Am arătat, în cazul primului semn, prin întreaga constelaţie de raporturi modul de intervenţie asupra lumii fizice, şi anume printr-o armonizare a sufletelor, prin ceea ce rămâne încă în domeniul legăturilor de sânge. A fost primul semn unde forţele lui Christos se arată cel mai puţin. Ea avea înă nevoie să fie susţinută de forţele sufleteşti ale mamei şi de cele existente în apa din natură, apa proaspătă de izvor. Aici forţa entităţii christice ne întâmpină la cel mai mic nivel. Dar ceea ce este important este că forţa christică trece asupra altui suflet, pregătit să o primească, şi prin aceasta produce efecte. Esenţial este că forţa christică are chiar puterea de a pregăti celelalte suflete pentru ca să apară efecte. Ea a sensibilizat pe comeseni în aşa fel încât să simtă şi ei că apa are gust de vin. Dar o forţă adevărată se fortifică prin acţiunea în sine. Când Christos ajunge să exercite a doua oară această forţă, ea a crescut deja. După cum cea mai elementară forţă se întăreşte prin exerciţiu, cu atât mai mult se întăreşte o forţă spirituală când a fost folosită o dată cu succes.
2. Semnul arătat prin vindecarea fiului unui slujitor regesc;
Al doilea semn este, după cum ştiţi din Evanghelia după Ioan, vindecarea fiului unui slujitor regesc. Prin ce este vindecat fiul slujitorului regesc? Nici aici nu puteţi înţelege ceea ce s-a petrecut în realitate decât dacă citiţi corect Evanghelia după Ioan, dacă aveţi în vedere cuvintele care constituie esenţa acestui capitol. În versetul 50 din capitolul 4, după ce slujitorul regesc îi spune lui Iisus din Nazaret necazul său, citim:
„Iisus îi spune: Du-te, fiul tău trăieşte. Omul a crezut
cuvântul pe care i l-a spus Iisus şi a plecat.”Şi aici avem două suflete, sufletul lui Christos şi cel al tatălui al cărui fiu era bolnav. Şi cum acţionează cuvântul lu Christos: „Du-te, fiul tău trăieşte”? Acţiunea sa trezeşte în celălalt suflet forţa de a crede cele spuse. Aceste două forţe acţionează împreună. Cuvântul lui Christos a avut forţa de a se aprinde în celălalt suflet, încât slujitorul regesc a crezut. Dacă omul nu ar fi crezut, fiul său n-ar fi fost vindecat. Astfel, o forţă acţioneză asupra alteia: este nevoie de amândouă. Aici forţa christică se ridică la o treaptă mai înaltă. La nunta din Cana avea încă nevoie, pentru a putea acţiona, de susţinerea forţei materne. Acum însă a venit momentul în care forţa christică poate revărsa imediat în sufletul slujbaşului împărătesc cuvântul care aprinde scânteia. Aici avem o potenţare a forţei christice.
3. Vindecarea slăbănogului, care era bolnav de 38 de ani;
Al treilea semn este vindecarea bolnavului de lângă scăldătoarea Betezda, suferind de 38 de ani. Şi aici trebuie să citim cuvântul cel mai important, care luminează tot restul:
„Iisus i-a spus: Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă.”
Bolnavul tocmai îi explica lui Iisus că îi era imposibil să se mişte:
„Doamne, nu am pe nimeni care să mă arunce în scăldătoare atunci când se tulbură apa; că până să vin eu altul coboară înaintea mea” (5, 7).
Atunci Christos îi spune – lucru de asemenea important, căci era o zi de Sabat, care făcea să domnească o atmosferă de sărbătoare şi de cea mai pură iubire între oameni –, îmbrăcând ceea ce avea de zis în cuvintele: „Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!” (5, 8). Cuvinte pe care trebuie să le legăm de altele, nu mai puţin importante:
„Iată că ai fost vindecat. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.” (5, 14)
Ce vrea să spună prin asta este că boala pe care o avea de 38 de ani acest om era datorată păcatului său. Dacă acest păcat fusese comis în această viaţă sau într-o viaţă anterioară nu discutăm acum.
Ceea ce ne interesează este că Christos a revărsat în
sufletul lui forţa de a face ceva, forţă care pătrunde până
în natura moral-sufletească a celuilalt. Aici avem o altă
potenţare a forţei christice. Mai înainte era vorba de ceva ce
putea acţiona doar până la nivelul fizicului, de ceva ce avea ca
rezultat ceva fizic. Acum însă este o boală despre care Christos
însuşi spune că este în legătură cu păcatul bolnavului.
În acest moment Christos ştie să intervină chiar asupra
sufletului bolnavului. Anterior avusese încă nevoie de concursul
tatălui bolnavului; acum forţa Sa acţionează în sufletul
bolnavului, iar ceea ce îi dă un farmec în plus este că
faptul se petrece în ziua Sabatului. 
Omul modern nu mai are un
simţ pentru astfel de lucruri, dar cel care trăia în spiritul
Vechiului Testament înţelegea ce voia să se spună prin aceea că
vindecarea s-a petrecut în ziua de Sabat. Tocmai de aceea iudeii
au fost atât de tulburaţi văzând cum acest bolnav îşi
„ia patul” într-o zi de Sabat. Această subliniere este deosebit
de importantă. Atunci când citesc Evangheliile oamenii ar trebui
să înveţe să gândească! Faptul că bolnavul care de 38 de
ani nu putea merge a putut fi vindecat şi acum mergea n-ar trebui
considerat ca de la sine înţeles; un paragraf ca cel ce urmează
ar trebui să le dea de gândit:„Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Astăzi este zi de Sabat şi nu îţi este îngăduit să-ţi iei
patul.” (5, 10)Ceea ce îi frapează pe iudei nu este atât vindecarea acesui om cât faptul de a-l vedea purtându-şi patul în ziua de Sabat! Vindecarea acestui bolnav este legată de întrega conjunctură a acţiunii în ziua de Sabat. În Christos însuşi trăieşte acest gând: Dacă Sabatul urmează să fie într-adevăr o zi sfântă în ochii lui Dumnezeu, sufletele trebuie să aibă, prin forţă divină, o putere specială în această zi. Prin această putere Christos acţionează asupra celui aflat în faţa Sa, ea s-a transferat asupra sufletului bolnavului însuşi. Şi în timp ce înainte bolnavul nu găsise în el forţa de a birui urmările păcatului, acum el primeşte această putere prin acţiunea forţei christice. Avem o altă intensificare a forţei christice.
4. Hrănirea celor cinci mii de oameni;
Să examinăm mai întâi cel de al patrulea semn, cel al hrănirii celor cinci mii de oameni.
Să căutăm şi aici cuvintele cele
mai importante din toate. În astfel de lucruri întotdeauna
trebuie să ne gândim că o întâmplare de acest gen nu
poate fi analizată cu o conştienţă cum este cea din ziva de azi. Dacă
cei care au scris depre Christos în epoca în care a fost
scrisă Evanghelia după Ioan ar fi avut mentalitatea pe care o are epoca
noastră materialistă, ei ar fi scris într-adevăr cu totul altfel;
căci ar fi fost surprinşi de cu totul ale lucruri decât cele care
i-au frapat. Cele mai importante cuvinte însă – celelalte nu i-au
frapat în mod deosebit, nici măcar faptul că pot fi hrăniţi cinci
mii de oameni din puţinul care era –, care sunt în mod special
reliefate, sunt acestea:„Şi Iisus a luat pâinile şi, mulţumind, a dat ucenicilor şi ucenicii celor ce şedeau; asemenea şi din peşti cât au voit.” (6, 11)
Ce face aşadar Christos Iisus aici? Pentru a împlini ceea ce trebuia să se întâmple, El se foloseşte de sufletele discipolilor, ale celor care erau cu El şi care se ridicaseră treptat la nivelul Său. Era nevoie de participarea lor. Ei se află în jurul Lui; El poate trezi acum în ei o forţă sufletească de filantropie. Forţa Sa se revarsă în afară asupra lor. Cum s-au petrecut cele ce s-au întâmplat, despre asta vom mai vorbi. Să notăm însă că şi aici forţa christică cunoaşte o intensificare. Înainte ea s-a revărsat în sufletul celui bolnav de 30 de ani; acum ea se extinde în sufletele discipolilor. Aici acţionează în afară acea tensiune de forţe care trece de la sufletul Domnului la sufletul discipolilor. Forţa s-a extins de la un suflet la sufletele celorlalţi. Acum în sufletele discipolilor trăieşte acelaşi lucru ca în sufletul lui Christos.
Dacă oamenii ar vrea să spună: Ce se întâmplă printr-o astfel de influenţă? să se oprească la ce ne spune experienţa. Ei ar trebui să încerce să observe ce se întâmplă când forţa puternică a lui Christos nu acţiona singură ci aprindea forţa din alte suflete, astfel încât ea lucra mai departe. Astăzi nu întâlneşti oameni cu o credinţă atât de vie – poate ei cred teoretic, dar nu cu suficientă forţă. Ştiinţa spiritului ştie foarte bine ce s-a întâmplat.
Avem, aşadar, un crescendo de la o treaptă la alta a forţei christice.
5. Semnul arătat prin apariţia lui Christos mergând pe mare;
Al cincilea dintre semne este relatat în acelaşi capitol şi începe astfel:
„Şi când s-a făcut seară, ucenicii Lui s-au coborât la mare.
Şi, intrând în corabie, mergeau spre Capernaum, dincolo de mare.
Şi s-a făcut întuneric şi Iisus încă nu venise la ei.
Şi suflând vânt mare, marea se întărâta.
După ce au vâslit deci ca la 25 sau 30 de stadii, au văzut pe Iisus venind pe mare şi apropiindu-se de corabie; şi ei s-au înfricoşat.” (6, 16-19)
Cei care editează astăzi Evangheliile scriu deasupra, ca un fel de titlu absolut inutil, de pildă: „Iisus umblă pe mare”, ca şi cum asta ar fi fost scris undeva în text. Nu asta este spus, ci: „Ucenicii îl văzură pe Iisus venind pe mare.” Asta este de fapt. Noi trebuie să luăm Evangheliile textual. Forţa lui Christos s-a întărit şi mai mult!
Ea a devenit atât de puternică prin
exersarea firească din cadrul ultimelor acţiuni, încât
poate acum nu numai să treacă de la un suflet la celelalte; sufletul
lui Christos nu numai că se împărtăşeşte, prin forţele Sale,
sufletelor celorlalţi, dar El poate apărea în propria Sa statură
înaintea celuilalt suflet, dacă acesta este pregătit pentru aşa
ceva. Aşadar, faptele sunt acestea: Cineva se află într-un loc.
Forţa Sa este atât de mare încât ea acţionează asupra
oamenilor aflaţi departe, la distanţă. Forţa christică acţionează
însă atât de puternic acum încât ea nu numai că
descătuşează în discipoli o forţă, aşa cum a făcut pe munte, 
unde
are loc înmulţirea pâinilor – acolo forţa doar s-a
transferat asupra ucenicilor pentru a putea produce minunea. Acum
ucenicii au forţa să Îl vadă pe Christos şi să-L privească
în propria Sa făptură, deşi. ochii lor fizici nu Îl pot
vedea acolo unde este. Christos a putut deveni vizibil în
depărtare celor al căror suflet s-a unit deja cu al Său. Acum
însă făptura Sa a ajuns să poată fi văzută spiritual. În
momentul în care pentru discipoli posibilitatea de a-L vedea
fizic dispare, apare cu atât mai puternic posibilitatea de a-L
vedea spiritual – şi ei Îl văd pe Christos. Această vedere la
distanţă este de aşa natură încât te face să vezi imaginea
obiectului ca şi cum ar fi în imediata ta vecinătate. Încă
o treaptă mai sus a forţei christice.6. Semnul dat prin vindecarea orbului din naştere
Următorul semn este vindecarea orbului din naştre.
Povestirea acestei vindecări, aşa cum este înfăţişată în Evanghelia după Ioan, a fost cu totul deformată. Aşa cum o cunoaşteţi dumneavoastră din Evanghelii, ea sună aşa:
„Şi trecând, Iisus a văzut un orb din naştere.
Şi ucenicii lui L-au întrebat, zicând:
Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?
Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (9, 1-3)
Şi apoi El îl vindecă. Este oare cu adevărat creştinesc să interpretezi aceasta astfel: Acest om s-a născut orb nu pentru că părinţii săi ar fi păcătuit, nu pentru că ar fi păcătuit el însuşi, ci Dumnezeu l-a făcut orb pentru ca Christos să poată veni şi, spre gloria lui
Dumnezeu, să poată să înfăptuiască
această minune? Aşadar, pentru a putea trece în contul lui
Dumnezeu o acţiune era nevoie mai întâi ca respectivul să
fie făcut orb de Dumnezeu! Dacă ai citit astfel, nu vei fi citit
corect. În realitate nu este deloc greşit spus că „în acest
orb trebuie să se arate lucrările lui Dumnezeu”.Dacă vrem să înţelegem acest semn trebuie să urcăm la sensul ce se dădea în trecut cuvântului „Dumnezeu”. Cel mai uşor putem face aceasta dacă ne referim la un alt capitol, unde Christos este acuzat tocmai pentru a fi spus despre Sine însuşi că El şi Dumnezeu sunt una. Ce răspunde El?
„Iisus le-a răspuns: Nu este scris în legea voastră că eu am zis: Dumnezei sunteţi?” (10, 34)
Cu alte cuvinte, Christos răspunde: În adâncul fiecărui suflet omenesc există gemenele unui Dumnezeu, există ceva divin. De câte ori nu am spus noi că al patrulea principiu al
entităţii
umane, Eul, este un germene al divinităţii în om! „Voi sunteţi
Dumnezei!” înseamnă: În voi locuieşte ceva divin! Acest
divin este ceva diferit de om, de omul ca persoană, aşa cum trăieşte ea
între naştere şi moarte; el nu este nici ceea ce omul moşteneşte
de la părinţii lui. De unde provine acest divin, această
individualitate a omului? Ea trece din întrupare în
întrupare prin multe vieţi pământeşti. Această
individualitate vine dintr-o viaţă pământească anterioară,
dintr-o întrupare anterioară. Aşadar, nu părinţii sunt cei care
au păcătuit, nici personalitatea sa, pentru care obişnuim să spunem
„Eu”. Dar ceea ce a făcut ca acest om să se nască orb în această
viaţă îşi are cauza într-o viaţă anterioară.
El a devenit
orb pentru ca în orbirea sa să se arate lucrările lui Dumnezeu
în el dintr-o viaţă anterioară. Karma, legea cauzei şi efectului,
este indicată aici cât se poate de clar de către Christos Iisus.
Asupra cui trebuie acţionat în acest caz pentru ca să poată fi
vindecată această boală? Trebuie acţionat nu asupra Eului trecător, cel
care trăieşte între naştere şi moarte, ci trebuie forat mai
adânc, până la Eul care trece dintr-o viaţă în alta.
Din nou avem o potenţare a forţei christice. Până aici am văzut
că ea nu a acţionat decât asupra a ceea ce este în prezent;
acum ea acţioneză asupra a ceea ce supravieţuieşte morţii şi se
continuă de la o viaţă la alta. Christos se simte pe
El însuşi ca
reprezentant al Eu sunt-ului. Revărsându-şi forţa Sa în Eu
sunt, Christos-Dumnezeu Cel înalt împărtăşindu-se
Dumnezeului din om, El îi dă omului puterea de a se vindeca pe
sine dinăuntru. Acum Christos pătrunde până în forul cel
mai intim al sufletului. Forţa Sa se execită asupra individualităţii
veşnice a bolnavului şi o întăreşte, prin aceea că în
individualitatea bolnavului îşi face apariţia chiar forţa lui
Christos, coborând în felul acesta până la urmările
încarnărilor sale anterioare.Ce intensificare mai poate cunoaşte această forţă christică? Nu îi mai rămâne decât ca Christos să se apropie de om şi să trezescă în el propriul Său impuls, ca celălalt să primescă în aşa fel forţa
christică încât întreaga sa
fiinţă să se pătrundă de ea şi el să devină un alt om, un om pătruns de
Christos. Acest lucru se petrece la învierea lui Lazăr! Aici avem
o nouă intensificare a fortei christice. Forţa christică urcă din
treaptă în treaptă.Unde găsim în lume un document liric de o compoziţie mai magistral gândită decât această Evanghelie? Şi cine nu s-ar înclina cu respect văzând cum aici evenimentele sunt astfel zugrăvite încât cunosc o gradaţie din treaptă în treaptă şi o înlănţuire minunată? Fie şi numai prin compoziţia artistică a Evangheliei după Ioan şi tot ar trebui să ne înclinăm în faţa autorului ei. În ea totul este gradat, din treaptă în treaptă, şi se potenţează.
Numai cine ştie să citească şi să înţeleagă despre ce este vorba poate presimţi însă sensul profund şi covârşitor al Evangheliei după Ioan.
Antroposofia este astăzi chemată să aşeze în faţa sufletelor noastre acest sens uriaş.
va urma
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA112/GA112_CF09.html
vezi partea a treia
