Cine spune că nu a mințit niciodată minte. Nu-l credeți,
este cel mai mare farsor…
Toți oamenii mint sau
au mințit cel puțin de câteva ori în viața lor. Nu ne place să fim mințiți, dar
uneori folosim la rândul nostru această platoșă care este minciuna și ne
asundem în spatele ei din diverse motive.
De fiecare dată când
mințim, facem un compromis cu viața și cu noi. De fapt ne mințim pe noi înșine,
pentru că dacă e necesar să minți pe cineva înseamnă că te temi de reacția
acelui om. Că fluxul de lumină dintre tine și el, s-a blocat, nu mai curge sau n-a curs niciodată. Că
trăiești dincolo de adevăr într-o lume iluzorie. Dacă ești nevoit să minți
întreabă-te de ce. Poți fi tu cel „vinovat”, sau poate fi cealată persoană. Sau
poate doar… undeva, ceva nu este în ordine. Dincolo de faptul că fiecare are
adevărul său ce depinde de perspectiva proprie asupra vieții, a minți înseamnă a-ți sfida propriul adevăr.
Cine e de vină că
minți? Tu? Cealată persoană? Nu… contează. Contează să înțelegi cauzele ce te
determină să nu fii tu înșuți.
Dincolo de unele
miciuni nevinovate, cauzate de unele circumstante, pe care eu le numesc
„minciuni sociale”, uneori obligatorii, cum ar fi un răspuns diplomatic la o
întrebare stupidă ca: „Îți place noua
mea rochie?” Minciună la care ar fi neindicat să spui că-i oribilă, celalate minciuni ar trebui să ne pună pe
gânduri. Nu… nu în sensul de a ne simți neapărat vinovat în raport cu celalat
ci… de a vedea adevărul din noi.
Dacă am ști de ce
mințim, care sunt cauzele ce ne determină să facem asta, ne-am putea cunoaște
mai bine, ne-am elibera de neadevărul din noi și am putea să pășim foarte rar în regatul cenușiu și
plin de capcane al minciunii.
Principalul motiv al
minciunii este FRICA.
Din FRICĂ se nasc
toate, și multe temeri subsidiare. Frica e demonul interior ce ne aruncă în
brațele minciunii. Întotdeauna cauza minciunii e teama de pierdere, născută din
neîncredrea în sine și necredința în Dumnezeu.
- frica de a pierde o
persoană, o relație.
De cand lumea și
pământul cele mai multe minciuni cred că au fost spuse… în realțiile de
„dragoste”. Întotdeauna oamenii mint o persoană pentru că în viața lor și-a
făcut loc a alta. Dacă ești nevoit să minți în dragoste, întreabă-te de ce. Ce
nu merge în relația în care folosești minciuna? Și de ce mai rămâi încă acolo?
Atunci, acolo nu mai e dragoste. E altceva, dar nu dragoste.
Unii oameni, e drept
nu iubesc. Nu iubesc nici pe cel mințiti, nici “a doua persoană”, cea despre
care spune primei că nici nu există… Unii oameni iubesc doar înșelăciunea și
relațiile pasagere bazate de sex. Alți oameni iubesc banii și atunci în spatele
minciunii stă interesul pecuniar. Alții au de rezolvat anumite probleme
finaciare și atunci se folosesc tot de neadevăr, pentru a-și rezolva cu bine
afacerile până își rezolvă problemele și cu iubirea. Iar altii se tem atât de
mult de singurătate încât rămân în relații doar pentru a nu rămâne singuri cu
ei. Acesția mint că iubesc, sau se mint pe ei înșiși, dar de fapt acceptă o
relație ce nu înseamnă nimic pentru ei, sau înseamnă doar suferință. De ce? Din
teama de a nu rămâne singuri. Pentru ei nu a apărut încă… “al doilea”. Iar
primul/prima nu mai înseamnă nimic.
- frica de a nu fi
disprețuit, sau devalorizat.
Sau altfel spus
complexele de inferioritate sau de superioritate. Uneori astfel de minciuni se spun tot în
relații de… iubire, ori de prietenie sau colegialitate. Însă indiferent de relație,
cauza e alta decât cea din paragraful de mai sus. Cel ce minte își spune: “Dacă
ar ști adevărul despre mine și-ar pierde interesul, m-ar considera prost, nu aș
mai fi la nivelul standerdelor sale…” Astfel de minciuni se practică de obicei
la începutul unei relații, pentru că adevărul nu poate rămâne ascuns multă
vreme în astfel de cazuri.
Astfel de minciuni au
drept cauză principală orgoliul, dorința de a domina, dorința obține ceva ce
mincinosul crede că altfel nu i se cuvine, ori de a stârni invidia cuiva, lucru
nerecomandat de altfel.
Unii nu se simt bine
decât dacă sunt considerați „cel perfect”. Ei trebuie să fie inteligenți
întotdeauna, descurcăreți, atractivi sau bogați. O mare nesiguranță de sine se
ascunde în spatele unei astfel de minciuni. Ei nu consideră că pot fi iubiți
pentru ei, pentru sufletul lor, pentru că sunt o ființă umană. Consideră că nu
merită și atunci își arogă merite în plus. Astfel de oameni de fapt nu prea
înțeleg prietenia și iubirea. Ele țin de suflet, și mai puțin de calități.
- frica de a nu fi
pedepsit, sancționat.
Astfel de minciuni
sunt spuse în general la serviciu sau când avem de-a face cu autorități. Uneori
și copii mai mint, pentru a nu fi pedepsiți de părinți. Omul ce minte într-o
astfel de situație se plasează de altfel într-o poziție de copil. Se vede și se
simte vulnerabil, sub aspectul puterii personale. Teama de pedeaspă însă nu
rezolvă niciodată problema. Doar o acoperă parțial. Tema de pedeapsă deseori nu
face decât să ne dea stări de angoasă, simțind că avem deasupra capului sabia
lui Damocles. Curajul de a recunoaște o greseală ține lașitate și curajul
răspunderii. Uneori nu poți asunde la
nesfârșit o greseală, un lucru făcut prost va trebui într-un fel îndreptat.
- frica de a fi respins sau de a ți se respinge
o cerere.
E vorba aici de acea
minciună spună din dorința de a obține ceva, de falsitate, sau popular spus
fățărnicie. Sau altfel spus – minciuna din interes, este tot o minciună spusă
din cauza neîncrederii în sine sau neînțelegerii corecte a unei situații. Este poate cel mai nociv tip de minciună pentru
cel ce minte, fiindcă în cele din urmă mincinosul va cădea singur în propria sa
capcană. O astfel de minciună se simte deseori chiar și de către cei mai naivi.
Gesturile, cuvintele, faptele în general nu se potrivesc între ele, iar omul
mințit vede și simte. Fie mincinosul în cele din urmă se dă singur de gol.
- dorința de
răzbunare poate fi uneori o altă cauză a minciunii
Iar acest tip de
minciună are legătură cu complexele de inferioritate, cu dorința de a fi
invidiat, sau de a stârni gelozia. În fond tot vine tot dintr-o frică de
devalorizare, de pierede a respectului și puterii personale, sau o dorință de a
domina. În cele din urmă și acest tip de mincinos cade singur în propria sa
groapă. Pentru simplul fapt că uneori… e crezut și luat în serios.
CAUZA minciunii este
întotdeauna o situatie ce nu ne place. O stare pe care dorim s-o schimbăm, dar
nu avem curajul sau credem că nu putem… încă. Minciuna este născută din durere,
tristețe și care au ca sursă o frică.
Minciuna denotă
deseori și lipsa de voință de a ieși dintr-o situație, ori obișnuință sau lene.
Mai poate proveni din lipsa de putere și lipsă de autocontrol.
EFECTUL ei este
întotdeauna trăirea într-o situație confuză. Un compromis cu viața. Sperăm că
ceva din afară va aduce schimbarea necesară pentru a ne permite să ne eliberăm de minciună.
Pentru că da… ea ne ține în starea de prizonieri. Prizonierii unui neadevăr.
Minciunile pot fi de
două timpuri, asta neînsemnând că unul din ele nu poate fi numit minciună:
- prin spunerea unui
neadevăr;
- prin omisiune –
ascunderea intenționată a unui adevăr, prin tăcere sau prin spunerea doar a
unei părți de adevăr.
Este minciuna
necesară?
Uneori… Mai precis
rareori, ea este necesară pentru a evita un război, a situație violentă, sau o pierdere inutilă. Ori pentru a nu răni
pe cineva. Însă chiar și în astfel de cazuri, ea nu trebuie să devină un obicei
sau o situație permanentă.
Rareori poate fi
recomandat să ne folosim de minciună. Iar această recomandare este valabilă de
obicei în situațiile în care orice explicație ar fi inutilă. În care am fost
mințiți la rândul nostru de nenumărate ori de o anumită persoană, de un farsor.
Caz în care poate fi folosită ca lecție.
Să ținem cont totuși
că…
Minciuna întotdeauna
rănește. Și când e descoperită cel ce minte va pierde. Pierde „for ever”
încrederea celui mințit, indiferent de motive și cauze, sau de efectele
ei. Pierde deseori încredere în sine și
în puterea sa de a rezolva o situație folosind un adevăr.
Ce contează?
Mai important este
faptul că, cine minte se minte pe sine, trăind UN NEADEVĂR.
Adevărul iese
întotdeauna mai devreme sau mai târziu la lumină. Adevărul e cel ce suferă
atunci când mințim. Adevărul este Dumnezeul din noi, care ne îndeamnă să ne
schimbăm și să schimbăm situația ce cauzează minciuna.
Pentru că așa cum ne
spunea în urmă cu două mii de ani Iisus Hristos avem datoria să căutăm adevărul
pentru simplul motiv că adevărul e cel ce ne eliberează de situații confuze,
suferințe și iluzii.
Cum putem afla
adevărul din noi?
Văzând pe cine și de
ce mințim. Făcând liste clare și personale, cu dorințele sincere ale ființei
noastre, dar și cu minciunile de care ne folosim. Analizându-ne viața cu multă sinceritate,
înfruntându-ne fricile, analizându-ne de fapt gândul, faptele, sufletul.
Fie ca adevărul
sufletului să ne călăuzească pe cărările vieții, pentru că a trăi în bucurie,
libertate și adevăr.
Carla
von Vlad
