Ceea ce observaţia senzorială cunoaşte din om, şi ceea ce concepţia
materialistă asupra vieţii vrea să o recunoască drept unică, este,
pentru investigaţia spirituală, numai o parte, o componentă a naturii
umane, şi anume, trupul său fizic. Acest trup fizic se supune
aceloraşi legi ale lumii fizice, este alcătuit din aceleaşi substanţe
şi forţe ca întreg restul lumii aşa-zis neînsufleţite. de
aceea, ştiinţa spirituală afirmă că omul are comun acest rup fizic cu
întreg regnul mineral. Şi desemnează drept trup fizic al omului
numai ceea ce face ca aceleaşi substanţe care acţionează şi în
lumea minerală să fie puse în amestec, în legătură,
în formare şi în dezvoltare, după aceleaşi legi.
Depăşind acest trup fizic, ştiinţa spirituală cunoaşte încă o
entitate a omului: trupul vieţii sau trupul eteric. Fizicienii să nu se
împiedice de această denumire “trup eteric”.
“Eteric” desemnează
aici altceva decât eterul ipotetic al fizicii.
Aşa cum culorile şi lumina există
în jurul celui nevăzător, doar că el nu le poate percepe,
ne-având organe pentru aceasta, tot aşa ştiinţa spirituală arată
că există multe lumi în jurul omului iar el, le poate percepe
numai dacă îşi dezvoltă organele necesare pentru aceste lumi. Aşa
cum orbul priveşte într-o nouă lume, îndată ce este operat,
tot aşa şi omul, prin dezvoltarea unor organe superioare, mai poate
cunoaşte încă şi cu totul alte lumi decât acelea pe care
simţurile obişnuite îl fac să le perceapă. Dacă un orb din
naştere poate fi operat sau nu, aceasta depinde de constituţia
organelor sale; organele superioare însă. prin care omul poate
pătrunde în lumile superioare, există în germen la fiecare
om.
Ştiinţa spirituală
nu spune că omul ar avea, prin organizarea sa, limite în
cunoaştere; dar ea afirmă că pentru om există acele lumi pentru care el
posedă organele de percepţie corespunzătoare. Ştiinţa spirituală
vorbeşte numai de mijloacele prin care se pot extinde limitele
amintite. În acest fel situează ea şi referitor la cercetarea
trupului vieţii sau eteric la tot ce va fi descris în continuare
ca membre (componente) superioare ale naturii omeneşti. Ştiinţa
spirituală acceptă faptul că investigaţia prin intermediul simţurilor
trupeşti poate avea acces doar la trupul fizic şi că, pornind de la
punctele acesteia de vedere, doar cel mult prin deducţie ar putea
ajunge investigarea senzorială la o corporalitate superioară.
Însă ştiinţa spirituală face cunoscut felul în care poţi
avea acces la o lume în care aceste componente superioare ale
naturii umane apar observatorului în acelaşi fel în care
celui născut orb, după operaţie, îi apar culorile şi
luminozitatea obiectelor. Pentru cei care şi-au dezvoltat organele de
percepţie superioare, trupul eteric sau al vieţii este un obiect al
observaţiei şi nu al înţelegerii sau al deducţiei.
Acest trup eteric sau al vieţii, omul îl are comun cu plantele
şi animalele. El face ca substanţele şi forţele trupului fizic să se
constituie în fenomene de creştere, reproducere, de mişcare
internă a umorilor şi aşa mai departe. El este aşadar constructorul şi
formatorul trupului fizic, locuitorul şi arhitectul acestuia. De aceea
am mai putea numi trupul fizic şi imaginea ori expresia acestui trup al
vieţii. În privinţa formei şi mărimii, ambele componente ale
fiinţei umane sunt apropiate, însă în nici un caz egale. La
animale, şi în mai mare măsură la plante, trupul eteric se
deosebeşte considerabil, ca formă şi întindere, de trupul fizic.
Înainte de naştere fizică, omul în venire este
înconjurat din toate părţile de un trup fizic străin. El nu intră
în mod independent în atingere cu lumea fizică exterioară.
Trupul fizic al mamei este mediul său înconjurător. Doar acest
trup poate acţiona asupra omului ce se maturizează. Naşterea fizică va
consta deci în eliberarea omului din învelişul matern şi
în faptul că, prin aceasta, mediul fizic înconjurător,
poate acţiona nemijlocit asupra sa. Simţurile se deschid către lumea
exterioară. Aceasta dobândeşte influenţa pe care învelişul
fizic matern a avut-o mai înainte asupra omului.
Pentru concepţia spirituală asupra lumii, aşa cum este ea
reprezentată prin cercetarea spirituală, acum se naşte
într-adevăr trupul fizic, dar nu şi trupul eteric sau al vieţii.
Deoarece, aşa cum omul până la momentul naşterii sale, este
înconjurat de un înveliş fizic matern, tot astfel,
până la momentul schimbării dentiţiei, adică aproximativ
până la vârsta de şapte ani, el este înconjurat de un
înveliş eteric şi de unul astral. Abia în timpul schimbării
dentiţiei, învelişul eteric pune în libertate trupul
eteric, apoi mai rămâne, până la începutul
maturizării sexuale încă un înveliş astral [ 6 ]. În acest
moment şi trupul astral sau al simţirii devine complet liber, aşa cum
trupul fizic s-a eliberat la naşterea fizică iar trupul eteric la
schimbarea dentiţiei.
Astfel, ştiinţa spirituală va trebui să vorbească despre trei naşteri ale omului.
Până la schimbarea dentiţiei, impresiile ce ar trebui să ajungă
la trupul eteric îl ating tot atât de puţin pe cât de
puţin lumina şi aerul lumii fizice ating trupul fizic, câtă vreme
el se găseşte în pântecele mamei.
Înainte de începutul schimbării dentiţiei, trupul vieţii
nu lucrează liber în om. Aşa cum, în trupul mamei, trupul
fizic primeşte forţe ce nu-i sunt proprii dezvoltându-şi-le pe
ale sale treptat, în învelişul protector, tot astfel stau
lucrurile şi cu forţele de creştere, până la schimbarea
dentiţiei. Trupul eteric îşi desăvârşeşte acum forţele, mai
întâi în uniune cu cele străine, moştenite. În
timpul acestei perioade a eliberării trupului eteric, trupul fizic este
deja independent. Trupul eteric ce se eliberează desăvârşeşte
ceea ce are de dat trupul fizic. Punctul final al acestei lucrări
îl constituie dentiţia proprie a omului, ce apare în locul
celei moştenite. Această dentiţie constituie ceea mai densificată parte
(depunere, înmagazinare) din trupul fizic şi de aceea ea apare la
sfârşitul acestei perioade.
După acest moment, creşterea este asigurată exclusiv de propriul
trup al vieţii. Atâta doar că aceasta se află sub influenţa unui
trup astral care îl învăluie. În momentul în
care şi trupul astral devine liber, trupul eteric încheie o
perioadă. Această încheiere se exprimă în maturizarea
sexuală. Organele de reproducere devin de sine stătătoare pentru că, de
acum înainte, trupul astral eliberat nu mai acţionează spre
înăuntru ci, lipsit acum de un înveliş, intră în
legătură nemijlocită cu lumea exterioară.
După cum asupra copilului ne-născut nu putem face să acţioneze
în mod fizic factorii lumii exterioare, tot astfel n-ar trebui să
facem să acţioneze nici asupra trupului eteric, înainte de
schimbarea dentiţiei, acele forţe care sunt asemănătoare impresiilor
ambientului fizic ce se exercită asupra corpului fizic.
Odată cu naşterea fizică, trupul fizic al omului este expus mediului
înconjurător al lumii exterioare, în timp ce, anterior, el
fusese înconjurat de învelişul protector al mamei. Ceea ce,
anterior, săvârşiseră asupra forţele şi sevele învelişului
matern, vor trebui să facă acum forţele şi elementele lumii exterioare
fizice. Până la schimbarea detenţiei, la şapte ani, trupul
omenesc are sarcina de a se săvârşi pe sine, o sarcină esenţial
deosebită de sarcinile tuturor celorlalte perioade de viaţă. Organele
fizice trebuie, în această perioadă să ajungă la anumite forme;
raporturile lor structurale trebuie să capete anumite direcţii şi
tendinţe. Mai târziu are loc creşterea, însă această
creştere se desfăşoară, în toată perioada următoare, pe baza
formelor ce s-au constituit până la momentul amintit. Dacă s-au
creat forme corecte, ele vor şi creşte corect, iar dacă s-au constituit
de-formaţii, atunci acestea vor creşte mai departe. În toată
perioada următoare nu mai poate fi corectat ceea ce ai omis, neglijat,
ca educator, în perioada până la şapte ani. Aşa cum natura
creează înainte de naştere mediul just pentru trupul fizic al
omului, tot astfel şi educatorul trebuie să se îngrijească, după
naştere, de ambientul fizic just. Numai acest mediu înconjurător
fizic adecvat poate acţiona asupra copilului astfel încât
organele sale fizice să se toarne în forma corectă.
Există două cuvinte magice care indică felul în care copilul
intră într-o relaţie cu mediul său înconjurător. Acestea
sunt: imitaţia şi modelul.
Filosoful grec Aristotel a denumit omul drept cel mai imitator dintre
animale; pentru nici o altă vârstă nu este mai adecvată această
afirmaţie ca pentru vârsta copilăriei, până la schimbarea
dentiţiei. Ceea ce se petrece în mediul fizic înconjurător,
copilul imită, iar prin imitaţie organele sale fizice se toarnă
în forme ce vor dăinui. Trebuie înţelegem mediul fizic
înconjurător în sensul cel mai larg posibil. De aceasta
ţine doar ceea ce se petrece în mediul său fizic
înconjurător, tot ce poate fi perceput de simţurile sale, tot ce
poate acţiona, din spaţiul fizic asupra forţelor sale spirituale. Aici
sunt cuprinse şi toate acţiunile morale sau imorale, înţelepte
ori prosteşti pe care le poate vedea.
Nu frazele moralizatoare, nici poveţele pline de sens (raţionale)
sunt cele ce au efect (în sensul arătat) asupra copilului, ci tot
ce săvârşesc sub privirea sa adulţii în mediul său
înconjurător. Poveţele nu acţionează formator asupra trupului
fizic, ci asupra trupului eteric, ori acesta din urmă, este până
la şapte ani, înconjurat de un înveliş protector eteric
matern, la fel cum trupul fizic este înconjurat până la
naşterea fizică de un înveliş matern. Ceea ce înainte de
şapte ani trebuie să se dezvolte în acest trup eteric drept
reprezentări, obişnuinţe, memorie ş.a.m.d. va trebui să se petreacă “de
la sine”, în acest fel în care se dezvoltă ochii şi
urechile înlăuntrul trupului matern, fără influenţa lumii
exterioare…
Fără îndoială că este corect ceea ce se poate citi
într-o lucrare pedagogică excepţională a lui Jean Paul, “Levana
sau Ştiinţa educaţiei”, şi anume că un călător prin lume învaţă
mai multe de la doica sa, în primii ani de viaţă, decât din
toate călătoriile sale la un loc. Dar copilul tocmai că nu din sfaturi
învaţă, ci prin imitaţie. Iar organele sale fizice îşi
creează formele prin influenţa mediului fizic înconjurător. Un
văz sănătos se va educa prin realizarea în ambientul copilului, a
unor reporturi corecte de culoare şi lumină, iar premisele fizice
pentru simţul moral sănătos se vor forma în creier şi în
circuitul sanguin, atunci când copilul va vedea manifestări
morale în jurul său. Dacă înainte de vârsta de şapte
ani copilul vede în ambianţa sa numai acţiuni prosteşti, creierul
său ca adopta astfel de forme care îl vor face şi pe el apt numai
pentru prostii, mai târziu în viaţă.
Unui copil îi putem face o
păpuşă răsucind un şervet vechi; din două colţuri – picioare, din alte
două colţuri facem mâini, dintr-un nod facem capul, apoi punctăm
cu cerneală ochii, basul şi gura. Putem însă şi cumpăra o aşa
zisă păpuşă “frumoasă”, cu păr adevărat şi obraji pictaţi, şi s-o dăm
copilului. Nu este nevoie să discutăm aici câtuşi de puţin faptul
că această ultimă păpuşă este totuşi hidoasă, nefiind aptă decât
pentru a deforma pentru tot restul vieţii simţul estetic al copilului.
Aici problema principală de educaţie este alta. Când are în
faţă şervetul înnodat, copilul trebuie să completeze din fantezia
sa ceea ce face ca acest obiect să arate ca un om. Această muncă a
fanteziei acţionează constitutiv asupra formelor creierului. Iar acesta
se deschide, se dezvoltă aşa cum muşchii mâinii se dezvoltă
printr-o muncă pe măsură. Dacă pruncul primeşte aşa-zisa “păpuşă
frumoasă”, creierul său nu mai are nimic de făcut. El se sfrijeşte şi
se usucă în loc să se dezvolte, să prospere… dacă oamenii ar
putea, asemenea cercetătorilor spirituali, să privească creierul
constituindu-se în formele sale ar da copiilor lor numai acele
jucării care sunt potrivite pentru a stimula în mod viu
activitatea formatoare a creierului. Toate jucăriile care constau numai
în forme matematice moarte, au efect pustiitor şi nimicitor
asupra forţelor plăsmuitoare, constitutive ale copilului, în timp
ce din contră, tot ce stimulează reprezentarea viului, acţionează
în mod just. Epoca noastră materialistă produce numai puţine
jucării bune. Ce jucărie sănătoasă este, de exemplu, aceea făcută din
două lemnişoare şi şi reprezentând doi fierari care stau faţă
în faţă şi bat un fier. Foarte bune sunt şi acele cărţi ilustrate ale căror
figuri pot fi trase dedesubt cu fire, astfel încât copilul
însuşi să poată transpune imaginea moartă într-o redare –
simplă a acţiunii.
Toate acestea realizează o modalitate lăuntrică a
organelor, iar pornind de la ceastă mobilitate se clădeşte forma
corectă a organelor.
Dacă imitarea modelelor sănătoase este posibilă într-o
asemenea atmosferă de iubire, atunci copilul este cu adevărat “în
elementul” său. Ar trebui urmărit cu rigurozitate ca împrejurul
copilului să nu se petreacă nimic din ceea ce el n-ar avea voie să
imite. N-ar trebui să facem nimic despre care să trebuiască să spunem
copilului: “Tu n-ai voie să faci asta”… Cât de deschis este
copilul imitării ne putem convinge observând cum el, cu mult
înainte de a le pricepe, imită literele pictându-le. Este
chiar bine când copilul imită mai întâi literele şi
abia apoi învaţă să le înţeleagă. Deoarece imitaţia ţine de
perioada de dezvoltare a trupului fizic, în timp ce sensul se
adresează trupului eteric, iar asupra acestuia ar trebui să acţionăm
abia după schimbarea dentiţiei, când învelişul eteric
exterior a căzut de pe el. Îndeosebi în sensul imitării ar
trebui să se petreacă, în anii aceştia, întreaga
învăţare a vorbirii. Copilul învaţă să vorbească cel mai
bine auzind. orice reguli şi orice dăscăleală artificială nu pot avea
nici un efect bun.
La vârsta timpurie a copilăriei, important este
îndeosebi ca astfel de mijloace de învăţare, precum sunt,
de pildă, cântecele de copii, să facă o impresie pe cât
posibil ritmică, frumoasă asupra simţurilor. Să punem mai puţin accent
pe sens şi cât mai
mult pe sunetul frumos. Cu
cât mai proaspăt, mai înviorător ca acţiona ceva asupra
ochiului şi urechii, cu atât mai bine va fi. Să nu subapreciem.
de exemplu, ce forţă de a modela organe au mişcările dansate făcute pe
ritmuri muzicale.
Remodelarea şi creşterea trupului
eteric înseamnă remodelare, respectiv dezvoltare a
înclinaţiilor, obişnuinţelor, a conştiinţei, a caracterului, a
memoriei, a temperamentelor. Asupra trupului eteric acţionăm prin
imagini, prin exemple, printr-o regularizare dirijare a fanteziei. Aşa
cum, până la şapte ani, trebuie să dăm copilului un model fizic
pe care să-l poată imita, tot aşa astfel, în ambianţa omului
în devenire, între schimbarea dentiţiei şi maturizarea
sexuală, vor trebui anume aduse, toate cele după ale căror sens şi
valoare să se poată dirija acesta. acum îşi are locul tot ce este
plin de sens şi acţionează prin imagine şi simbol. Trupul eteric
îşi dezvoltă forţa atunci când fantezia regularizată se
poate orândui după ceea ce îi desluşesc imaginile şi
simbolurile (comparaţiile) cele vii ori cele care îi dau acces la
spirit, şi pe care şi le asumă drept fir călăuzitor. Nu noţiunile
abstracte sunt cele ce acţionează în mod just asupra trupului
eteric în creştere ci cele evidente, dar nu evidente în mod
senzorial, ci cele spiritual evidente. Modul spiritual de a concepe
este mijlocul educativ just în aceşti ani. Lucrul important
pentru tânăr, înainte de toate, este ca, în aceşti
ani, înşişi educatorii din jurul lui să fie personalităţi prin al
căror mod de a privi lumea să se poată trezi în el forţele
intelectuale şi morale de dorit. Aşa cum, în primii ani ai
copilăriei, cuvintele magice pentru educaţie sunt: imitaţie şi model, tot astfel,
pentru anii acum în discuţie, ele sunt: urmare şi autoritate. Autoritatea
de la sine înţeleasă, nu constrânsă, trebuie să fie
reprezentată prin intuire, prin felul spiritual de a vedea (concepţia),
după care tânărul să-şi modeleze conştiinţa, obiceiurile,
înclinaţiile, prin care să-şi poată aduce temperamentul pe o cale
regularizată, şi prin ochii căreia să privească obiectele lumii.
Frumoasa expresie poetică: “Oricare om eroul va să şi-l aleagă, pe urma
cui el calea spre Olimp s-o străduiască” este valabilă mai ales la
această vârstă. Stima şi veneraţia sunt forţe prin care trupul
eteric creşte în mod corect. iar cui i-a fost imposibil ca,
în perioada pe care o discutăm, să privească cu nemărginită
veneraţie spre cineva, acela va avea de ispăşit întreaga viaţă.
Acolo unde veneraţia lipseşte, forţele vii ale trupului eteric se
închircesc.
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA034/GA034_Educatia.html
Singura hrană spirituală este cunoaşterea.
Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!
Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:
FRÃŢIA INIMII.
Iubirea și Adevărul nu pot fi descoperite prin cărți, biserici sau temple.
Acestea vin în ființa prin cunoașterea de sine.
Cunoașterea de sine este un proces anevoios dar nu dificil; el devine dificil doar atunci când încercam să ajungem la un anume rezultat.
Dar a fi doar conștienți în fiecare moment, clipă de clipă de propriile noastre gânduri și sentimente, de toate acțiunile noastre fără nici un fel de condamnare sau justificare, aduce libertatea, eliberarea în care există această fericire a adevărului.