Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

vineri, 8 iunie 2012

"UN OM AL INIMII" - Cuviosul Serafim Rose - Un Urias al Bisericii Ortodoxe

SERAFIM ROSE (1934-1982): „Am fost în iad. Stiu cum este iadul.”

„Părintele Serafim a purces la drum ca un mare gânditor, fiind superior multor oameni din vremea sa; însă a devenit un om al inimii, cu o adâncă milă faţă de oameni. Cu siguranţă că acest lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată fără convertirea sa la credinţa în Iisus Hristos în Biserica Ortodoxă”.

Serafim Rose, pe numele de mirean Eugene Dennis Rose, (n. 13 august 1934, San Diego – d. 2 septembrie 1982) a fost un călugăr ortodox american. A aparținut de Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei. Deși nu a fost canonizat, este venerat ca sfânt de numeroși credincioși ortodocși.

Ca tânăr filosof introvertit şi nefericit, Părintele Serafim începuse prin a căuta să cunoască, să înţeleagă, în sensul cel mai înalt. Căutând aceasta cu sinceritate, cu devoţiune şi chiar cu disperare, el a atras harul lui Dumnezeu; şi astfel, sporind în cunoaştere, sporea şi în dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de om. În cartea intitulată Mărturisirea unui pelerin aflăm o bună explicaţie a acestui proces:
„Prin cugetare, prin cercetarea cuvântului lui Dumnezeu şi prin însemnarea trăirii tale, trebuie să-ţi stârneşti în suflet o sete şi un dor – sau o „minunare” cum o numesc unii - care să-ţi aducă dorinţa nesăţioasă de a cunoaşte lucrurile mai îndeaproape şi mai deplin, de a pătrunde mai adânc în firea lor.
Iată cum grăieşte despre aceasta un scriitor duhovnicesc: Dragostea, spune el, sporeşte de obicei o dată cu cunoaşterea, şi este cu cât mai mare adâncul şi lărgimea cunoaşterii, cu atât mai multă va fi dragostea şi cu atât mai uşor ţi se înmoaie inima şi se deschide către dragostea lui Dumnezeu, privind mai cu sârguinţă către însăşi plinătatea şi frumuseţea firii dumnezeieşti şi a iubirii Sale faţă de oameni” .
Crestinismul nostru”, a spus el, „este o religie ce ne spune ce urmeaza sa facem in viata vesnica. Ne pregateste adica pentru ceva vesnic, care nu tine de lumea aceasta. Daca ne gandim doar la lumea aceasta, orizontul nostru ramane foarte marginit si nu vom sti ce urmeaza dupa moarte, de unde venim, unde ne ducem, care este telul vietii noastre. Cand vorbim despre inceputul lucrurilor sau despre sfarsitul lucrurilor, aflam care este, de fapt, sensul vietii noastre
Afirmatia aceasta, asa simpla cum este ea, nu reflecta doar laitmotivul vietii Parintelui Serafim, ci explica si pricina pentru care a studiat si a scris despre anumite subiecte mai mult decat despre altele. Inca din tinerete fusese preocupat sa patrunda sensul si specificul ultim al existentei omului si de aceea a cautat cu atata intensitate sa cunoasca inceputul si sfarsitul tuturor lucrurilor, ceea ce a dat un caracter apocaliptic scrierilor sale si a determinat alegerea subiectelor pentru Imparatia omului si Imparatia lui Dumnezeu si Ortodoxia si religia viitorului, ca si pentru conferintele despre sfarsitul lumii sustinute spre sfarsitul vietii sale. Nu este intamplator faptul ca, in cadrul pelerinajelor Sf. Gherman, el a ales sa-i indrume pe participanti in studierea amanuntita a unor carti prorocesti: Facerea, Daniil si Apocalipsa.
Dar, in vreme ce studiile si scrierile acestea aprofundau indeosebi inceputul si sfarsitul intregii lumi, mai exista si o alta dimensiune a eshatologiei crestine pe care nu o atingeau in mod direct: sfarsitul existentei pamantesti a fiecarui om. Parintele Serafim nu va neglija nici aceasta dimensiune in scrierile sale. Ultima carte pe care a incheiat-o inainte de a muri a fost chiar despre moarte si despre viata de apoi, la care se gandise necontenit inca din vremea studentiei. Iata cum a avut loc scrierea acestei carti.
In anii 1976-1977, in parte datorita noilor tehnici de resuscitare a celor aflati in „moarte clinica”, subiectul vietii de dupa moarte a castigat dintr-o data o popularitate fara precedent in lumea occidentala. Parintele Serafim nota mai tarziu:
Cartea care a starnit interesul contemporan asupra acestui subiect a fost publicata in noiembrie 1975, fiind scrisa de un tanar psihiatru din sudul Statelor Unite (Dr. Raymond A. Moody Jr., Viata de dupa viata). Nu cunostea pe atunci alte studii sau scrieri pe aceasta tema, dar indata dupa tiparirea cartii a fost evident ca subiectul era de mare interes si ca se scrisese deja mult pe aceasta tema. Succesul coplesitor al cartii doctorului Moody (cu mai bine de doua milioane de exemplare vandute) a adus experienta persoanelor muribunde in lumina publicitatii de masa, iar in cei patru ani de atunci s-au publicat numeroase carti si articole asupra acestor experiente“.
Savanti si medici renumiti fie au scris astfel de carti, fie le-au dat girul lor total.



Tot ceea ce tine de crestinismul ortodox este orientat inspre viata de dupa moarte“, a spus Parintele Gherman catre Parintele Serafim, „iar acesti ortodocsi spun ca nici macar nu stiu ce ne asteapta dincolo! Cum se poate asa ceva?
Parintii au vazut si primejdia reprezentata de toate aceste afirmatii „ortodoxe” vagi si imprecise despre viata de apoi. Daca credinciosii ortodocsi vor ajunge la convingerea ca credinta lor nu are un raspuns la intrebarile despre viata de apoi, atunci vor cauta in parte, la cei care pretind ca au un raspuns. Si astfel, cel mai adesea vor lua de bune explicatiile oferite de ocultism sau de parapsihologia moderna.

In 1977, Parintele Serafim a inceput sa-si publice cartea, intitulala Sufletul dupa moarte, in Cuvantul Ortodox. Prezentarea vechilor invataturi patristice despre viata de apoi se intemeia pe un adevarat tezaur de izvoare, intinse de-a lungul a doua milenii. Ele proveneau in primul rand din traditia ascetica a Bisericii: vietile sfintilor sihastri si pustnici care dobandisera vedere duhovni­ceasca, putand percepe tainic taramul aflat dincolo de moarte. Multi Sfinti Pa­rinti din primele veacuri au scris pe larg despre viata de apoi: Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul), Sf. Ioan Cassian, Fericitul Augustin, Sf. Ioan Scararul. Mai aproape de vremea noastra au aparut si mai multe invataturi de la noi Parinti legati de traditia ascetica: Sf. Teofan Zavoratul, Sf. Ambrozie de la Optina, Arhiepiscopul Andrei de la Noul Diveievo, teologul sarb Parinte­le Iustin Popovici, Parintele Mihail Pomazanski si mai ales Sf. Ioan Maximovici. De asemenea, vechile slujbe ale Bisericii cuprind o multime de rugaciuni care arunca lumina asupra experientelor sufletului in ceasul mortii.
Insa sursa principala a Parintelui Serafim a ramas lucrarea Sfantului Ignatie Briancianinov. Am spus deja ca Parintele Serafim a facut pentru veacul al XX-lea ceea ce facuse Sf. Ignatie pentru al XIX-lea. In cazul de fata, la fel cum Sf. Ignatie a gasit ca trebuie sa dea pe fata spiritismul veacului al XIX-lea, luminandu-l cu lumina adevaratei invataturi crestine despre viata de apoi, tot astfel Parintele Serafim a simtit ca este necesar sa infrunte in acelasi chip para-psihologia veacului al XX-lea.
Parintele Serafim a descoperit ca
textele neortodoxe, ori de cate ori este vorba de descrierea unor experiente reale (si nu de simple pareri si interpretari), ofera adesea izbitoare confirmari ale adevarurilor ortodoxe. Principalul nostru scop in aceasta carte a fost acela de a prezenta un contrast cat mai amanuntit, care sa scoata in evidenta deosebirea fundamentala dintre invatatura ortodoxa si experienta sfintilor ortodocsi, pe de-o parte, si doctrinele oculte si experientele moderne, pe de alta parte. Daca am fi prezentat pur si simplu invatatura ortodoxa fara acest contrast, am fi fost convingatori doar pentru cei deja convinsi; acum insa, poate chiar si unii dintre cei ce au fost implicati in aceste experiente moderne vor constientiza uriasa diferenta dintre experienta lor si adevarata experienta duhovniceasca.
Cu toate acestea“, sublinia cu luare-aminte Parintele Serafim, „tocmai faptul ca o buna parte a acestei carti discuta experiente, atat crestine, cat si necrestine, este semn ca nu facem aici o simpla prezentare a invataturii Bisericii despre viata de dupa moarte, ci sunt incluse si interpretarile autorului cu privire la aceste experiente. In privinta interpretarilor, putem spune ca, desigur, este loc pentru legitime diferente de opinie intre crestinii ortodocsi. Pe cat ne-a fost cu putinta, am incercat sa prezentam interpretarile in mod provizoriu, fara a cauta sa «definim» chestiunile ce tin de experienta in acelasi mod in care poate fi definita invatatura generala a Bisericii despre viata de dupa moarte. Mai ales in ce priveste experientele oculte de «iesire din corp» sau «plan astral», le-am prezentat pur si simplu asa cum au fost descrise de cei care au participat la ele, comparandu-le apoi cu manifestari similare din literatura ortodoxa, fara a cauta sa definim natura exacta a acestor experiente; ci le-am acceptat ca experiente reale, in care sunt contactate efectiv forte demonice, si nu ca simple halucinatii. Cititorul va putea judeca singur daca aceasta abordare a fost sau nu adecvata”.
 Parintele Serafim prezenta mai intai faptele si dovezile si, de-abia in final, tragea concluziile.
In primul capitol incepea cu o prezentare a catorva aspecte ale experientelor „post-mortem” actuale: experienta „intalnirii cu altii” in afara corpului, „fiintele de lumina” etc, fapte despre care se spune ca se petrec in primele minute sau in primele ceasuri de „moarte clinica“, cand sufletul inca mai haladuieste in apropierea pamantului, inainte ca trupul sa fie resuscitat de catre medici. El compara aceste experiente cu referinte din scrierile patristice rasaritene si apusene si din Vietile Sfintilor, precum si cu relatarea unui crestin ortodox sarb din secolul al XIX-lea care fusese vreme de treizeci si sase de ore in „moarte clinica”.
Parintele Serafim dedica al doilea capitol al cartii sale examinarii invataturii ortodoxe despre ingeri, atat cei sfinti, cat si cei cazuti. In antiteza cu ideea moderna – intemeiata pe filosofia lui Descartes din veacul al XVII-lea, ca tot ceea se afla in afara taramului material tine pur si simplu de taramul „spiritului pur” – Parintele Serafim arata ca ingerii, chiar daca in raport cu oamenii sunt intr-adevar duhovnicesti, ei sunt de fapt materialnici in raport cu Dumnezeu, Singurul Care este cu totul nematerialnic.
In cel de-al treilea capitol, intitulat „Aparitii de ingeri si diavoli in ceasul mortii“, Parintele Serafim scria despre felul cum „proaspatul raposat este in­tampinat de obicei de catre doi ingeri. [...] Acesti ingeri au misiunea de a conduce sufletul proaspatului raposat in calatoria sa in viata de apoi. Ei nu au ni­mic vag, nici in infatisare, nici in actiune, ci au o infatisare omeneasca si apuca cu putere «corpul subtil» al sufletului si il duc cu ei
Capitolul al patrulea, „Viziunea Raiului”, explora experientele crestinilor neortodocsi, ale paganilor, ale necredinciosilor si chiar ale unor sinucigasi, care pretindeau ca in primele minute de dupa moartea clinica ar fi intrat intr-un fel le taram paradisiac. „Este clar“, conchidea Parintele Serafim,
ca trebuie sa fim extrem de atenti cu interpretarea acestor «viziuni ale raiului» avute de muribunzi sau de «morti». [...] Multe, daca nu chiar toate aceste experiente au foarte putin in comun cu viziunea crestina a Raiului. Vedeniile cu pricina nu sunt duhovnicesti, ci lumesti. Ele sunt atat de imediate, atat de usor de atins, atat de comune si de pamantesti in imaginarul lor, incat nu pot fi comparate in mod serios cu adevaratele vedenii crestine ale Raiului din trecut (dintre care cateva vor fi descrise mai jos).
In orice caz, este neindoielnic ca aceste experiente sunt iesite din comun; majoritatea nu pot fi reduse la simple halucinatii si par a se produce in afara limitelor vietii pamantesti, asa cum e inteleasa indeobste, intr-un taram aflat undeva intre viata si moarte
In capitolul al cincilea, „Vazduhul ca taram al duhurilor”, Parintele Serafim il cita pe Sf. Ignatie pentru a explica cum omul, care, la inceput, era capabil de a percepe simtual duhurile, si-a pierdut in cea mai mare parte aceasta capacitate ca urmare a caderii. Dupa cadere omul poate sa vada duhurile doar „printr-o anumita alterare a simturilor, savarsita intr-un fel inexplicabil omului”.

Cu mijloace omenesti (cu ingaduinta lui Dumnezeu, dar nu cu voia Sa), omul poate intra in comuniune cu duhurile cazute; dar nu poate intra in comuniune cu ingeri decat prin voia lui Dumnezeu.
Nu este caracteristic sfintilor ingeri sa ia parte la ceva ce nu e dupa voia lui Dumnezeu, la ceva neplacut lui Dumnezeu
Cel de al saselea capitol, „Vamile vazduhului”, se ocupa de invatatura patristica despre judecata particulara ce are loc, de obicei, la trei zile dupa moarte. Despre aceasta, Sf. Ignatie scria:
Este trebuinta de o judecata si o deosebire spre a se vadi masura aplecarii sufletului crestinului spre pacat, spre a se vedea ce cumpaneste in el – viata vesnica sau moartea vesnica. Pe fiecare suflet crestinesc il asteapta, dupa plecarea sa din trup, nefatarnica Judecata a lui Dumnezeu, precum zice Sfantul Apostol Pavel: Este randuit oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea judecata (Evr. 9, 27).
Pentru incercarea sufletelor care strabat intinderile vazduhului, puterile intunericului au asezat osebite judecatorii si straji bine randuite. In straturile subceresti, de la pamant pana la cerul insusi, stau de straja cete de duhuri cazute. Fiecare departament are in grija un anume fel de pacat si cearca sufletul pentru el atunci cand ajunge in acel departamant. Dracestile straji ale vazduhului si judecatoriile lor se cheama vami in scrierile Parintilor, iar duhurile ce slujesc in ele – vamesi
In capltolul sapte al cartii sale, Parintele Serafim examina experientele de „iesire din corp” descrise in literatura oculta antica si moderna – Cartea tibetana a mortilor si scrierile teosofice ale lui Emanuel Swedenborg si Robert Monroe – legandu-le in chip surprinzator de ceea ce spusese mai inainte despre experientele „post-mortem” descrise de autorii contemporani. Aceste experiente „post-mortem”, spunea el,
nu sunt nimic altceva decat experiente de «iesire din corp», bine cunoscute mai ales in literatura oculta, si care in ultimii ani se produc cu o frecventa din ce in ce mai mare la oameni obisnuiti, total neimplicati in domeniul ocultismului. Insa aceste experiente nu ne spun aproape nimic despre ceea ce se intampla cu sufletul dupa moarte, in afara faptului ca acesta supravietuieste si ca este constient.
Taramul unde intra sufletul atunci cand paraseste trupul si incepe sa piarda contactul cu ceea ce noi cunoastem drept «realitate materiala» (fie ca aceasta intampla dupa moarte sau intr-o simpla experienta de «iesire din corp») nu este nici rai, nici iad, ci un taram invizibil, foarte apropiat de pamant si numit in diverse feluri:

«dupa moarte» sau «planul Bardo» (Cartea tibetana a mortilor), «lumea spiritelor» (la Swedenborg si in spiritism), «planul astral» (in teosofie si la marea majoritate a ocultistilor), Scena a II-a (Monroe) – sau, in limbaj ortodox, vazduhul cel de sub cer, unde salasluiesc duhurile cazute, lucrand spre amagirea oamenilor pentru osanda lor vesnica. Aceasta nu este «lumea cealalta» care il asteapta pe om dupa moarte, ci doar partea invizibila a lumii acesteia, pe care omul trebuie sa o strabata pentru a ajunge in lumea cu adevarat «cealalta» a raiului sau a iadului. Pentru cei care au murit intr-adevar si sunt condusi de ingeri in afara vietii pamantesti, acesta este taramul unde incepe judecata particulara in «vamile vazduhului», unde duhurile vazduhului isi vadesc adevarata fire si vrajmasia fata de om; pentru toti ceilalti, nu este decat taramul amagirilor demonice aflat in stapanirea acestorasi duhuri. Fiintele contactate in acest taram sunt intotdeauna (sau aproape intotauna) diavoli, fie ca sunt invocati prin practici mediumnice sau alte practici oculte, fie ca sunt intalniti in decursul experientelor de «iesire din corp». Ei nu sunt ingeri, pentru ca acestia salasluiesc in ceruri si doar trec prin taramul acesta ca trimisi ai lui Dumnezeu. Nu sunt nici suflete ale mortilor, pentru ca ele salasluiesc in rai sau in iad si doar trec prin taramul acesta indata dupa moarte, in drumul lor spre judecata faptelor din viata aceasta. [...]
Se poate pune intrebarea: Cum ramane cu sentimentele de «pace» si «incantare» ce par a fi universale in starea de iesire din corp? Cum se explica viziunea «luminii» pe care o vad atat de multi? Sunt oare si acestea tot amagiri?
Intr-un anume sens, se poate ca aceste experiente sa fie «firesti» sufletului ce iese din trup. In lumea cazuta, trupurile noastre fizice sunt trupuri ale durerii, stricaciunii si mortii. Atunci cand se desparte de trup, sufletul ajunge indata intr-o stare mai «fireasca», mai apropiata de starea harazita lui de Dumnezeu; caci «trupul duhovnicesc» inviat, in care va locui omul in Imparatia Cerurilor, are mai multe in comun cu sufletul decat cu trupul cunoscut noua pe pamant. [...] 

In acest sens, «pacea» si «incantarea» experientei iesirii din corp pot fi socotite ceva real, nu o amagire. Amagirea apare in clipa cand incepem sa interpretam simtamintele «firesti» ca fiind ceva «duhovnicesc» – ca si cum aceasta pace ar fi adevarata pace a impacarii cu Dumnezeu, iar «incantarea» ar fi adevarata placere duhovniceasca a cerului. 
Asa se face ca, din pricina lipsei de experienta duhov­niceasca si de discernamant, foarte multi oameni interpreteaza astfel experientele lor de «iesire din corp» sau «post-mortem»
Parintele Serafim isi continua discutia despre experientele amagitoare cu un capitol despre „Experiente crestine adevarate ale Raiului“. Prezentand conceptia patristica despre „localizarea raiului si a iadului“, scria:
Raiul este cu siguranta un loc si, cu siguranta, se afla undeva sus in raport cu orice punct de pe pamant; iar iadul cu siguranta se afla jos, in maruntaiele pamantului; dar aceste locuri si locuitorii lor nu se pot vedea de catre oameni pana cand nu li se deschid ochii duhovnicesti, asa cum am vazut mai devreme cu privire la taramul vazduhului. Mai mult, aceste locuri nu se afla in «coordonatele» sistemului nostru spatio-temporal: avioanele nu trec «invizibil» prin Rai, dupa cum nici satelitii pamantului prin al treilea cer si nici sufletele care asteapta in iad Judecata de Apoi nu pot fi ajunse sapand in pamant. Ele nu se afla acolo, ci intr-un tip diferit de spatiu care incepe chiar aici, dar se extinde, ca sa zicem asa, intr-o alta directie
Acesta este un lucru deosebit de interesant, avand in vedere teoriile stiintifice moderne care afirma existenta mai multor dimensiuni ale realitatii decat cele trei pe care le cunoastem indeobste. Dupa cum arata Parintele Serafim,
oamenii de stiinta au ajuns sa accepte ca nu mai pot fi siguri de natura ultima si de limitele materiei, nici unde se termina ea si unde incepe realitatea «psihica»
Parintele Serafim spunea ca numeroase intamplari din Vietile Sfintilor arata „patrunderea” acestui alt tip de spatiu in spatiul „normal” al lumii acesteia. Citand relatari ale unor experiente autentice ale raiului din Vietile unor sfinti el a vazut anumite caracteristici pe care le aveau in comun:
Exista o inaltare; sufletul este calauzit de ingeri; este intampinat de locuitorii cerului si li se alatura”. Din alte relatari, „la aceasta experienta se adauga caracteristici si mai insemnate: stralucirea luminii raiului; prezenta nevazuta a Domnului, al Carui glas se aude; teama si cutremurul sfintilor inaintea Domnului; si simtirea raiului dumnezeiesc sub forma unei miresme negraite. In plus, se specifica faptul ca multimile de «oameni» intalnite in rai (pe langa ingerii care calauzesc sufletele) sunt suflete de mucenici si de oameni sfintiti
Comparand asemenea relatari cu literatura contemporana despre experientele „post-mortem”, Parintele Serafim nota cateva deosebiri esentiale. Cea mai izbitoare deosebire, spunea el, tine de faptul ca, in cadrul adevaratelor experiente ale raiului, sufletul este intotdeauna calauzit la cer de unul sau mai multi ingeri si ca niciodata nu «rataceste» prin el, nici nu umbla dupa voia lui sau miscat de propria-i putere. [...] In experientele contemporane, sufletului i se ofera cel mai adesea optiunea de a ramane in «rai» sau de a se intoarce pe pamant; pe cand experientele adevarate ale raiului nu au loc dupa bunul plac al omului, ci numai la porunca lui Dumnezeu, implinita de ingerii Sai. In zilele noastre, obisnuita experienta a «raiului» prin «iesirea din corp» nu are nevoie de o calauza, pentru ca ea are loc chiar aici, in vazduhul de deasupra noastra, adica inca in aceasta lume; in vreme ce prezenta ingerilor calauzitori este necesara numai daca experienta are loc in afara acestei lumi, intr-un cu totul alt tip de realitate, acolo unde sufletul nu poate ajunge de unul singur. Aceasta nu inseamna ca diavolii nu se pot preface si in «ingeri calauzitori», dar rareori se intampla astfel in experientele de azi
In capitolul zece, ultimul din carte, Parintele Serafim prezenta un rezumat al invataturii ortodoxe despre soarta sufletului dupa moarte. Acest rezumat consta dintr-un articol al Arhiepiscopului Ioan Maximovici in care Parintele Serafim a introdus titluri explicative, comentarii si comparatii, dimpreuna cu citate din mai multi Sfinti Parinti. Se explica amanuntit cum viziunea duhovniceasca a muribundului incepe adeseori inca inainte de moarte; cum sufletul intalneste dupa moarte duhuri si inclina spre acelea cu care este mai inrudit; cum, de obicei, ramane in apropierea pamantului vreme de doua zile, inainte de a se muta in alte sfere; cum in a treia zi are parte de judecata particulara, trecand prin „vamile vazduhului“; cum este condus prin rai si prin iad de catre ingeri; cum, de obicei, in a patruzecea zi dupa moarte, este asezat in locul unde va astepta pana la inviere; si, in sfarsit, cum va trebui ca intr-o buna zi sa se infatiseze la Judecata de Apoi, atunci cand intreaga aceasta lume stricacioasa va ajunge la sfarsit, va rasari Imparatia Cerurilor cea pururea fiitoare si toate sufletele ple­cate se vor uni cu trupurile lor inviate.
Reactia ortodoxa initiala la Sufletul dupa moarte a fost una suta la suta pozitiva. Elena Kontevici, cu toata greutatea autoritatii ei patristice, a mers pana acolo incat sa afirme:
Cartea este mai mult decat remarcabila. Este de acum carte clasica de teologie. Ar trebui folosita ca manual in institutele teologice. Sunt incantata de ea in cel mai inalt grad“.
Dupa adormirea Parintelui Serafim s-au intetit si criticile la adresa invataturii ortodoxe cuprinse in cartea sa. Unii crestini ortodocsi continua sa-si exprime totalul dezacord fata de invatatura despre vami. Cea mai mare parte a acestor critici provin de la oameni traitori in America; foarte putine au venit de la oameni care traiesc in tari ortodoxe, unde Sufletul dupa moarte se bucura, in general, de foarte mult respect.
Motivul a fost anticipat de Parintele Serafim: stilul de viata din America este atat de rasfatat si de individualist, incat invatatatura ortodoxa despre viata de apoi pare, prin contrast, mult prea severa; pe cand in tarile ortodoxe oamenii au o perspectiva mult mai lucida asupra vietii si, de accea, nu intampina greutati in primirea invataturii ortodoxe despre moarte.
Cativa ani mai tarziu, in Grecia s-au publicat alte trei carti foarte bune pe aceasta tema. Toate trei prezinta invatatura patristica ortodoxa despre vamile vazduhului (telonia, in greceste): Nikolaos P. Vassiliadis, Taina mortii (1993); Arhim. Vasilios Bakoghiannis, Dupa moarte (1994) ; Mitropolitul Ierotheos Vlahos, Viata de dupa moarte (1994) . Toate aceste carti au fost tra­duse si publicate in limba engleza la scurt timp dupa aparitia lor in greceste. Apoi, in 1998, un volum intreg de referinte patristice ortodoxe despre vamile vazduhului a aparut in greceste: Exista cu adevarat vamile vazduhului?, alca­tuit de catre Hristos Constantin Livanos

Mentionand impactul Sufletului dupa moarte asupra lumii, nu trebuie sa neglijam impactul pe care l-a avut aceasta carte asupra sufletului Parintelui Serafim insusi. Arhiepiscopul Ioan scrisese articolul sau despre viata de dupa moarte (acela pe care Parintele Serafim l-a folosit spre a rezuma incatatura ortodoxa) cu numai un an inaintea propriei sale morti. Iar acum, ucenicul sau, Parintele Serafim, incheiase o carte intreaga inchinata aceluiasi subiect, cu numai doi ani inainte de a muri. Asa a fost pronia lui Dumnezeu. Nu putem sa nu ne gandim ca scrierile lor pe aceasta tema au fost ca un fel de pregatire pentru intrarea in viata de apoi. Este ca si cum cineva, inainte de a pleca intr-o tara indepartata, cauta sa afle cat mai multe despre tara aceea din scrierile celor ce au fost acolo. Iar cand ajung la destinatie, stiu deja destul de bine la ce sa se astepte, chiar daca realitatea se vadeste a fi infinit mai bogata si mai variata decat ar putea zugravi orice descriere.
Astazi Parintele Serafim este in tara aceea indepartata. Iar cartea pe care a lasat-o in urma sa este darul sau catre toti oamenii, ca sa-i scoata din intunericul acestei lumi cazute si sa-i duca inspre o tara mai buna, adica cea cereasca; pentru aceea nu se rusineaza de dansii Dumnezeu a se numi Dumnezeul lor, ca au gatit lor cetate (Evr. 11, 16).


 (Serafim Rose) Sufletul Dupa Moarte

surse
http://www.razbointrucuvant.ro/2012/05/18/viata-dupa-moarte-vamile-vazduhului/#more-43239
http://www.razbointrucuvant.ro/2009/09/02/cuviosul-serafim-rose-un-om-al-inimii-27-ani-de-la-plecarea-sa-in-patria-cereasca/
http://cuvseraphimrose.wordpress.com/acatistul/
http://saccsiv.wordpress.com/2010/09/02/serafim-rose-1934-1982/
Discursul Parintelui Serafim Rose - Vietuind cu prespectiva Ortodoxa
http://youtu.be/n6lG3cTPlqU
http://youtu.be/SNUrbNVHBlw



Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com