Predica de la Benares - Buddha despre o religie a Milei şi a Iubirii

În ceea ce numim dorinţă de viaţă, Buddha vedea tot ceea ce provine din incarnările precedente şi împinge fiinţa omenească să caute plăcerea în lume, să nu treacă cum trece un simplu călător prin această lume de culori, de sunete şi alte impresii, ci să le dorească în mod pasional. Aceasta este ceea ce vine din incarnările anterioare ca o tendinţă, ca o forţă existentă în om. Pe aceasta, elevii lui Buddha au numit-o „Samskara“. Buddha spunea deci discipolilor săi următoarele: Ceea ce-l caracterizează pe omul actual este ignorarea a ceva important ce el poartă în sine însuşi. O asemenea ignorare transformă în dorinţă de viaţă ceea ce fără aceasta ar fi perceput de om ca fiind de origine luciferică sau ahrimanică, ceea ce i-ar permite să ia o atitudine, să stabilească o anumită relaţie. Astfel, setea de existenţă vine din incarnările anterioare, ca şi toate forţele aţipite care se frământă neînţelese în adâncurile obscure ale fiinţei. Iată ceea ce se desemna sub influența lui Buddha cu numele de Samskara. În acest Samskara se formează ceea ce a devenit la om gândirea contemporană, ceea ce explică faptul că acum omul aflat in ciclul de evoluţie actual nu poate gândi, fără greutate, în mod obiectiv.

Dacă această dorinţă care provine din incarnările anterioare nu s-ar infiltra astfel în om, acesta – cam aşa spunea Buddha – ar privi in lume ca o fiinţă divină, suferind acţiunea lumii fără ca vreodată să întrebe sau să dorească mai mult decât primeşte. Cunoaşterea sa nu ar trece dincolo de ceea ce i-ar fi acordat de puterile spirituale; el nu ar face deosebire între el şi lumea exterioară, percepându-se ca membru al acesteia. Căci numai prin aceea se resimte omul ca fiind ceva diferit de restul lumii că vrea să savureze mai mult, că vrea să savureze altceva decât ceea ce îi oferă de la sine restul lumii. Prin aceasta sufletul său devine conştient că este altceva decât lumea.
Aceasta o spunea Buddha discipolilor săi despre omul interior, un „om interior“ care este cauza existenţei în lumea omului, a durerii, a răului, a mizeriei şi a grijilor. Aceasta era o teorie înaltă, o teorie subtilă, dar o teorie care ţâşnea nemijlocit din viaţă, căci un „Iluminat“ o resimtise ca fiind cel mai profund adevăr privitor la omenirea contemporană. Cel care, fiind Bodhisattva, condusese omenirea timp de mii şi mii de ani după învăţătura Milei şi Iubirii, o dată devenit Buddha înţelegea adevărata natură şi originea suferinţelor omenirii epocii sale. El a putut astfel vedea de ce suferă oamenii, şi a putut explica aceasta elevilor săi.
Şi atunci când a fost suficient de avansat pentru a vieţui ceea ce era esenţialul existenţei umane din epoca sa, el l-a rezumat în celebra sa Predică, prin care a inaugurat activitatea sa de Buddha, Predica de la Benares. El a redat acolo într-un limbaj popular ceea ce comunicase mai înainte într-un mod mai subtil discipolilor săi: „Cel care cunoaşte cauzele iniţiale ale existenţei umane ştie că viaţa, aşa cum este ea, trebuie să cuprindă suferinţe şi dureri. Prima învăţătură pe care am să v-o dau este cea a durerii din lume. A doua se referă la cauzele durerii. Care sunt aceste cauze? Ele constau în faptul că dorinţa, setea de a trăi s-au strecurat în om prin ceea ce i-a rămas din incarnările sale anterioare. Setea de a exista, iată izvorul suferinţei. A treia învăţătură este aceasta: Cum poate fi eliminată suferinţa din lume? Evident, prin eliminarea cauzei ei, prin aceea că setea de a trăi, aşa cum este născută din ignoranţă, este adusă la potolire, la stingere. Căci oamenii au trecut de la vechea lor stare de clarvedere la ignoranţă, ignoranţă care le ascunde lumea spirituală. De la ignoranţă vine setea de a trăi şi setea de a trăi este pe Pământ izvorul suferinţei, a durerii, a grijilor, a supărării. Setea existenţei trebuie să dispară din lume dacă suferinţa, durerea, grijile şi mizeria trebuie să fie eliminate. Vechea cunoaştere a dispărut din lume: oamenii nu se mai pot servi de organele corpului lor eteric. Dar va deveni posibilă o nouă cunoaştere pentru om, dacă acesta se va adânci cu totul în ceea ce îi poate da corpul său astral prin forţele sale cele mai profunde, cu ajutorul a ceea ce organele sale de simţ îi permit omului să observe în lumea fizică exterioară. Ceea ce se trezeşte prin această observaţie în profunzimile corpului astral, ceea ce se dezvoltă deci cu ajutorul corpului fizic dar nu vine din el, numai aceasta îl poate ajuta, mai întâi, pe om, dându-i o cunoaştere; căci această cunoaştere îi este dată omului în primul rând. Iată cam ce-a spus Buddha în marea sa Predică de la Benares.
El a vrut, aşadar, să spună: Trebuie să mijlocesc omenirii acea cunoaştere care poate fi dobândită prin desfăşurarea maximă a forţelor corpului astral. Din această cauză Buddha trebuia să-i înveţe ce poate obţine omul prin aprofundarea şi afundarea intensă în forţele corpului astral. Prin aceasta el obţine o cunoaştere care îi este de acum înainte accesibilă şi care, în acelaşi timp, nu are nimic comun cu influenţele provenind de la incarnările sale trecute. O astfel de cunoaştere care nu are nimic comun cu ceea ce dormitează în mod obscur şi în neştiinţă în adâncul sulletului sub formă de Samskara, o cunoaştere care se poate dobândi atunci când trezeşti, în cursul unei singure incarnări, toate forţele corpului astral voia Buddha să dea oamenilor.
Cauza suferinţei în lume, spunea Buddha, este faptul că în om a supravieţuit ceva care îi vine din vechile sale incarnări şi de care el nu ştie nimic. Acest rezidiu al vieţilor sale anterioare are ca rezultat atât ignoranţa sa în legătură cu lumea, cât şi suferinţa, durerea, grijile şi mizeria oamenilor. Dar dacă omul devine conştient de forţele care sunt cuprinse în corpul său astral şi în care el poate pătrunde, este posibil să dobândească dacă vrea o ştiinţă care a rămas independentă de trecut, o ştiinţă care-i este proprie.

Această cunoaştere a vrut Buddha s-o mijlocească oamenilor şi a realizat această mijlocire prin aşa-numita Cărare octuplă. Acolo el vorbeşte despre forţele pe care omul trebuie să le dezvolte pentru a ajunge în cursul ciclului actual de dezvoltare a umanităţii la o cunoaştere care să nu sufere influenţa reincarnărilor succesive. Buddha însuşi, prin forţa pe care o dezvoltase, şi-a ridicat sufletul său până la punctul care poate fi atins cu ajutorul forţelor celor mai intense ale corpului astral; prin Cărarea octuplă, el a trasat pentru omenire calea unei cunoaşteri care nu este influenţată de Samskara. Iată cum a definit-o el:
1. Omul ajunge la o asemenea cunoaştere despre lume atunci când îşi face asupra lucrurilor o părere care nu are nici o legătură nici eu simpatia, nici cu antipatia, nici cu faptul că ar fi stăpânit de ea, ci prin strădania de a obţine o părere justă despre orice lucru numai după ceea ce i se prezintă în mod exterior. Acesta este primul punct: să-şi facă o opinie justă despre un anumit lucru.
2. În al doilea rând, este necesar să ne eliberăm de ceea ce a rămas din incarnările anterioare, să ne străduim să judecăm după propria noastră părere nu după influenţe străine, ci numai după părerea justă pe care ne-am făcut-o despre un lucru. Aşadar, a doua cerinţă este această judecată dreaptă.
3. Al treilea imperativ constă în faptul că, atunci când avem de comunicat ceva, acel lucru trebuie exprimat în mod just, fără a pune în cuvintele noastre ceva străin, ci numai părerea noastră corectă şi ceea ce am judecat corect. Acest lucru se aplică nu numai cuvintelor, ci şi tuturor manifestărilor fiinţei umane. Iată, după Buddha, în ce constă cuvântul just.
4. Cea de a patra strădanie trebuie să fie ca acţiunile noastre să nu se desfăşoare potrivit simpatiilor şi antipatiilor, a ceea ce se frământă în mod întunecat în Samskara noastră, ci ca noi să lăsăm să se traducă în acte numai ceea ce am conceput ca fiind părerea noastră justă, judecata noastră justă şi cuvântul nostru just. Aceasta este, aşadar, acţiunea justă, modul just de a acţiona.
5. Al cincilea lucru de care are omul nevoie pentru a se elibera de ceea ce trăieşte în el constă în adoptarea unei atitudini juste, a poziţiei juste faţă de lume. Ceea ce înţelegea Buddha prin aceasta s-ar putea lămuri prin următorul raţionament: În lume există atâţia oameni care sunt nemulţumiţi de sarcina lor în lume, care cred că le-ar fi mai bine în cutare sau cutare altă situatie. Dar omul ar trebui să găsească mijlocul de a scoate cea mai bună parte din pozitia pe care o ocupă în virtutea naşterii sau destinului. Cel care nu este satisfăcut de situaţia sa nu va putea scoate din ea forţa care îi va permite să acţioneze cum trebuie în lume. Iată ce numeşte Buddha poziţia justă.
6. În al şaselea rând, noi trebuie să veghem din ce în ce mai mult la faptul ca opinia justă, judecata justă pe care le-am dobândit să devină în noi obişnuinţă. Abia născuţi, noi avem anumite obişnuinţe. Copilul manifestă cutare sau cutare înclinare sau obişnuinţă. Dar omul trebuie să se străduiască să nu păstreze obişnuinţele care-i vin din Samskara şi să dobândească, încetul cu încetul, pe cele care rezultă din opinia justă, din cuvântul just ete. Astfel sunt obişnuinţele juste pe care noi trebuie să le dobândim.
7. Prin aceasta – şi acesta este al şaptelea punct – noi punem ordine în viaţa noastră, nu vom uita ceea ce s-a întâmplat ieri în momentul când trebuie să acţionăm azi. Dacă ar trebui să învăţăm din nou în fiecare zi tot ce ştim, noi nu am ajunge niciodată la nimic. Omul trebuie să se străduiască să-şi dezvolte o memorie cu privire la toate problemele existenţei sale. El trebuie să valorifice mereu ceea ce a învăţat, să lege prezentul de trecut. Aşadar, Memoria justă – în sensul budist – trebuie să fie dobândită prin Cărarea octuplă.
8. În sfârşit, al optulea punct va fi atins de cel care se dăruieşte pur şi simplu lucrurilor, se afundă în ele şi le lasă să-i vorbească, fără preferinţă pentru cutare sau cutare părere, fără să lase să vorbească în el ceea ce i-a rămas din incarnările sale trecute. Aceasta este contemplarea justă.

Aceasta este Cărarea octuplă despre care Buddha spunea discipolilor săi că respectarea ei conduce încetul cu încetul la potolirea acelei sete de viaţă care este aducătoare de suferinţă şi la eliberarea sufletului de tot ceea ce-i vine din incarnările sale anterioare, făcând din el un sclav. O dată cu acestea am putut afla ceva despre spiritul şi originile budismului. Ştim, de asemenea, ce importanţă a avut faptul că Bodhisattva a devenit Buddha. Ştim că vechiul Bodhisattva a introdus mereu în omenire ceea ce avea ca misiune să-i dea acesteia. În timpuri străvechi, înaintea apariţiei lui Buddha, omenirea nu era în stare să aplice în vreun fel forţele sale interioare, astfel încât să obţină de la sine alegerea unui cuvânt just sau a unei judecăţi juste. Pentru aceasta trebuiau să se reverse asupra omului anumite influenţe din lumile spirituale. Acestea erau mijlocite de vechiul Bodhisattva, din înaltul lumii spirituale. Din această cauză, atunci când Bodhisattva a devenit Buddha care acum propovăduia ceea ce mai înainte revărsase în omenire din înaltul lumii spirituale a avut loc un eveniment unic prin aceea că a fost introdus în lume un corp care putea să dezvolte în sine forţe care mai înainte nu puteau să se reverse decât de sus. Gautama Buddha a fost primul corp de acest fel apărut în lume. Or, faptul că ceea ce, din epocă în epocă, coborâse astfel din cer se afla acum într-un corp de om pe Pământ a avut o importanţă capitală pentru toată evoluţia pământească. Căci acum ia naştere o forţă care poate fi transmisă tuturor oamenilor. În corpul lui Gautama Buddha se află punctul de plecare a ceea ce permite de acum încolo oamenilor să dezvolte în ei Cărarea octuplă, astfel încât aceasta să poată deveni un bun al oricărui om. Datorită existenţei lui Buddha omenirea a avut posibilitatea să gândească just. Şi ceea ce se va realiza în acest sens, până ce întreaga omenire va fi asimilat învăţătura Cărării octuple, se va datora lui Buddha. Buddha a dat oamenilor, ca hrană spirituală, ceea ce el purta în el.
În prezent, nici o ştiinţă exterioară nu recunoaşte asemenea lucruri. Dar asemenea mari evenimente ale evoluţiei umane sunt adeseori descrise în cele mai copilăreşti basme şi legende. Eu am insistat adesea asupra faptului că basmele şi legendele sunt câteodată mult mai exacte, mult mai ştiintifice decât ştiinţa noastră obiectivă. În străfundurile fiinţei sale omul a resimţit întotdeauna ca adevăr prezenţa a ceva cu totul special la o entitate cum este un Bodhisattva, ceva ce a venit de sus şi care încetul cu încetul face parte din sufletul omenesc, ca să radieze de aici în lume. Cei care simţeau mai mult sau mai puţin în mod obscur acest lucru puteau să-şi spună: La fel cum Soarele străluceşte pe cer, tot astfel şi forţa lui Bodhisattva a trimis în jos pe Pământ forţele Cărării octuple, forţele învăţăturii despre Milă şi Iubire; apoi Bodhisattva şi-a ales domiciliul într-un corp omenesc, dând astfel în grija oamenilor ceea ce îi aparţinuse lui până atunci. Acest dar trăieste acum în omenire, este reflectat în spaţiu aşa cum lumina Lunii reflectă razele Soarelui. În ţările unde a trăit Bodhisattva, acest lucru era resimţit ca un lucru deosebit de semnificativ, care a fost exprimat într-o legendă fermecătoare. Acest mare eveniment a inspirat următoarea poveste simplă: Buddha a trăit odată sub forma unui iepure: era o epocă în care tot felul de fiinţe căutau în zadar să se hrănească, căci hrana lipsea. Plantele, cu care se hrănea iepurele, care era ierbivor, nu le conveneau celorlalte fiinţe, care erau carnivore. Atunci iepurele – în realitate Buddha – a decis, când a văzut venind un Brahman, să se sacrifice şi să se ofere pe el însuşi ca hrană. Dar în acest moment a sosit zeul Shakra; el văzu sublima intenţie a iepurelui; în munte s-a deschis o fisură şi iepurele dispăru acolo. Zeul luă după aceea vopsea şi desenă imaginea iepurelui pe Lună; şi de atunci se vede imaginea lui Budha pe Lună sub forma unui iepure. În Occident nu se vorbeşte despre „iepurele din Lună“, ci despre „omul din Lună“.
O poveste kalmucă este şi mai precisă: În lună trăieşte un iepure care a ajuns cândva acolo fiindcă Buddha s-a sacrificat, iar spiritul Pământului el însuşi a desenat imaginea lui pe Lună. Astfel se exprimă acest mare adevăr cum Bodhisattva a devenit Buddha şi cum acesta s-a dăruit pe sine, dând ca hrană omenirii ceea ce era conţinutul său, astfel încât acum el poate radia în lume din însăşi inima oamenilor.

sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA114/GA114_CF03.html