”Dacă nu cunoşti revelat – prin grație divină – sau inspirat, nu cunoşti
nimic.”
De pildă, povestea cu mărul lui Newton, care a căzut. (...) Și
eu spun: dacă Newton gândea până la Judecata de Apoi, nu descoperea
nimic! Dar el a fost mult mai înțelept. Când a fost întrebat cum a
descoperit gravitația, a zis: Am fost inspirat. Păi, scrie pe măr, sau
scrie undeva în natură ”legea gravitației”? Fenomenele lumii interioare
şi ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom şi orgolios crede că
explorează lumea interioară şi exterioară cu jocul lui de ipoteze şi că
descoperă ceea ce vrea el. El caută; dar eu spun că el caută, nu află.
Sau dacă află trebuie să fie ca Newton; inspirat”(”322 de vorbe
memorabile ale lui Petre Țuțea” – ED. Humanitas).Omul caută, dar nu află, spunea Țuțea. Cunoaşterea înseamnă revelație, inspirație şi atât. Mintea nu
poate cunoaşte, spunea filozoful. ”Fenomenele lumii
interioare şi ale lumii exterioare tac”, aşa cum a tăcut veacuri în măr
”legea gravitației”. Aş spune că în noi şi în jurul nostru ”tac”
frumuseți şi înțelegeri fantastice, care aşteaptă să ieşim puțin din
minte, din acest lăcaş al formelor şi al chipurilor interiorizate în
experiența vieții noastre, începând din copilărie. E simplu să înțelegem
că mintea poate cunoaşte doar ceea ce deja a cunoscut; ea pare să
funcționeze pe baza ecuațiilor învățate, în ea regăsim recuzita
experiențelor noastre trecute. Mintea face asocieri cu aspect de
noutate, dar toate se bazează pe memorie, pe trecut, pe învățare şi de
aceea gândirea şi rațiunea nu pot fi absolutizate. Faptul că gândirea e –
în esență – subiectivă o face deosebit de vulnerabilă, dacă nu cumva ea
e sursa tuturor vulnerabilităților umane cunoscute. Gândirea singură nu
descoperă, ci asociază. Gândirea nu cunoaşte obiectul sau subiectul
observat, ci îl descrie. Cunoaşterea e o stare care-ți dă 
certitudinea
spontantă, surprinzătoare că ”ştii”, iar ceea ce ştii e fără dubiu aşa.
Mintea se teme, se îndoieşte, întoarce lucrurile pe toate fețele,
înnebuneşte căutând, răscolind, întrebând şi perpelindu-se printre
răspunsuri, a căror certitudine e doar temporară. Ceea ce este revelat,
ce simțim cumva cu inima, nu încape în traista mică a minții pentru a fi
aruncat printre dubii şi temeri. Revelația-i din tărâmul Grației
Divine, e cunoaştere directă, totală, e ceea ce nu poate fi altfel şi nu
are nici un opus. Inspirația e şoapta lui Dumnezeu la urechea ființei
care şi-a ridicat sufletul până acolo unde a fuzionat cu Adevărul.
Pentru noi este important să ştim că putem trăi ”inspirat” în fiecare
zi, ceea ce ne poate spori bucuria şi sentimentul siguranței, al iubirii
şi al încrederii în sine, dar asta nu se poate atunci când ne scufundăm
în marea propriilor gânduri ca într-un labirint, ci numai dacă...trăim,
alegem, visăm, şi existăm cu inima şi prin ea.Inima ”ştie”, inima ”cunoaşte”, inima e spontană şi puternică, iar glasul ei ocupă dintr-o dată spiritul,
mintea şi trupul. Eu cred că acest adevăr , care
există, deja, în interiorul nostru, are puterea de a se revela, de a se
arăta, de a pătrunde în experiența vieții noastre, oricât l-ar bloca
mintea şi socotelile ei matematice. Cred că suferința şi obstacolele
sunt un fel de rezistență la acest adevăr existent, o rezistență la
”cunoaştere”, în fața căreia mintea şi posibilitățile noastre fizice
clachează în cele din urmă. Cineva îmi scria într-un comentariu; ”eu
mi-am urmat inima şi a fost un dezastru, nu m-a ghidat corect. Atunci,
cum putem spune că e corect să ne urmăm inima? Răspunsul meu este
acesta; inima ne ghidează numai corect, chiar dacă povestea în care ne
implică se dovedeşte una plină de entorse. Adevărul pe care ni-l arată
la final este acela pe care l-am ocolit la început, cel al cărui glas nu
izbutise să acopere gălăgia minții şi a emoțiilor mincinoase prin care
ne-am făcut alegerile din trecut. Se spune că ceea ce se întâmplă în
cele din urmă era cunoscut de la început, iar inima care ne atrage
într-o poveste ne duce tocmai către adevărul negat inițial de minte.
Dacă ne-m opune mai puți trăirilor noastre, acțiunilor celorlalți,
alegerilor lor, dacă am înțelege că numai pentru noi putem alege cu
adevărat, am fi mai mult conectați cu inspirația. Noi pierdem timp şi
energie enormă pentru a ne opune alegerilor şi acțiunilor altor oameni,
felului în care curg evenimentele şi ne alegem din opoziția noastră cu o
gălăgie mentală de nedescris, care ne îndepărtează de sursa
cunoaşterii, de divinul din noi şi de capacitatea de a curge prin
experiența vieții în mod firesc şi uşor. Acceptarea e o atitudine
inspirată, pe care o putem alege conştient cu scopul de a trăi o viață
inspirată. Viața inspirată e mai uşoară, mai frumoasă, e magică chiar,
căci începem să vedem cum întreg universul conspiră parcă spre a ne
împlini visele, nevoile, dorințele şi a ne sprijini să ne împlinim
destinul.Autor: Maria Timuc
http://jurnalul.ro/editorial/daca-nu-cunosti-inspirat-nu-cunosti-nimic-669684.html
