Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

duminică, 18 mai 2014

Nimic nu este mai rău decât să-ţi aduci prin nerăbdare o ceaţă în faţa sufletului.

Atunci când este vorba să cuprindem cu privirea relaţia sufletelor omeneşti incorporate în trupuri cu sufletele omeneşti destrupate, care trăiesc între moarte şi o nouă naştere, se pune problema să îndreptăm oarecum privirea spirituală asupra „aerului sufletesc” care trebuie să-i unească pe cei vii cu aşa-numiţii morţi, pentru ca să poată avea loc o relaţie între ei. Şi noi am găsit mai întâi că anumite dispoziţii sufleteşti care trebuie să existe la cel viu, formează oarecum puntea înspre împărăţia în care sunt aşa-numiţii morţi. Dispoziţiile sufleteşti înseamnă mereu și existenţa unui anumit element sufletesc, şi s-ar putea spune că tocmai atunci când există acest element sufletesc, când el îşi arată prezenţa prin sentimentele corespunzătoare ale celui viu, atunci se creează posibilitatea unei asemenea relaţii.

Modul integral în care se raportează sufletul omenesc la mediul înconjurător se împarte într-o parte subconştientă şi una conştientă. Partea conştientă o cunoaşte fiecare; ea constă în aceea că omul urmăreşte cu simpatiile şi antipatiile sale şi cu percepţia sa obişnuită ceea ce întâlneşte în viaţă. Partea subconştientă însă constă în aceea că noi dezvoltăm realmente sub pragul conştienţei un sentiment, care este mai bun, mai nobil decât sentimentele pe care le putem dezvolta în conştienţa obişnuită, un sentiment care nu poate fi desemnat altfel decât prin aceea că noi ştim întotdeauna în sufletul nostru de jos* că trebuie să fim recunoscători pentru orice experienţă de viaţă, chiar şi pentru cea mai neînsemnată, care se apropie de noi.
Faptul că ne vin şi experienţe grele de viaţă ne poate în mod sigur, pe moment, afecta dureros; dar la o privire de ansamblu mai largă asupra existenţei ne apar şi evenimentele dureroase ale vieţii în aşa fel încât, chiar dacă nu în sufletul de sus, dar totuși în sufletul de jos, putem fi recunoscători pentru ele, recunoscători că viaţa noastră este înzestrată necontenit cu daruri de către Univers. Aceasta este ceva care există ca sentiment subconştient real în sufletul omenesc. Celălalt aspect este că noi ne unim Eul propriu cu orice fiinţă cu care am avut ceva de a face în viaţă, atunci când am acţionat. Acțiunile noastre se întind în acest mod asupra unei fiinţe sau a alteia, chiar şi asupra obiectelor nevii. Dar acolo unde am făcut ceva, acolo unde entitatea noastră s-a legat, prin acţiune, cu o altă entitate, acolo rămâne ceva, şi acel ceva rămas întemeiază o înrudire durabilă între entitatea noastră şi toate cele cu care ne-am unit vreodată.
Acest sentiment de înrudire este baza pentru un sentiment mai profund, care rămâne necunoscut pentru sufletul obișnuit de sus, sentimentul de comuniune cu lumea înconjurătoare, un sentiment de comunitate.
* die Unterseele = sufletul de jos, subsufletul = „subconștientul”
die Oberseele = sufletul de sus =  „conștientul de sus”

Faptul că suntem capabili să simţim recunoştinţă faţă de Univers, permite și să fie uneori în sufletul o astfel de dispoziţie de recunoştinţă, atunci când vrem să ajungem la o legătură cu morţii; faptul că am exersat o astfel de dispoziţie de recunoştinţă, că suntem în stare să o simţim, netezește calea gândurilor morţilor spre noi. Iar faptul că putem simţi: Fiinţa noastră trăieşte într-o comunitate organică din care ea este o parte, precum degetul nostru din corpul nostru – aceasta ne face maturi şi pentru a simţi faţă de morţi, atunci când ei nu mai sunt prezenţi în trupul fizic, o asemenea recunoştinţă, și prin aceasta să putem ajunge cu gândurile noastre până la ei. Odată ce ne-am însuşit într-un domeniu așa ceva ca dispoziţia de recunoştinţă, sentimentul de comuniune, avem posibilitatea să le folosim și în cazul dat.
Alături de recunoştinţă se află un sentiment absolut precis, care subconştient este mereu prezent, dar care poate fi adus treptat în conştienţă, un sentiment pe care omul îl pierde cu atât mai mult cu cât se înfășoară mai mult în materialism.
Sentimentul pe care îl am în vedere este cel care ar putea fi desemnat prin încredere în general în viaţa ce se revarsă din abundență prin noi şi pe lângă noi, încrederea în viaţă! În interiorul unei concepţii materialiste despre viaţă este extraordinar de greu de găsit dispoziţia de încredere în viaţă.
Noi trecem prin experienţe de viaţă grele, experienţe de viaţă pline de suferinţe, dar într-un context de viaţă mai larg tocmai experienţele de viaţă dificile şi pline de suferinţă se dovedesc a fi cele care ne îmbogăţesc cel mai mult viaţa, care ne întăresc cel mai mult pentru viaţă. Se pune problema ca această dispoziţie persistentă care este prezentă sufletul de jos, să o ridicăm puţin la suprafaţa în sufletul de sus: Tu, viaţă, mă înalţi şi mă porţi, tu te îngrijeşti ca eu să progresez.  

A organiza educaţia şi învăţământul în sensul de a arăta direct, pe exemple individuale, că viața merită încrederea noastră, tocmai pentru că uneori este greu să răzbaţi prin ea; ar însemna extrem de mult dacă această dispoziţie ar trece în sistemul educaţional şi în învăţământ. Căci considerând viaţa tocmai dintr-un asemenea punct de vedere: Meriţi tu încredere, o, Viaţă? – se dovedește că găsim multe pe care altfel nu le găsim în viaţă. Numai să nu consideraţi superficial o asemenea dispoziţie. Ea nu trebuie să vă ducă la a găsi totul bun și strălucitor în viaţă.

Nu cunoaşterea ar trebui verificată prin examen, ci ar trebui să se cunoască cât de intens şi în ce măsură respectivul este om. – Ştiu că a pune timpului nostru asemenea cerinţe, înseamnă numai una din două. Fie oamenii vor spune: „Cine cere aşa ceva, este cu totul nebun, un asemenea om nu trăieşte în lumea reală!” – Sau, dacă nu vor să dea un asemenea răspuns, spun: „Aşa ceva se întâmplă tot timpul, doar asta vrem cu toţii.” – Anume, oamenii cred că prin ceea ce se întâmplă, se împlinesc deja lucrurile, pentru că ei înţeleg din lucruri numai ceea ce vor ei să citească în ele.

O viaţă sănătoasă, care este sănătoasă în special din direcţiile pe care le-am dezvoltat acum, nu duce niciodată – dacă nu intervine o întunecare a conştienţei –, la a considera viaţa ca fiind ceva de care te saturi; ci viaţa dusă absolut sănătos face ca atunci când am mai îmbătrânit, să vrem să începem fiecare zi a acestei vieţi mereu ca pe ceva nou, în mod proaspăt.
Nu aceasta este sănătos, ca atunci când ai îmbătrânit să gândeşti: Slavă Domnului că am această viaţă în urma mea! –, ci să-ţi poţi spune:
Vreau chiar acum, când am 40 sau 50 de ani, să merg din nou înapoi şi să fac încă o dată treaba!
– Şi aceasta este sănătos, să înveţi să te consolezi prin înţelepciune pentru faptul că nu o poţi face în viaţa aceasta, ci o vei face în mod corectat într-o altă viaţă.
Aceast este sănătos:
 să nu vrei să pierzi nimic din experiențele prin care ai trecut, şi, dacă e nevoie, să ai înţelepciunea să nu vrei să ai ceva în această viaţă, ci să poţi aştepta pentru viaţa următoare. 
 Aceasta este încrederea clădită pe adevărata încredere faţă de viaţă şi pe menţinerea activă a speranţelor de viaţă.

Avem aşadar sentimentele care însufleţesc viaţa în mod corect şi care creează totodată puntea între cei care trăiesc aici şi cei care trăiesc acolo:
 recunoştinţă faţă de viaţa de care avem parte, încredere faţă de experienţele acestei vieţi, sentimentul intim al comuniunii, capacitatea de a activa speranţele de viaţă prin forţele de viaţă proaspete mereu nou apărute. 
Acestea sunt impulsuri interioare, etice, care, simţite în mod corect, pot furniza şi cea mai bună etică socială exterioară, întrucât ceea ce este etic, la fel ca şi ceea ce este istoric, poate fi sesizat numai în subconştient.

Faptul că noi, ca oameni, ne simţim separaţi, provine de acolo că fiecare din noi a fost smuls în formă de picătură din masă fluidă totală, pe care trebuie să ne-o imaginăm pentru o anumită epocă anterioară. Dar pentru ca sufletele individuale să nu curgă din nou laolaltă, trebuie să ne gândim că fiecare picătură sufletească a pătruns ca într-o bucăţică de burete, şi în felul acesta sunt menţinute separat. Ceva asemănător s-a întâmplat cu adevărat.
Numai prin faptul că noi ca oameni suntem vârâți în trupuri fizice şi trupuri eterice, suntem separaţi unii de alţii, de-a dreptul separaţi.
În somn suntem separaţi numai prin aceea că atunci avem o poftă intensă după trupul nostru fizic. Această poftă, care ne împinge arzător cu totul înspre trupul nostru fizic, ne separă în timpul somnului, altfel ne-am contopi total între noi în timpul nopţii; şi probabil că firilor mai sensibile le-ar pica rău dacă ar şti cât de puternic intră în legătură cu natura entităţilor din mediul lor înconjurător.
Dar aceasta nu ar fi deosebit de rău în comparaţie cu ceea ce ar fi dacă această relaţie de poftă arzătoare faţă de trupul fizic nu ar exista, atâta timp cât omul este încorporat fizic. 

Ce anume ne separă sufletele în răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere? Aşa cum între naştere şi moarte aparţinem cu Eul nostru şi trupul nostru astral de un trup fizic şi unul eteric, tot aşa, după moarte, aşadar între moarte şi noua naştere, aparţinem cu Eul nostru şi trupul nostru astral de o anumită regiune stelară, nici unul de o aceeaşi, fiecare de o regiune stelară absolut precisă. Din acest instinct se vorbeşte despre „steaua omului”.
Dumneavoastră veţi înţelege: Regiunea stelară – dacă luaţi mai întâi proiecţia ei fizică – este sferică la periferie, şi asta o puteţi împărți în felurite moduri. Regiunile se suprapun, dar fiecare aparţine de o alta. Se poate spune, dacă e să exprimăm lucrurile sufleteşte, şi că: Fiecare aparţine de un alt şir de Arhangheli şi de Îngeri. Aşa cum oamenii se găsesc și se întâlnesc unii cu alții aici prin sufletele lor, tot aşa aparţine între moarte şi o nouă naştere fiecare unei alte regiuni stelare, unui anumit şir de Arhangheli şi de Îngeri, şi se regăsesc laolaltă cu sufletele lor. Acum, lucrurile sunt aşa, chiar și numai aparent – dar nu vreau să intru în detalii acum asupra acestui misteriu –, că pe Pământ fiecare îşi are propriul său trup fizic. Spun aparent, iar dumneavoastră vă veţi mira; dar este pe deplin cercetat, cum fiecare îşi are și propria sa regiune stelară, și cum acestea se suprapun. Imaginaţi-vă un anumit grup de Îngeri şi de Arhangheli. De un suflet aparţin mii de Arhangheli şi de Îngeri între moarte şi o nouă naştere. Gândiţi-vă acum că dintre aceste mii de făpturi una lipseşte, şi ea poate fi oarecum înlocuită cu o alta: atunci aceasta este regiunea sufletului următor. 

 În acest desen două suflete au aceleaşi regiune, cu excepţia unei stele, pe care o au din altă regiune, căci două suflete nu au absolut exact aceeaşi regiune stelară. Prin aceasta sunt individualizaţi oamenii între moarte şi noua naştere, prin faptul că fiecare are regiunea sa stelară aparte. De aici se poate vedea în ce constă separarea unui suflet de altul între moarte şi o nouă naştere. Aici, în lumea fizică, separarea acţionează aşa cum o cunoaştem, prin trupului fizic: Omul îşi are trupul fizic oarecum drept înveliş, el contemplă din acesta lumea, şi totul trebuie să ajungă până la acest trup fizic. Tot ceea ce vine în sufletul omului între moarte şi noua naştere se află, în privinţa relaţiei dintre trupul său astral şi Eul său în mod asemănător, în corelaţie cu o regiune stelară, aşa cum aici sufletul şi Eul se află în legătură cu trupul fizic.

Căci dacă nu ai încredere, ci nerăbdare în viaţă, atunci este valabil celălalt adevăr:
Ceea ce încrederea aduce, nerăbdarea alungă; ceea ce ai cunoaşte prin încredere, se întunecă prin nerăbdare. 
Nimic nu este mai rău decât să-ţi aduci prin nerăbdare o ceaţă în faţa sufletului. 

sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA181-1/GA181-1_CF07.html
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com