Mâna nevăzută a lui Dumnezeu

"Cu timpul, mi-am dat seama că întotdeauna în viaţă te călăuzeşte mâna nevăzută a lui Dumnezeu. E o forţă care te cuprinde în totalitate, îţi deschide un univers pe care nu-l ştiai înainte şi te face să te simţi în siguranţă, chiar dacă eşti pus în faţa unor situaţii complet noi. Pe mine, ea m-a condus ori de câte ori aveam de făcut o alegere. După ce am terminat şcoala primară în satul meu, am plecat la Târgo­vişte, să mă înscriu la un liceu. Căutam unul în care să învăţ o meserie, pentru că v-am spus că nu doream să le fiu o povară alor mei, dar, în acelaşi timp, voiam un liceu care să-mi permită să mă pregătesc pentru facul­ta­tea de medicină. Aşa am ajuns, cu totul în­tâmplător, colindând străzile oraşului, în faţa Liceului Economic. Era un liceu bun, din care ieşeam cu o meserie, dar în care m-am putut pregăti şi pentru facultate. Aveam das­căli care ţineau atât de mult la mine, încât, în timpul orelor, mă lăsau într-un colţ să ci­tesc cărţile mele de medicină. Atunci mi s-a părut că am găsit acest liceu întâmplător acum însă sunt convins că Dumnezeu m-a în­drumat către el. Aşa am ajuns să fiu singurul din clasa mea care am intrat la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în condiţiile în care la admitere am fost 12 pe un loc".

Chirurgul îngerilor - Prof. dr. Gheorghe Burnei: 

"Dumnezeul meu locuieşte în România"

  
Este chirurg "de copii", şef al "Clinicii de chirurgie ortopedică pediatrică" a Spitalului "Marie Curie" din Bucureşti, şi profesor universitar. De-a lungul vieţii a operat 20 de pacienţi prin metode care au constituit premiere la nivel mondial. Acum, doctorul Gheorghe Burnei mărturiseşte smerit că aceste intervenţii i-au fost revelate de Dumnezeu, a cărui graţie l-a însoţit mereu, în sala de operaţii.

 Urmaş al unui medic gigant, doc­torul Pesamosca ("Tata Pesi, îngerul copiilor"), căruia i-a fost ucenic, Gheorghe Burnei împlineşte mai departe miracolul unor intervenţii chirurgicale ne­scrise în vreo carte de medicină, dar care astăzi sunt vestite pretutindeni. Tehnici operatorii îndrăzneţe, des­pre care domnul profesor doctor Gheorghe Burnei vorbeşte cu o smerenie dezarmantă, spunând -
"Nu le-am inventat eu. Mi-au fost revelate de Dumnezeu!".

A vrut să fie medic. Asta îşi aminteşte limpede. Încă de mic, de prin clasa a patra, când copiii se visează pompieri sau avia­tori.
Asta îşi dorea din adâncul sufle­tului. Nu pentru faimă, şi nici pentru bani, deşi, în vremea comunismului, medicii aveau şi una, şi cealaltă. Nu. Ci pentru a fi aproape de oameni. Pen­tru a-i ajuta. "Medicina a fost pentru mine un vis, încă din şcoala generală. Unchiul meu avea un prieten care era doctor. Se vizitau reciproc, iar eu ascultam discuţiile dintre ei. Medicul îi povestea unchiului meu despre oamenii care veneau la el cu boli grave şi care, odată salvaţi, îi mulţumeau ori de câte ori îl întâlneau pe stradă. Asta pe mine m-a impre­sionat profund şi m-a făcut să aleg medicina. Mi s-a părut extraordinar să poţi să faci atâta bine semenilor tăi. Aşadar, nu am ales o profesie, ci un vis".
 Dar din satul Vul­cana-Pandele şi până la "Clinica de chirurgie şi ortopedie pediatrică" de la Spitalul "Marie Curie", al cărei şef este acum, a fost un drum lung.
"Eu am fost tot timpul credincios. Aşa m-a învăţat mama, care este o femeie cu credinţă vie, puternică. Mă credeţi că eu am învăţat să citesc pe Biblie? Era singura carte din casă, iar mama aşa mi-a arătat primele litere. Ca şi Creangă cu Ceaslovul!"

Cu credinţă, în faţa morţii
Era chircită pe pat, făcută ghem de o coloană vertebrală bolnavă. Nu putea sta dreaptă, nu putea să meargă la fel ca toţi oamenii. "Era atât de încovoiată, încât îţi era greu şi să vorbeşti cu ea. Am discutat cu ea doar întinsă în pat".
Ca să o opereze, doctorul Burnei a venit special la Braşov. Urma să conducă o echipă de medici din oraş, într-o intervenţie care se anunţa foarte grea. Era într-o sâmbătă, în timpul lui liber, singurul răgaz în care se putea desprinde puţin de clinica de la Bucureşti. S-a frământat cum să o opereze, şi-a făcut un plan şi se gân­dea să-l pună în aplicare.
În dimineaţa aceea s-a trezit foarte devreme, în camera lui de hotel. Ceasul arăta ora 4.30, iar inima îi era strânsă. S-a grăbit la spital, i-a aşteptat pe medici, a vorbit încă o dată cu fetiţa, dar apoi s-a întâmplat ceva neaşteptat. În inimă, acolo unde caută răspunsuri de la Dumnezeu, a simţit că greşeşte, că nu e bine să in­tre în sala de operaţii. Le-a spus asta şi celorlalţi me­dici, apoi s-a urcat în tren şi s-a întors la Bucureşti. "Ceilalţi mi-au spus că am înnebunit, că am făcut atâta drum de pomană, că am venit de la Bucureşti doar ca să mă întorc, dar eu nu am cedat. Am simţit foarte clar că fetiţa nu trebuia operată. Nu atunci!". În cele din urmă, intervenţia chirurgicală a avut loc. Dar s-a petrecut doar atunci când a simţit că este de la Dumnezeu. "Şi ne-a reuşit! Aşa a lucrat harul Lui, că operaţia a fost un mare succes. Fetiţa e acum dreaptă, merge ca orice om, dacă o vezi pe stradă, nu recunoşti în ea infirma care a fost. Sunt foarte fericit că va avea o viaţă normală, că se va căsători şi va avea o familie, la fel ca noi toţi".
Să iei decizii bazându-te pe rugăciuni, să pui totul pe seama lui Dumnezeu, fără teamă de ironia celor din jur, să crezi că-i datorezi toate realizările tale, tot chi­nul, toate nopţile nedormite, toată inspiraţia, asta în­seamnă să fii smerit. O smerenie pe care nu o întâl­neşti foarte des, nici măcar la călugări. Domnul doctor Burnei face asta zilnic şi o face cu o sinceritate şi o sim­plitate dezarmante.
"Nu ştiu dacă fac bine sau rău, dar eu vă mărtu­risesc ceea ce am învăţat timp de 33 de ani: când faci intervenţii operatorii, în cazuri excepţionale, în cazuri care ştii că se soldează de obicei cu un deces, numai Dumnezeu este Cel care te poate înconjura cu harul său şi te poate ajuta să vindeci copilul. Atunci son­dezi, practic, necunoscutul. Să ştiţi că toţi prietenii mei chirurgi sunt credincioşi. Poate că nu o arată, dar cred în Dumnezeu. Când te afli zilnic în faţa morţii, nu poţi să fii altfel.
Odată mi-a fost trimis un copil care era foarte bolnav. Avea o afecţiune a coloanei vertebrale atât de gravă, încât îl împiedica să respire. Am citit zeci de articole de specialitate despre această boală, dar în toată literatura mondială nu existau soluţii care să-l vindece. Erau cinci, şase variante de a-l opera, care însă doar îi ameliorau situaţia. Când am intrat în sala de operaţie le aveam în minte pe toate, dar când am început să operez, am avut, deodată, o străfulgerare, o soluţie nouă, care nu mai fusese încercată până atunci. Am simţit că este de la Dumnezeu şi am pus-o în aplicare imediat. A trecut un an de la acea inter­venţie, iar evoluţia copilului mi-a dovedit că nu am greşit. Puteam să aplic celelalte variante indicate de literatura de specialitate, dar rezultatele ar fi fost de o sută de ori mai proaste. Am convingerea că, în acel moment, prin rugăciunea mea şi a părinţilor copilu­lui, a apărut graţia lui Dumnezeu. Eu însumi spun de multe ori:
«Tu, Doamne Atotputernic, ajută-ne să re­zol­văm acest caz!». 
Şi m-a ajutat! Întot­deauna".
 "Mă scol din somn de multe ori, pen­tru că dacă adorm cu această fră­mântare, subconştientul, atunci când găseşte ceea ce caută, mă trezeşte. Unele cazuri le visez. Pur şi simplu adorm cu frământarea în min­te, iar în timpul somnu­lui visez o abordare pe care nu a mai încercat-o nimeni. E revelaţia lui Dumnezeu! Cău­­tând în sine rezolvarea, la un moment dat, acea scân­­teie divină îţi aduce lu­mina de care aveai ne­voie. Eu cred că, atunci, rugă­ciunea mea se u­neş­te cu rugăciunea pă­rinţilor copiilor, iar gra­ţia lui Dumnezeu vine ca o scânteie în ajutorul acestor fiinţe plăpânde şi mă sprijină, mai apoi, pe tot parcursul, ca să ajung la un rezultat bun. Eu sunt un om obişnuit. Ca toţi ceilalţi. Nu fac nimic pentru a atrage această graţie. Nu am nicio practică spe­cia­lă. Mă rog doar lui Dumnezeu, ca orice om, res­pect anumite rânduieli ale Bisericii Ortodoxe, dar sunt orientat către un scop precis - implor ajutorul lui Dumnezeu pentru a putea opera, iar veneraţia mea atrage graţia lui Dumnezeu. În momentul când harul Lui se coboară asupra mea, am o senzaţie de descă­tu­şare, de libertate, şi tot ceea ce fac în acele mo­mente evoluează cu siguranţă şi certitudine".

"Eu cred că se întâmplă ceva cu ţara aceas­ta a noastră. Papa nu a numit-o degea­ba «Grădina Maicii Domnului». Deasupra ei există un har, unul de care putem să ne împărtăşim cu toţii. Eu, în concedii, colind mult prin mânăstiri. Nu a existat vacanţă în care să nu merg cel puţin la o mânăstire. Chiar şi când am fost plecat în străinătate, am căutat mânăstiri catolice şi am mers la ele. Am vizitat unele mânăstiri de la noi de peste 20 de ori. Dar de fiecare dată a fost altfel... Parcă aş fi fost în alt loc... Pentru că întâlnirea cu ele mă schimbă, mă transfor­mă. Şi cel mai drag loc pentru mine este nor­dul Bucovinei. Acolo merg mereu. Aşa că nu aş fi putut părăsi această ţară niciodată. Dumnezeul meu locuieşte în România.
În plus, am avut şi ambiţia de a face la noi ceea ce alţii fac înţările lor. Am avut ambiţia ca în această clinică de ortopedie pediatrică de la spitalul nostru să poată fi efectuate toate operaţiile care se pot face la Viena sau la Paris. De ce să meargă părinţii disperaţi în străinătate? Şi am mai avut o dorinţă. Din când în când, atunci când apar cazuri excepţionale, care nu au fost rezolvate nici în Occident, să fim noi capabili să le rezolvăm. Să dăm noi ora exactă, de aici, de la Spitalul «Marie Curie» din Bucureşti, pentru tot restul lumii medicale. Şi am reuşit! De 20 de ori!".







sursa
http://www.formula-as.ro/2014/1105/spiritualitate-39/chirurgul-ingerilor-prof-dr-gheorghe-burnei-dumnezeul-meu-locuieste-in-romania-17381