Sufletul omului este o fiinţă foarte complicată şi de aceea are
în sine multe lucruri contradictorii pe care nu le
stăpâneşte, care se ascund în profunzimile sufletului fără
să aibă despre ele, în conştienţa superioară, înţelegerea
exactă. Am arătat deja că atunci când intri în lumea
elementară este ca şi cum ţi-ai băga capul într-un furnicar – ca
să folosesc o imagine grotescă –, adică îţi adânceşti
conştienţa în lumea elementară încât gândurile
devin fiinţe vii care încep să manifeste o viaţă independentă iar
conştienţa pătrunde în această viaţă. Iată, de fapt, ce se
petrece cu sufletul clarvăzător: omul are totdeauna în sufletul
său anumite părţi pe care, ca să spunem aşa, nu le stăpâneşte
deplin şi pentru care are simţăminte speciale. Faţă de aceste lucruri
de care este ataşat într-un mod foarte personal, Ahriman exercită
o activitate cu totul deosebită. Există în sufletul omenesc părţi
care, într-o anumită măsură, se pot izola de ansamblul acestui
suflet. Şi pentru că omul nu este deloc stăpân pe aceste
incluziuni, Ahriman se năpusteşte asupra lor. Şi prin activitatea lui
Ahriman, care este nelegitimă prin faptul că îşi depăşeşte
limitele ce i-au fost stabilite, apare tendinţa ca părţi din entitatea
umană eterică, chiar şi din cea astrală, care au tendinţa de a se
separa de restul vieţii sufleteşti să devină independente, să se lase
modelate de Ahriman, care le dă atunci o formă umană. În fond,
toate gândurile care sunt în noi au posibilitatea de a lua
forma umană. Dacă omul se află în faţa acestor gânduri ca
fiinţe-gând, dacă apoi Ahriman are prilejul să facă independentă
o astfel de parte a sufletului omenesc, să-i dea formă umană, şi te
trăieşti pe tine în lumea elementară, stai atunci în faţa
acestei părţi devenită independentă a entităţii tale ca în faţa
Dublului tău. Acesta este o parte a sufletului omenesc căruia Ahriman
îi dă forma umană. Trebuie doar să îţi dai seama că atunci
când păşeşti în lumea elementară, când eşti în
afara corpului tău fizic, în toate raporturile se modifică ceva.
Când eşti în corpul tău fizic nu poţi sta în faţa ta
însăţi; când însă, cu corpul tău eteric pătrunzi
în lumea elementară, poţi fi în acest corp eteric şi totuşi
să îl vezi din afară, aşa cum vezi Dublul. Asta se înţelege
prin Dublu. În fond, dacă vrem să ne exprimăm direct, el este o
parte a însuşi corpului eteric. În timp ce reţii în
tine o parte a acestuia, o altă parte se separă, devine obiectivă. Poţi
să o vezi, este o parte a propriei noastre entităţi, căreia Ahriman i-a
dat forma pe care o are el însusi. Căci Ahriman caută să includă
totul în legile lumii fizice. În lumea fizică domnesc
Spiritele formei şi ele împart această suveranitate cu Ahriman,
încât el poate foarte bine să realizeze cu o parte a
entităţii omeneşti ceea ce poate fi desemnat drept modelare a unei
părţi a entităţii omeneşti ca Dublu.
Această întâlnire cu Dublul este un fenomen relativ
elementar şi el poate apărea sub efectul unor impresii şi impulsuri
subconştiente deosebite ale sufletului uman, poate apărea chiar dacă
omul nu este clarvăzător. Se poate întâmpla ca un om
oarecare să fie un intrigant şi să fi provocat necazuri multor oameni
prin intrigile sale.
Când ţii seama de karma umană, de ansamblul legilor
destinului uman, trebuie să îţi spui că în sufletul omenesc
sunt multe lucruri din karmă achitate şi multe neachitate. În
viaţa pământească deja scursă, el a comis multe greşeli care
trebuie să fie compensate. Multe lucruri care nu sunt încă
achitate, aflate în adâncul sufletului, rămân karmă
necompensată. Toate sufletele au o astfel de karmă necompensată.
Johannes Thomasius trebuie în mod deosebit să conştientizeze
karma necompensată acolo unde entitatea sa interioară se împarte
în sinea obişnuită şi cealaltă Sine. Şi tocmai aici se
evidenţiază foarte mult din partea de karmă necompensată, ceea ce de
fapt poate constata cu uşurinţă fiecare suflet când, puţin
câte puţin, înaintează spre clarvedere. Sufletul care o
face se naşte – adică intră în existenţa fizică prin naştere –
în aşa fel încât se vieţuieşte iniţial pe sine cu
dispoziţii proprii tinereţii. Nu găseşti totdeauna suflete
înclinate să fie un Krishnamurti [38].
Trăieşti în această lume aşa
cum fac firesc copiii, pentru avantajele lor, chiar dacă mai
târziu devin clarvăzători. La un anumit moment – asta depinde de
karmă – poate izbucni viziunea lumilor spirituale. Dar de fapt tocmai
sufletul clarvăzător – şi este important să fie aşa –, dacă el este
deosebit de elegiac ca dispoziţie, are ceva tragic, ajunge să vadă
apărând această viziune a propriei sale tinereţi ca pe o entitate
obiectivă [39]. Apare
o viziune a tinereţii din care ai crescut, despre care spui: Ce-ar fi
devenit această tinereţe, acum aproape străină, dacă n-ar fi fost adusă
la clarvederea spirituală? În om are loc atunci realmente o
sciziune. El vieţuieşte un fel de nouă naştere şi îşi vede
retrospectiv propria tinereţe ca o entitate străină. Dar în
această tinereţe sunt multe lucruri despre care se spune că nu le va
putea achita în această încarnare. O grea karmă
rămâne înmormântată aici, care va trebui să fie
compensată mai târziu, sau te strădui să o compensezi încă
de acum. În sufletul lui Johannes sunt multe din această karmă
necompensată.
Astfel de karmă necompensată, o vieţuire precum aceea de a-ţi privi
tinereţea ca pe o altă fiinţă, este ceva ce se trăieşte interior,
Lucifer nu are acces la o astfel de experienţă. El poate izola, poate
lua o parte din substanţa corpului eteric şi să o însufleţească
oarecum cu karma care nu a fost compensată.
Omul, în timp ce se familiarizează cu
lumea elementară – şi anumite semne ale acestei familiarizări se
păstrează şi când el se ridică în lumea spirituală –,
trebuie să-şi însuşească capacitatea de metamorfozare, fiindcă
în lumea spirituală totul este în transformare, fiindcă
acolo nu există o formă rigidă, definitivă. Formă este numai în
lumea fizică. În lumea elementară există mobilitate, capacitate
de metamorfozare. Dar de acest lucru se leagă şi faptul că, totul fiind
în continuă transformare, pot apărea confuzii atunci când
îţi iese în cale ceva de natura fiinţei. Totul este
într-o transformare continuă. Dacă, să spunem aşa, nu te adaptezi
imediat, ajungi să confunzi lucrurile. Este ceea ce i se
întâmplă lui Johannes Thomasius când are la
început în faţa sa pe cealaltă Philia, iar apoi el ia
Dublul drept cealaltă Philia. Astfel de confuzii pot să apară foarte
uşor. E necesar să înţelegem bine că mai întâi
trebuie să răzbatem la contemplarea adevărată a lumilor superioare şi
că tocmai acolo pot apărea confuziile datorate acestei continue
metemorfozări. Iar felul cum apar aceste confuzii este foarte important
pentru mersul evoluţiei unui suflet.
Am subliniat că pătrunzi în lumea spirituală cu amintirea, că
la început nu ai nici o impresie nouă, ci trebuie să laşi să
vorbească ceea ce ai fost, că trebuie să asculţi, ca entitate redusă la
un punct, dialogul care are loc între ceea ce ai fost tu
însuţi şi mediul spiritual. Păstrezi această amintire. O păstrezi
şi între moarte şi o nouă naştere. Ceea ce ai fost este prezent
iniţial chiar în lumea spirituală. Amintirea existenţei sensibile
reale dintre naştere şi moarte este clar prezentă înăuntrul
sufletului şi dăinuie între moarte şi o nouă naştere. Dar dacă
vrei, ca suflet clarvăzător, să înaintezi spre adevăratul Eu,
atunci înveţi să recunoşti că este necesară o hotărâre, o
faptă spirituală. Şi despre aceasta putem spune: Ea trebuie să fie
hotărârea fermă a voinţei de a stinge în tine, de a uita
ceea ce ai adus în lumea spirituală ca amintire a ta; printr-o
hotărâre de voinţă trebuie să ştergi în tine amintirea a
ceea ce ai fost, cu toate detaliile ei. Ajungi atunci la acel ceva ce
poate lumina palid deja şi pentru trepte clarvăzătoare şi de cunoaştere
anterioare.
Toate aceste lucruri există în fond şi ca realitate
în fiinţa omenească, dar omul nu ştie nimic despre asta. În
fiecare noapte omul trebuie să se stingă în acest mod
inconştient. Dar este cu totul altceva ca în deplină conştienţă
să îţi supui Eul-amintire uitării, nimicirii, abisului, să stai
realmente o clipă în lumea spirituală la marginea abisului
existenţei ca neant în faţa neantului.
Este experienţa cea mai
cutremurătoare ce o poţi avea şi trebuie să te îndrepţi spre ea
cu o mare încredere. Pentru a merge ca neant în faţa
abisului trebuie să ai încredere că atunci eşti
întâmpinat din Cosmos de adevăratul Eu. Şi aşa se
întâmplă. Când, la marginea abisului existenţei, ai
înfăptuit această stare de uitare, atunci ştii: tot ce ai vieţuit
până acum este şters; tu însuţi ai şters; dar dintr-o lume
pe care tu însuţi nu ai cunoscut-o până acum, dintr-o lume
aş spune supraspirituală, îţi vine în
întâmpinare adevăratul tău Eu, care era încă
învăluit în cealaltă Sine. Abia acum, după ce te-ai stins
complet, te întâlneşti cu adevăratul tău Eu, faţă de care
eul din lumea fizică nu este decât imaginea-umbră, maya. Căci
adevăratul Eu al omului aparţine lumii supraspirituale, iar omul
trăieşte cu adevăratul său Eu – faţă de care eul din lumea fizică nu
este decât o palidă imagine-umbră – în lumea
supraspirituală. Astfel, drumul de înălţare în lumea
supraspirituală este o vieţuire interioară, vieţuirea unei lumi cu
totul noi la marginea abisului existenţei şi primirea adevăratului Eu
din această lume supraspirituală, la marginea abisului existenţei.
Această descriere am făcut-o ca o punte între consideraţiile de
azi şi cele de mâine. Ea ar trebui într-un fel să ne
preocupe în răstimpul dintre azi şi mâine dimineaţă, ca un
element de legătură între consideraţiile de azi şi cele de
mâine, care vor avea legătură cu cele spuse azi despre
întâlnirea din faţa abisului existenţei.
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA147/GA147_CF7.html
Singura hrană spirituală este cunoaşterea.
Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!
Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:
FRÃŢIA INIMII.
Iubirea și Adevărul nu pot fi descoperite prin cărți, biserici sau temple.
Acestea vin în ființa prin cunoașterea de sine.
Cunoașterea de sine este un proces anevoios dar nu dificil; el devine dificil doar atunci când încercam să ajungem la un anume rezultat.
Dar a fi doar conștienți în fiecare moment, clipă de clipă de propriile noastre gânduri și sentimente, de toate acțiunile noastre fără nici un fel de condamnare sau justificare, aduce libertatea, eliberarea în care există această fericire a adevărului.