Puterile cereşti, tot coborând şi iar suind, Găleţi de aur una alteia-şi întind

Cum toate se-ntreţes într-un întreg,
Cum mai lucrează şi viază împreună!
 Puterile cereşti, tot coborând şi iar suind,
 Găleţi de aur una alteia-şi întind.
 Din ceruri se perindă prin Pământ
 Adiere de binecuvântare răspândind
 Şi armonie-n lume aducând.

O imagine grandioasă despre care nu putem spune decât că Goethe a cuprins-o în simţire. Căci ceea ce Goethe a împrumutat evident din lecturile vechilor cărţi de tradiţie, ceea ce a scos din ele pentru a-şi înviora simţirea, poate sta într-adevăr în faţa sufletelor noastre numai dacă avem în faţa noastră ceea ce v-am putut prezenta sub forma celor patru mari imaginaţiuni cosmice:
imaginaţiunea de toamnă – a lui Mihael, imaginaţiunea de Crăciun – a lui Gabriel, imaginaţiunea de Paşti – a lui Rafael şi imaginaţiunea de Sânziene, a miezului verii – a lui Uriel.
Căci de fapt trebuie să vă imaginaţi că, din aceste entităţi, Gabriel, Rafael, Uriel, Mihael, prin Cosmos radiază forţe care se revarsă asupra omului, alcătuindu-l. Pentru a înţelege acest lucru, trebuie să vedem mai întâi care este, aş zice, din punct de vedere pur material, condiţia omului în Cosmos.

Tot ceea ce se petrece în mod exterior în natură, se transformă în altceva în momentul în care pătrunde în interiorul omului. Nici un proces nu are loc în om în felul în care se petrece în exterior, în natură.
Or, ceea ce vedem în faţa noastră, în exterior ca flacără ce arde, este un foc mort; ceea ce găsim în om drept corespondent al ei, este flacără ce a căpătat viaţă, flacără vie, însufleţită. Iar raportul dintre flacăra exterioară şi ceea ce se petrece sub influenţa vieţii ce pulsează în om atunci când carbonul se combină cu oxigenul, are aceeaşi valoare ca raporturile dintre piatră şi plămâni. Întregul progres spiritual al epocii contemporane depinde de o înţelegere justă a unor astfel de lucruri. Unii oameni îşi închipuie, în zilele noastre, că atunci când folosesc sarea din exterior şi o consumă împreună cu hrana, sau când mănâncă orice altceva, un albuş de ou de exemplu, că albuşul sau sarea rămân aceleaşi substanţe, aşa cum se află ele în exterior. Acest lucru nu corespunde însă realităţii, căci ceea ce intră în om devine imediat altceva. Iar puterile care le transformă în altceva pornesc de la aceste entităţi pe care le-am descris în cele patru imaginaţiuni, şi anume într-un mod absolut deosebit.

Să ne reprezentăm ultima dintre aceste imagini, aşa cum am descris-o: cum, de Sânziene, ţesându-şi trupul din lumina de aur, din aurul solar creator, Uriel pluteşte sus în înălţimi.
Trebuie să ni-l imaginăm aşa cum l-am şi arătat, cu o privire care judecă cu severitate, căci această privire este îndreptată către sfera cristalelor Pământului şi el vede cât de puţin se potrivesc păcatele oamenilor cu abstracta – dar pentru aceasta nu mai puţin strălucitoarea – frumuseţe a cristalizărilor ce au loc jos, în sfera de cristale a Pământului. Această privire îndreptată în jos este a unui judecător sever, căci el compară păcatele umane cu ceea ce acţionează şi trăieşte în cristalele Pământului. Expresia lui Uriel este în acelaşi timp avertizatoare, spunând parcă oamenilor, dacă o înţeleg, să transforme păcatele în virtuţi. Sus, printre nori, se ivesc minunatele imagini ţesute din aurul solar, imaginile tuturor virtuţilor pe care le împlinesc oamenii.

De la această entitate pe care trebuie s-o descriem cum am făcut-o –

căci nu putem s-o descriem altfel – emană puteri care lucrează acum în om, puteri care-şi continuă însă activitatea într-un mod cu totul aparte.
Ceea ce vă descriu se petrece în miezul verii. Trebuie să ne imaginăm acum că de fapt această entitate a lui Uriel nu se odihneşte, ci se află într-o maiestuoasă mişcare. Şi nu poate fi altfel, căci în timp ce la noi este vară, pe cealaltă emisferă a Pământului este iarnă, iar când la noi soseşte iarna, pe emisfera opusă va sosi vara; şi de această dată Uriel va fi în înălţimi pentru cealaltă emisferă. După ce Uriel apare aici la noi în miezul verii, el parcurge o traiectorie ajungând după o jumătate de an în cealaltă parte, în timp ce la noi este iarnă. În timp ce Uriel coboară, puterile sale parcurgând deci o linie descendentă pentru a ajunge la noi, iarna ia treptat locul verii; aici la noi se instalează iarna, în timp ce Uriel a ajuns în cealaltă parte.
Dar Pământul nu constituie o piedică în calea puterilor lui Uriel care se îndreaptă către noi: În timp ce Uriel se află deasupra celeilalte emisfere, puterile sale răzbat prin Pământ până la noi. Aşa că putem spune: Ceea ce revarsă Uriel în noi, pe cale directă de sus în jos , vrând să ne impregneze cu aurul solar de vară, acţionează în timpul iernii prin Pământ, pătrunzând în noi din direcţia opusă: acum se îndreaptă spre noi în linie ascendentă acum are un sens de mişcare ce se înalţă .

Aşa încât, dacă în miezul verii, de Sânziene, aşezăm în faţa sufletului nostru cele ce se petrec în om sub influenţa naturii – fiindcă acţiunea lui Uriel se manifestă prin mijlocirea forţelor naturii –, atunci trebuie să ne reprezentăm aceste puteri ale lui Uriel revărsându-se de fapt în Cosmos, în norii noştri, în ploaia, în fulgerul şi tunetul nostru, revărsându-se în procesele de creştere şi dezvoltare ale plantelor. Iarna, după ce Uriel şi-a parcurs, ca să zicem aşa, traiectoria în jurul Pământului, puterile sale se revarsă către noi prin Pământ, şi se opresc în capul nostru. Şi atunci forţele care de obicei se află afară în natură, forţe pe care le putem numi forţe urielice, se transformă, în capul nostru, în puteri care fac de fapt din noi cetăţeni ai întregului Cosmos, care fac ca în capul nostru să se ivească iarăşi o copie a Cosmosului; radiind în capul nostru lumină, ele ne transformă în posesori ai înţelepciunii umane.
Deci este just când spunem: Uriel coboară cu începere din miezul verii, de-a lungul toamnei şi până iarna; iarna începe să urce. Puterile lăuntrice ale capului nostru le datorăm acestei puteri descendent-ascendente ale lui Uriel. Şi întocmai cum Uriel acţionează în miezul verii asupra naturii, iar iarna asupra capului omenesc – ceea ce face ca omul să fie într-adevăr, şi în această privinţă, un microcosmos în comparaţie cu macrocosmosul, putând astfel să-l înţelegem numai dacă-l privim integral, atât natural cât şi spiritual, Cosmosului –, întocmai cum observăm puterile pe care le emană Uriel şi care se revarsă în om de-a lungul întregului an, tot astfel trebuie să vorbim, de exemplu, şi despre Rafael,

care îşi revarsă primăvara puterile în forţele naturii, aşa cum v-am descris aici. Trebuie să vă descriu cum imaginaţiunea pascală este întregită prin învăţătura pe care o poate da omenirii Rafael, în calitatea sa, aş zice, de mare medic cosmic. Căci dacă în perioada pascală lăsăm să acţioneze asupra noastră, prin mijlocirea auzului spiritual, tot ceea ce Rafael săvârşeşte primăvara – când acţionează în spatele forţelor naturii, cum face Uriel vara –, atunci coboară, aşa cum v-am arătat, asupra oamenilor, încununarea tuturor adevărurilor tămăduitoare.

Dar ceea ce urzeşte astfel Rafael în timpul primăverii, înconjoară şi de această dată Pământul, aşa cum se petrece şi cu Uriel. Uriel este Spiritul verii pe plan cosmic, Spiritul care dă înconjur Pământului şi creează, în timpul iernii, forţele interioare ale capului omenesc; Rafael este Spiritul primăverii, care dă înconjur Pământului, şi în timpul toamnei creează de fapt forţele respiraţiei umane. Aşadar putem spune: În timp ce toamna, acolo sus, Mihael este Spiritul cosmic, Arhanghelul cosmic, în acest timp în om urzeşte Rafael, Arhanghelul a cărui activitate constă în a ordona, a binecuvânta, a acţiona asupra întregului sistem respirator al omului. Ne reprezentăm în mod just toamna numai dacă, pe lângă impresionanta imaginaţiune a lui Mihael – stând acolo sus, cu sabia făurită din fierul meteoric, cu veşmântul ţesut din aurul solar şi străbătut de reflexele argintii ale Pământului –, ne imaginăm în acelaşi timp acţionând în om Rafael, implicat în orice răsuflare, implicat în tot ceea ce plecând din plămâni se îndreaptă spre inimă, traversând mai departe întregul sistem sanguin. De aici învaţă omul să cunoască în el însuşi acele puteri tămăduitoare cu care este străbătut Cosmosul primăvara în vremea lui Rafael, vieţuind

tocmai ceea ce face acesta în respiraţia umană în perioada toamnei când radiaţiile sale trec prin Pământ, în timp ce Mihael se află în înălţimi.

Căci există o mare taină: toate puterile tămăduitoare îşi au obârşia în sistemul respirator al omului. Şi cel care cunoaşte în mod real procesul respiraţiei, cu tot ceea ce cuprinde acesta, cunoaşte din om şi puterile tămăduitoare. În celelalte sisteme nu sălăşluiesc puteri tămăduitoare; celelalte sisteme trebuie să fie ele însele tămăduite.

Sistemul respirator desfăşoară o activitate deosebit de intensă în perioada dintre al şaptelea an şi al patrusprezecelea an de viaţă al copilului. În primii şapte ani de viaţă posibilităţile de îmbolnăvire sunt mari şi sporesc iarăşi după împlinirea vârstei de patrusprezece ani; ele sunt mai puţin numeroase în perioada când sistemul respirator pulsează prin corpul omului cu ajutorul corpului eteric. Tocmai în sistemul respirator se urzeşte o tainică ţesătură de puteri tămăduitoare. Şi toate misterele tămăduirii sunt, în acelaşi timp, mistere ale respiraţiei. Iar acest lucru este legat de faptul că acele influenţe ale lui Rafael care se exercită primăvara din Cosmos, pătrund toamna în întregul mister al respiraţiei umane.

Pe Gabriel l-am cunoscut ca Arhanghel al Crăciunului. În această perioadă el este Spiritul cosmic; când, pentru a-l găsi, trebuie să privim către înălţimi. În perioada miezului de vară însă, Gabriel introduce în om tot ceea ce, prin forţele nutritive, prin hrănire, dau omului formă, îl modelează plastic. Deci în timpul verii, după ce Gabriel a coborât din sfera activităţii sale cosmice din timpul iernii, în sfera acţiunii sale umane din timpul verii puterile sale sunt reintroduse în om, răzbătând prin Pământ, deoarece acum pe emisfera cealaltă este iarna.

Şi dacă ne întoarcem iarăşi la Mihael, el este Spiritul cosmic din timpul toamnei. În această perioadă urcă el cel mai sus, atingând punctul maxim al ascensiunii sale cosmice. Apoi îşi începe coborârea, pentru ca forţele sale să străbată Pământul în timpul primăverii, urcând şi trăind în tot ceea ce devine în om mişcare, în tot ceea ce este în om manifestare a voinţei, în tot ceea ce îl face pe om să meargă, să apuce, să lucreze.

Şi acum încercaţi să vă reprezentaţi cele patru imaginaţiuni complete. Reprezentaţi-vă imaginaţiunea verii, imaginaţiunea Sânzienelor: Sus, gravul Uriel cu privirea judecătorului sever, cu expresia şi gestul avertizator, şi în acelaşi timp, apropiindu-se de om, pătrunzând înlăuntrul lui, blânda privire iubitoare a lui Gabriel, gestul de binecuvântare pe care îl face asupra omului; veţi avea atunci, pentru perioada de vară, colaborarea dintre Uriel care este în Cosmos, şi Gabriel care este alături de om. 

Şi dacă din vară veţi trece spre toamnă, veţi întâlni, aşa cum v-am descris, privirea, nu pot spune poruncitoare, ci, aş zice, călăuzitoare a lui Mihael. Căci dacă privim aşa cum trebuie această imagine, privirea lui Mihael ne dă impresia pe care am avea-o dacă ochiul său ar fi un deget care îndrumă, acest ochi nevrând să privească în lăuntru, în sine, ci vrând să-şi îndrepte privirea în afară, în lume. Privirea lui Mihael este activă, pozitivă, dinamică. Iar sabia făurită din fier cosmic este ţinută în aşa fel de mâna lui Mihael, încât mâna sa indică, în acelaşi timp, omului, calea pe care trebuie să meargă. Aceasta este imaginea pe care o avem în înălţimi. Iar jos, Rafael cel cu privirea adânc meditativă, cel care se apropie de om aducându-i puterile tămăduitoare, pe care le-a aprins mai întâi în Cosmos, Rafael cel cu privirea adânc meditativă, sprijinit în caduceul lui Mercur, sprijinit pe forţele lăuntrice ale Pământului. Aveţi atunci colaborarea dintre Mihael din Cosmos, cu Mihael de pe Pământ.

Treceţi acum în anotimpul iernii. Gabriel este Arhanghelul cosmic. Gabriel sus, cu blânda privire iubitoare, cu gestul de binecuvântare, urzind în norii de iarnă la albul veşmânt de zăpadă; jos, gravul Uriel ca judecător şi avertizator, acum alături de oameni.

Şi dacă mergem iarăşi în întâmpinarea primăverii: Sus se află Rafael, cu privirea adânc meditativă, cu caduceul care a devenit acum, în aer, un fel de şarpe de foc şi flăcări; nu se mai sprijină pe Pământ, ci parcă ar fi susţinut de ceva, folosind forţele aerului, amestecând şi făcând să acţioneze împreună tot focul, toată apa, tot pământul ce există în Cosmos, spre a le transforma în puterile tămăduitoare ce acţionează şi urzesc în Univers.
Iar jos, alăturându-se omului, îl avem pe Mihael care devine acum foarte vizibil, cu privirea sa, pe care am numi-o pozitivă, indicându-ne calea; este o privire care arată parcă în lume, şi care bucuros ar lua cu ea privirea omului atunci când, primăvara – completându-l pe Rafael –, Mihael stă alături de om. Avem deci aceste imagini:

Iarna                         Gabriel sus, Uriel jos.
Primăvara                  Rafael sus, Mihael jos.
Vara                          Uriel sus, Gabriel jos, alături de om.
Toamna                     Mihael sus, Rafael jos, alături de om.

Uriel, Gabriel, Rafael, Mihael lucrează mână în mână, unul acţionează în celălalt,

trăieşte în celălalt; şi dacă omul, ca fiinţă spiritual-sufletească-fizică, şi-a găsit adevăratul loc în sânul Universului, aceste puteri acţionează magic în el. Cât de adevărate sunt aceste cuvinte! Gândiţi-vă numai la ce ni se spune:

Cum toate se-ntreţes într-un întreg,
 Cum mai lucrează şi viază împreună!
 Puterile cereşti, tot coborând şi iar suind,

- urcă şi coboară! – voi ajunge imediat la versul următor:

Găleţi de aur una alteia-şi întind.
 Din ceruri se perindă prin Pământ
 Adiere de binecuvântare răspândind
 Şi armonie-n lume aducând.

Totul impunea trecerea de la elementul plastic la cel muzical: străbat cu armoniile lor întreg Universul.

Până acum ni s-a revelat felul în care puterile cereşti cu aripile lor de aur – e vorba despre Arhangheli – împânzesc armonios întregul Univers, cum lucrează şi vieţuiesc unele-ntr-altele.
Dar aceasta nu constituie decât un aspect al celor ce se petrec în realitate. Să-l observăm pe Gabriel, cel care ia din Cosmos forţele de hrănire, cel care, vara, întoarce aceste forţe de hrănire în om. Vedeţi dumneavoastră, aceste forţe de hrănire acţionează în sistemul metabolic al omului. Rafael acţionează în sistemul respirator. Iar acum, în timp ce urcă şi coboară, Gabriel colaborează prin faptul că îşi înalţă forţele, care sunt de obicei impulsurile de hrănire ale omului, spre procesul respiraţiei: şi atunci, forţele de hrănire se transformă în puteri tămăduitoare. Gabriel îi întinde hrana lui Rafael: şi atunci hrănirea devine tămăduitoare. Dacă ceea ce există de obicei în om numai ca proces de hrănire, este străbătut de misterul respiraţiei, atunci acest proces se transformă în proces de vindecare.

Prin ce vindecă un mijloc terapeutic? Un remediu este vindecător prin faptul că se situează pe calea către spirit. Şi dacă ştim cât de departe a ajuns un mijloc terapeutic pe calea către spirit, putem cunoaşte şi puterea de vindecare a acestui mijloc terapeutic. Spiritul nu poate acţiona singur, în mod nemijlocit, asupra elementului pământesc din om; dar treapta cea mai de jos a spiritului este puterea terapeutică.

Şi întocmai cum Gabriel transmite forţele de hrănire lui Rafael pentru ca acesta să le transforme în puteri terapeutice, adică îi întinde găleata sa de aur, întocmai cum Rafael întinde găleata sa lui Uriel care transformă puterile terapeutice în puteri de gândire, tot astfel Mihael e cel care primeşte de la Uriel puterile de gândire, cel care, prin forţa fierului cosmic din care este făurită sabia sa,

transformă aceste puteri de gândire în voinţă, pentru ca aceasta să devină, în om, forţă de mişcare. Uriel transmite găleata sa lui Mihael, iar puterile de gândire se transformă în forţe de mişcare. Astfel că ajungem într-adevăr la această a doua imagine: Uriel, Rafael, Gabriel şi Mihael înălţându-se şi coborând, acţionând unul asupra altuia, dar şi colaborând între ei, unul dintre ei transmiţând celuilalt ceea ce se află în posesia lui, spre a putea acţiona mai departe asupra acestuia. Vedem cum forţele cosmice urcă şi coboară transmiţându-şi găleţile de aur, găleţile de aur ale hrănirii, vindecării, gândirii, mişcării. Astfel aceste găleţi de aur trec de la unul la celălalt, în timp ce colaborează între ei, în armonia cosmică.

Hipocrate a trăit într-o epocă în care asistăm deja la crepusculul acelor cunoştinţe ce se refereau la colaborarea dintre Gabriel, Rafael şi Mihael, la faptul că la mijloc, între gânduri şi forţele de hrănire, se situează acele remarcabile şi vechi puteri de vindecare.
Cunoaşterea acestor lucruri puneau la dispoziţia înţelepciunii instinctive mijloace terapeutice – care de fapt au fost regăsite de nenumărate ori –, mijloace pe care le mai întâlnim astăzi la aşa-numitele popoare primitive, spre nedumerirea oamenilor care nu-şi pot imagina calea pe care s-a ajuns la ele. Dar toate aceste lucruri sunt legate de ceea ce a posedat odinioară omenirea ca înţelepciune originară.

Puterile rafaelice urzesc şi trăiesc în perioada primăverii, către toamnă ele sunt transmise de

către Rafael sistemului respirator uman, şi astfel, prin succesiunea anotimpurilor, omul este în permanenţă încadrat în forţele creatoare-active ale Cosmosului. De fapt, acesta este fenomenul originar. Dar întocmai cum omul are capacitatea de a-şi aminti mai târziu ceva ce i s-a întâmplat în trecut – deci întocmai cum un eveniment exterior poate trăi în om, este păstrat prin memorie, astfel ca, după zile sau ani întregi poate rămâne ca o trăire-amintită, lăuntric prezentă –, tot astfel păstrează Cosmosul aceste adevăruri care sunt absolut reale. Omul nu vieţuieşte forţa rafaelică în sistemul respirator în lăuntrul lui numai toamna, ci şi de-a lungul iernii, primăverii, verii, în care se păstrează un fel de amintire ceva mai condensată a acestei forţe.

În viaţa pământească fizică, un om uită mai uşor, altul mai greu; dar ceea ce a sădit Rafael într-o toamnă, în sistemul nostru respirator, ar dispărea în toamna următoare dacă Rafael nu s-ar reîntoarce. Până la această reîntoarcere acţionează memoria – memoria naturală – în organul respiraţiei, dar apoi totul trebuie reîmprospătat.

Şi astfel, omul este integrat naturii Cosmosului; el nu este expulzat din ciclul cosmic, ci este integrat în el. Dar el este inclus în acest mers cosmic şi în alt mod. Omul, atât timp cât se află aici pe Pământ, delimitat de hotarele pieii lui, cu diferitele lui organe, are într-un fel senzaţia că este izolat de

Cosmos, datorită faptului că legăturile pe care vi le-am descris sunt de fapt nişte legături tainice. Dar nu aşa stau lucrurile în perioada în care omul este o fiinţă spiritual-sufletească, de exemplu în existenţa prenatală. Între moarte şi o nouă naştere, spiritual-sufletescul urzeşte pe tărâmul spiritualului, în sfera spiritualului. Aflat aici, acest spiritual-sufletesc nu priveşte în jos numai spre un singur corp uman – pe acesta el şi-l va alege la timpul său –, ci priveşte în jos spre întreg Pământul, şi chiar asupra Pământului în legătura sa cu întregul sistem planetar, cu toată această viaţă şi urzire a lui Rafael, Uriel, Gabriel şi Mihael. Acolo ne aflăm în exterior, ne privim pe noi înşine din afară.

Şi poarta care lasă să intre sufletele ce trăiesc în viaţa prepământească, în această viaţă prepământească, se deschide numai în acea perioadă în care – de la sfârşitul lui decembrie şi până la începutul primăverii – Gabriel urzeşte acolo sus ca Arhanghel cosmic, iar jos, alături de om, stă Uriel introducând în capul omului forţele cosmice. Anual, în decursul acestor trei luni coboară din Cosmos, jos spre Pământ, toate sufletele ce se vor reîncarna în lungul întregului an. Apoi, ele rămân şi aşteaptă până ce, în sfera planetar-pământească se iveşte o ocazie prielnică; şi acele suflete care se nasc să zicem în octombrie, şi-au aşteptat astfel naşterea în sfera pământească. Şi multe depind de faptul că un suflet, după ce a fost deja atins de el, mai trebuie să aştepte în lăuntrul atmosferei pământeşti încarnarea. Un suflet va aştepta mai mult timp, altul mai puţin.

Or, marele mister îl constituie tocmai faptul că, asemenea unui om în care sămânţa fecundatoare nu pătrunde decât printr-un singur loc, tot astfel sămânţa cerească nu pătrunde în fiinţa anuală a Pământului decât atunci când sus lucrează Gabriel ca Arhanghel cosmic, cu privirea lui blândă, iubitoare, cu gestul său de binecuvântare, iar jos este Uriel, cu privirea de judecător şi expresia avertizatoare: este perioada fecundării Pământului de către suflete. Şi tocmai în această perioadă în care Pământul este îmbrăcat în veşmântul său de zăpadă, în care acţionează forţele sale de cristalizare, tocmai în această perioadă omul poate fi unit cu Pământul ca un corp cosmic-pământesc gânditor; în acest moment sufletele coboară din Cosmos, intră în sfera pământească şi am putea spune că aşteaptă acolo. Aceasta este fecundarea anuală a ciclului anual a Pământului.
Toate aceste lucruri le aflăm dacă ne îndreptăm privirea nu spre lumea fizică, ci spre lucrarea acelor entităţi cosmice pe care vi le-am descris, prin mijlocirea celor patru imaginaţiuni.

Şi fireşte că, prin cunoaşterea unor asemenea lucruri, unele creaţii poetice vor fi pătrunse de un fel de adiere, de un fel de irizare cosmică a acestor fapte care există în Univers:

Cum toate se-ntreţes într-un întreg,

 Cum mai lucrează şi viază împreună!

 Puterile cereşti, tot coborând şi iar suind,

 Găleţi de aur una alteia-şi întind.

 Din ceruri se perindă prin Pământ

 Adiere de binecuvântare răspândind

 Şi armonie-n lume aducând.

Tocmai aceste cuvinte ne pot face să simţim ceva din acea minunată întreţesere şi conlucrare dintre cei patru Arhangheli care, în unire cu forţele naturii, conlucrând cu ele, urzesc şi trăiesc şi în om, în partea sa naturală, în partea sa sufletească şi în partea sa spirituală.


sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA229/GA229_CF05.html