Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

miercuri, 6 august 2014

Cei invizibili

Depresivii sînt invizibili – suferă în tăcere şi rareori vorbesc despre suferinţa lor. De regulă, nu ne sfiim să vorbim despre bolile noastre.
Există chiar o voluptate în a ne văita celorlalţi, cerşind, inconştient, îngăduinţa sau afecţiunea.
Două tipuri de boli sînt, însă, învăluite în tăcere: bolile venerice şi cele psihice.
Îmi amintesc jena cu care am cerut primele dăţi o consultaţie la psihiatru, apoi emoţia din salonul de aşteptare al clinicii medicale, stînd zgribulită de teamă că restul pacienţilor vor vedea că am intrat în cabinetul pe a cărui uşa scrie Psihiatrie. Panica ce m-a cuprins în ziua în care am uitat cutia cu prozac pe birou şi gîndul că restul colegilor vor descoperi micul meu mare secret.

Cînd suferim de o boală de inimă, ştim să localizăm suferinţa la nivelul organului numit inimă. Idem cu ulcerul sau cu prostata sau cu migrena – durerea e reductibilă la acel organ anume, care e al nostru, dar cu care nu sîntem unul şi acelaşi lucru. Organul e doar o piesă, iar noi, noi sîntem suma tuturor acestor piese şi ceva mai mult decît atît. Cînd suferim de depresie, însă, unde situăm boala? La nivelul cărui organ, în ce zonă a corpului? Medicina situează depresia la nivelul creierului – dar chiar înţelegînd că totul ţine de un proces chimic şi de cantitatea de serotonină secretată, activitatea creierului uman e un lucru atît de complex şi de abstract, încît sîntem puşi în chestiune chiar noi înşine. Cînd suferim de depresie, percepţia comună e că obiectul bolii sîntem noi, şi nu un organ oarecare. Nu e posibilă nici un fel de delimitare între eul nostru şi maladie. Sinele nostru cel mai profund suferă, iar a recunoaşte existenţa bolii înseamnă a-ţi pune sub semnul întrebării propriile trăiri sau, la limită, propriul discernămînt. A o recunoaşte în faţa celorlalţi înseamnă a le oferi posibilitatea să te conteste pe tine ca persoană. Înseamnă, desigur, a-ţi crea o vulnerabilitate.
Dar e un risc care trebuie asumat. În primul rînd, dintr-un motiv egoist: pentru că tot ceea ce e ţinut în taină ne macină înzecit. Cu cît ascundem celorlalţi ceva, cu atît secretul capătă proporţii nenaturale, se hrăneşte cu ruşinea noastră şi riscă să ne strivească de tot într-o bună zi. Apoi, pentru că, de regulă, subestimăm numărul oamenilor care suferă de diverse afecţiuni psihice, fie şi sporadic – a sparge tăcerea poate fi un gest de solidaritate. E ca şi cum le-ai întinde o mînă semenilor tăi, o mînă fragilă, tremurîndă, dar care valorează mai mult decît un fals zîmbet de fericire. Şi da, mai e şi această prostească şi debilizantă cultură a fericirii devenite regulă, a gîndirii pozitive transformate în normă. Pentru a le sfida, pentru a le călca în picioare, merită să urli, cît de tare poţi, că eşti nefericit, că eşti depresiv şi gîndirea aceasta pozitivă nu valorează două parale în faţa realităţii care include suferinţa şi boala. Că idealul obligatoriu al fericirii e cea mai mare minciună şi cea mai crudă manipulare într-o lume în care, spre deosebire de omul fictiv, pururi binedispus, din reclame, afişe şi reviste, indivizii reali suferă, tot aşa cum se bucură, au tristeţi mortale şi slăbiciuni, tot aşa cum au momente de bucurie şi entuziasm. Îmi amintesc reacţia unei cunoştinţe cînd a venit să mă viziteze la spitalul de psihiatrie unde eram internată: „Îmi pare rău că eşti aici, dar mă bucur că eşti un om normal. Păreai perfectă şi asta era îngrozitor.“
Aşadar, suferinţa, chiar şi în forma ei extremă care e depresia, umanizează, iar recunoaşterea ei e aproape o datorie într-o civilizaţie care ne pretinde să fim perfecţi – mereu zîmbitori, mereu pozitivi, mereu inuman de prefăcuţi. Garanţie a discreţiei şi a eleganţei, în unele cazuri tăcerea e un lux periculos, mai ales că se ştie de cînd lumea că de „inimă rea“ se mai şi moare.

Cred ca depresivii par invizibili prin natura conditiei lor; depresia este o boala intima, care se traieste in izolare, ca o experienta transcedentala. Si depresia este de multe ori un varf de lance al afectiunilor de dispozitie si ascunde alte conditii conexe, anexe si tot atat de debilitante ca anxietatea, atacurile de panica, depersonalizarea, derealizarea, obsesiile compulsive etc. Este un amalgam de stari derivate din frica si tristete, ca un ghem de emotii strambe care se desfasoara in interiorul mintii pana cand pare imposibil de stapanit
Cei care au experienta unor astfel de trairi coboara intr-o groapa de senzatii pe care o traiesc intens la nivelul eu-ului lor intern, ca o lupta invizibila dar atat de extenuanta incat pare de multe ori apocaliptica. Din afara totul pare banal de normal, dar in spatele acestui voal invizibil se da o lupta vitala, lupta intre vitalitate si neant, intre speranta si acel amestec putrid de melancolie, tristete, anxietate si teama difuza. E foarte greu de privit din afara spre aceasta groapa a senzatiilor, e foarte greu pentru ceilalti dar in mod paradoxal e foarte greu si pentru cel care sufera atunci cand inceteaza sa mai sufere.
Cei care au iesit din aceasta groapa de senzatii se uita in urma si ei insisi gasesc dificil sa empatizeze cu propriile lor emotii din acele momente, ca si cum experienta respectiva este atat de personala incat o poti descrie cu adevarat doar daca te afli in interiorul ei, doar atunci cand traiesti pacla mentala a depresiei. Cu atat  mai dificil este pentru cei care nu au fost niciodata acolo sa ii inteleaga pe cei reveniti, pentru ca e infinit de greu la nivel  mental sa incerci sa cunosti ceea ce altul a suferit undeva, departe, in interiorul mintii sale. Poti intelege intelectual, empatiza la nivel emotional cu persoana respectiva, dar intelegerea profunda a ceea ce i s-a intamplat in mod real este imposibila in lipsa experientei.
Asta e intr-un fel nenorocul sau poate sansa celor atinsi de aceste conditii: experienta atat de intima a acestui tip de durere este intial covarsitoare dar peste timp ofera o lectie importanta, o lectie pe care toti cei care au iesit afara din acel abis al constiintei au fost obligati sa o invete: raspunsul la toate temerile, durerile, emotiile negre se afla inlauntru, in tine; poti gasi alinare la cei dragi, iubire si sprijin, dar puterea de a iesi din groapa este in tine, in realizarea faptului ca o minte capabila sa construiasca atatea senzatii si torturi mentale e de asemenea in stare sa se vindece, sa se extraga singura din acel hau. E o realizare dificila, pe care stigmatul socitetatii fata de persoanele cu astfel de probleme nu o incurajeaza

sursa
http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/boala-celor-invizibili
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com