se va împlini ceea ce este arătat în capitolul privind nunta din Cana Galileii.
Concepţia antroposofică despre lume se prezintă ca un executor testamentar al creştinismului. Pentru a ajunge la adevăratul creştinism, omul viitorului va trebui să asimileze învăţăturile acestei concepţii antroposofice despre lume. Se poate ca astăzi mulți încă să spună: Ah, antroposofia este ceva ce contrazice adevăratul creştinism! Dar cei care vorbesc astfel sunt acei mici papi care vor să decidă asupra unor lucruri despre care ei nu ştiu să spună nimic şi care vor să facă o dogmă din convingerea că, dacă ei nu ştiu ceva, atunci faptul nici nu există.
În viitor, această intoleranţă va creşte şi creştinismul va fi expus celor mai grave pericole tocmai din partea celor care cred că se pot numi buni creştini. Creştinismul prezentat în ştiința spiritului va cunoaşte atacuri grele de la cei creştini cu numele. Căci toate concepţiile vor trebui să se transforme, dacă trebuie să apară o adevărată înţelegere a creştinismului. Înainte de toate, testamentul autorului Evangheliei după Ioan, marea şcoală a „Fecioarei Sophia”, însăşi Evanghelia după Ioan va trebui să pătrundă tot mai mult sufletele şi să fie înţeleasă. În acest sens, numai ştiința spiritului poate pătrunde mai adânc.

sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA103/GA103_CF12.html
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com