A fi om - român şi maghiar - Ce şanse sunt ca omul să împace în el românul cu maghiarul?

De foarte multă vreme încerc să înţeleg ce înseamnă pentru mine aceste trei calităţi, care de multe ori  sunt de-a dreptul greu de îmbinat într-un mod armonios.

Am vrut să identific, care ar fi acele forţe interioare, care lucrează în spatele acestor trei roluri de a fi om, a fi maghiar şi a fi cetăţean român.

         Oare noi decidem naţionalitatea de care aparţinem sau ne naştem în ea? Unde este punctul acela, de-a lungul călătoriei noastre pământene când se hotăreşte din care om va deveni maghiar sau român. Mi-a luat foarte mult timp şi energie să pot înţelege şi analiza aceste două tipuri de manifestări omeneşti, care sunt caracterizate de sisteme de valori foarte diferite şi se privesc unele pe alele, ca două rase diferite. Am reuşit acest lucru privind situaţia din punctul de vedere al omului din mine, aşezându-mă în ambele roluri.

         Ne-am născut în acest loc al Pământului, chiar aici şi în această perioadă a istoriei. Unii spun, noi alegem la nivel de suflet unde mergem, când, de ce şi cât timp durează, alţii îl fac responsabil pe Dumnezeu pentru viaţa lor, sau nici măcar nu se întreabă de ce.

         Copilul, născându-se într-o comunitate maghiară sau română, învaţă sistemul de valori al comunităţii. În prima fază începe să adopte comportamentul părinţilor, apoi cel obişnuit în societate, care la nivelul lui este bazat şi alimentat din istorie. Există istoria românilor, istoria maghiarilor, istoricii români şi maghiari, cultură românească, cultură maghiară, etc. Aş mai putea enumera multe situaţii cu care ne cunoaştem când suntem copii, sau le învăţăm fără să le cunoaştem. Aşa cum învăţăm diferenţa între bine şi rău, rece şi cald, aşa învăţăm ce înseamnă să fi maghiar sau român, cum se manifestă maghiarii, cum se manifestă românii din jurul nostru. Când învăţ ca şi copil ce înseamnă să fiu maghiar în România, atunci învăţ, cum se comportă maghiarii cu românii. Învăţ, că s-ar putea să existe oameni, de-a lungul vieţii, care mă vor urî pentru acest lucru. Dacă m-aş fi născut în comunitatea română, aş fi învăţat care este atitudinea românilor faţă de maghiari, că există naţia(ionalitatea) maghiară în ţară, la care unii fac alergie, pe alţii nu prea îi preocupă, sau consideră că veciunul este un maghiar chiar simpatic.

         Pentru om, ce poate însemna să fii maghiar, român? M-a preocupat foarte mult timp această întrebare. Sunt oameni, care îşi trăiesc identitatea maghiară, ca aparţinând unui popor ancestral, unul dintre popoarele alese de Dumnezeu, a fi maghiar este un privilegiu şi o mândrie. Îi ”dă omului o ţinută”, şi nu omul îi dă ţinută maghiarului. Comportamentul lor este pe măsura simţirilor. Dar pe omul român, oare nu tot Dumnezeu l-a făcut, după acelaşi chip şi asemănare ca şi pe maghiarul? Colac peste pupăză, nici românul nu e mai prejos privind originea şi preocupările aduse pentru întărirea acestui lucru, originea lui fiind de asemenea una divină. Oare omul maghiar, nu a adus contribuţii în istoria omenirii? În aceste două roluri se cred mai valoroşi ca alţii şi această competiţie duce de multe ori la deprecierea menirii omului.

         Aşa trăim noi aici împreună, câteodată unii lângă alţii, câteodată unii cu alţii. Oameni buni, cât timp mai continuăm în acest fel, gândindu-ne să piară sau să dispară celălalt, ca maghiarul sau românul să poată trăi în linişte? Arătăm cu degetul şi aducem argumente personale, pentru a ne justifica actele şi în acelaşi timp facem cu celălalt, exact ceea ce nouă nu ne place (sarcasmul, dispreţul etc.).

         De ce se întâmplă toată chestia asta? Deoarece există în conştiinţa comună a comunităţii durerea trecutului, care este susţinută din ambele părţi cu dovezi istorice. Ambii sunt conştienţi, că de-a lungul istoriei au existat perioade când unul a suferit din cauza celuilalt şi invers. În ciuda acestora, tot nu suntem capabili să ne înţelegem şi să ne acceptăm reciproc. Sunt perfect de acord cu ideea că un popor trebuie să îşi cunoască istoria, dar trecutul trebuie iertat şi incidentele trebuie uitate. De ce trebuie să purtăm cu noi conflictele şi toată durerea unui popor, acumulată de-a lungul istoriei? Există vorba aceea, „eu iert, dar nu uit”. Ce prostie! Următoarea situaţie ar putea să fie adevărată şi în cazul conflictului româno-maghiar: să iertăm trecutul şi să uităm de cele întâmplate. 
Mă gândesc, că deja s-a şi născut reacţia „cum adică să uităm cele întâmplate”. Asta este ca şi cum s-ar şterge poza noastră din cartea de istorie. Unele persoane nici nu pot respira, dacă nu pot aduce ca argumente, în această situaţie, cele întâmplate la Trianon sau la Adunarea Naţională de la Blaj. De obicei discuţiile între maghiari şi români se opresc la acest nod. Nu putem să evoluăm mai departe. Din perspectiva de om, asemenea argumente sunt evenimente istorice, care într-adevăr au determinat şi influenţat viaţa a milioane de oameni şi continuă să o influenţeze şi astăzi.  Dar se ridică întrebarea în mine, cu ce este de vină astăzi românul de lângă mine, de ce ar trebui să fie responsabil pentru faptele săvârşite, de strămoşii lui, împotriva strămoşilor mei? De ce ar trebui să fie de vină omul maghiar de astăzi pentru faptul, că cei de-al lungul istoriei nu au oferit respectul necesar românilor. Într-adevăr nu putem lăsa deoparte, nici conflictul existent în ziua de astăzi, care fabrică argumente cotidiene, dar care se alimentează din întâmplările trecute. Generaţia actuală este responsabilă doar fie de menţinerea, fie de rezolvarea acestui conflict. Ambele părţi ar învia şi morţii, care au căzut victimele acestui conflict. Nu ar fi de ajuns dacă ar învia, vrem răsplată, să se răzbune durerea, cauzată de convieţuirea acestor două popoare. Această situaţie este asemănătoare cu cea, când luăm un medicament cu scopul de a ne vindeca, dar aceasta are mult mai multe efecte secundare, decât benefice, asupra organismului. De fapt în loc să ne vindecăm, devenim şi mai bolnavi.

         Trăim împreună pe un teritoriu extrem de minunat, dacă ne uităm la el, putem observa, că devine încet-încet, ca şi o grădina cu doi stăpâni, care nu se înţeleg. Ambii consideră grădina ca şi proprietate privată. Este a mea! În două limbi diferite, însă cu aceeaşi rugăciune ne rugăm la acelaşi Dumnezeu şi cerem acelaşi lucru: „şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Oare acest pământ, pe care îl considerăm al nostru dragi oameni români şi maghiari, nu a fost creat pentru toată lumea? Florile de pe câmp, care sunt pe acest pământ, oare nu înfloresc pentru toţi de aici? Suntem ridicoli!....

 Spun românii că limba maghiară este o limbă foarte grea, pe care nu ar putea să o înveţe nicicum, deoarece nu seamănă cu nici o limbă cunoscută de ei. În asemenea situaţii pun eu întrebarea, oare pentru maghiari nu poate fi la fel de greu să înveţe o limbă, care nu seamănă deloc, cu limba maternă? Mulţi dintre voi sunteţi revoltaţi pe maghiari că nici nu vrem de fapt să învăţăm. Am auzit de nenumărate ori de la cunoştinţele mele române, dar de ce vorbiţi numai în maghiară? Limba este una dintre elementele de bază, care poate să definească o comunitate, ca să nu folosesc naţiune. Avem nevoie să folosim limba maghiară, ne aparţine nouă. Este o limbă minunată. Nu de aceea avem nevoie de ea, pentru că vrem să devină România o ţară invadată de maghiari, ci de aceea că aşa trăim, face parte din viaţa noastră şi pe de altă parte chiar foarte mulţi sunt printre noi, care nu stăpânesc bine limba română. Răspunsul este mereu la fel: foarte rău că nu ştiu, să înveţe, că trebuie să ştie, trăiesc în România. Sunt absolut de acord cu faptul că trebuie să ştim, însă mereu doare şi trezeşte mânie felul în care aţi învăţat să ne spuneţi această propoziţie. Acestea sunt situaţiile, în care vrem să ne răzbunăm unii pe alţii durerile trecutului. Aşa se nasc situaţiile cu încăpăţânare, că nici de-al dracului nu o să mă las.

         Cu toţii ştim faptul că au existat tentative destul de puternice în trecut, pentru a dizolva minorităţile, prin strategii politice, prin a impune limba oficială a unui stat, sau chiar a interzice minorităţilor folosirea limbii materne. Am putea aduce mii de exemple, în care politica a încercat să îi înveţe pe români să vorbească limba maghiară, sau românii au încercat să îi înveţe pe maghiari limba română şi în ciuda acestui fapt „Pista bácsi” şi „nenea Ioan” tot vecini au rămas. Încercările care vizează dispreţuirea şi atacul comunităţilor maghiare nu fac altceva decât în cele mai bune cazuri, să întărească identitatea şi coeziunea comunităţii şi recunoaşterea propriilor valori. În cazurile mai rele provoacă acelaşi comportament înjositor şi calomnii, care nu duc nicăieri.

         Pentru mine, a fi maghiar în România, este o provocare în sens pozitiv şi a fi om, este o menire. Este provocare, că dacă trebuie, să muncesc de două ori mai mult până reuşesc, să pun mereu mai sus cerinţele faţă de mine şi să îmi dovedesc mie, că pot să îndeplinesc menirea mea de om, care se respectă pe el însuşi şi astfel poate să ofere respectul şi spaţiul necesar pentru manifestarea celorlalţi din jurul său. Interacţionez zi de zi cu foarte mulţi oameni români şi primesc de la ei respectul pe care de multe ori nici nu îmi vine să cred. Ca să pot experimenta acest lucru a fost nevoie să învăţ o limbă şi să ofer respectul celor, care vorbesc această limbă. Pentru aceasta mândria maghiară trebuie să se transforme în respect. Ar trebui sa ne privim, ca oameni cu aceleaşi şanse de reuşită, să nu mă văd mai presus sau mai prejos, faţă de cel de lângă mine.

         Societatea actuală (atât români, maghiari şi altii) nu este pregătită încă să integreze şi să accepte în ţara pe care o consideră a ei, comunităţile maghiare, care aduc valori pentru întreaga ţară. Comunităţile maghiare încă nu au învăţat să-şi poarte cu respect şi responsabilitate propriile valori şi să respecte valorile, care sunt legate de cultura românească.  

         În perioada următoare acest teritoriu are nevoie, ca atât românul cât şi maghiarul să înveţe, să trăiască în primul rând ca şi om cu demnitate şi să poarte valorile legate de această menire, fiecare aşa cum poate în felul lui.

         Ce şanse sunt ca omul să împace în el românul cu maghiarul? Cât de mare este şansa ca maghiarii şi românii să trăiască în respect reciproc, într-o ţară, unii lângă ceilalţi sau unii cu alţii, fără să trebuiască ca una dintre părţi să renunţe la rolul pe care îl joacă. Se pierd valorile cu o rapiditate de neimaginat, în acest conflict lent şi dezintegrator. În România nu în pace trebuie să trăim, ci în RESPECT şi IUBIRE.

         Ca şi fiinţă umană este foarte obositor să trăieşti şi să acţionezi într-o societate, care nu îşi gestionează bine valorile. 

Nu suntem la fel, să nu se aştepte nimeni, că vom deveni asemănători, însă totuşi aceste două roluri român şi maghiar trebuie să îşi găsească convieţuire pe acest teritoriu. 

Se ridică întrebarea, cine ar trebui să înceapă să acorde respect faţă de celălalt?

 Maghiarii sau românii?

…pentru amândoi…

Balázsi Ágnes

sursa

http://tevezi.blogspot.ro/2013/09/a-fi-om-fi-maghiar-trai-in-romania.html