Undeva, departe, in inima Europei Centrale, tocmai prin tinuturile unde legendele spun ca “Baba Dochia” (Mama Mare, Cybele ori Doamna Neaga, cum ii mai zic localnicii) obisnuia a calari pe un Leu feroce, avandu-l la dreapta ei pe falnicul Caloian (Attis, fiul lui Calaus), exact in zona unde Arcul Carpatic tinde a se recurba catre miazanoapte, se inalta mandru si enigmatic, Muntele Istrita (din Judetul Buzau), in timp ce pe un mic platou aflat la poalele sale, un ochi atent va descoperi comuna Pietroasele.
Din vremuri stravechi aceasta pozitie a Muntelui Istrita, prezentand evident avantaj strategic, avea sa fie folosita drept punct de observatie de catre intreaga populatie Carpato-Dunareana (fie ea Ariana, Pelasgica, Tracica sau Dacica, in speta urmasii aceleiasi natiuni, a poporului botezat “Roman” in modernitate). Reputatul istoric si cercetator in sfera timpurie a devenirii neamului nostru, profesorul 
Nicolae Densusianu, arata, printre altele, ca, prin anul 1847 inca se mai putea zari pe cel mai inalt si semet pisc al amintitului masiv muntos un soi de val circular avind diametrul de 6,32 m si care purta straniul nume “Sura de Aur”. Totodata, o alta stanca aflata pe acelasi munte prezinta simbolica forma a unui armasar, facandu-i pe localnici a denumi locul “Piscul Calului Alb”. Fie sculptata de maini omenesti ori rezultat al eroziunilor naturale, stanca respectiva este considerata de prof. Densusianu drept un monument votiv consacrat vechii Divinitati supreme Solare, Uraniene. In fapt, cercetand mitologia antica romaneasca, este vorba aici despre o noua dovada a Cultului Zeului Solar trac Gebeleizis sau poate al vreunei si mai vechi Divinitati Vedice. In plus, alte doua stanci prezente pe Muntele Istrita, infruntand veacurile, poarta denumirea de “Piatra Soimului”, si nu departe de acestea se inalta, semet, piscul botezat “Cuibul Corbului”, din care tasneste apa limpede precum clestarul a unui izvor zis “Fantina Vulturului”. Apele sale se aduna intr-o imediata apropiere formand, la randul lor, “Lacul Vulturului”.Asa arata asa zisa Closca, Fibula mare de aur, cu granate si alte pietre semipretioasei Sa vedem cum este descrisa aceasta Closca in cartea domnilor Ii Miclea si Ri Florescu, Daco-Romanii, Edi Meridiane, 1980, pg 211: pe un schelet constituit tot dintr-o fibula de tip cu capete de ceapa este asezat un scut cu partea superioara rotunda si cea inferioara evazata, pe care a fost sudat un tub tronconic ajurat, terminat in cap de pasare de prada (ciudat cap de closca !). Pe scut, un plas-tron central, marginit de doua fisii rombice, arcuite,
incearca sa redea penajul: o retea de celule paralele si circulare, dispuse simetric, incadreaza un mare caboson din cristal de stinca si mai multe cabosoane mai mici, circulare si patrate, din granate si turcoaze. Patru fisii triunghiulare, acoperite cu motivul ochiului de paun, redau aripile si picioarele vulturului (sa fi uitat autorul ca este vorba de closca?), iar doua fisii triunghiulare cu virful in jos, impartite in mai multe celule in forma de para, incrustate cu granate, incadreaza doua siruri verticale de cabosoane din cristal de stinca, granate si turcoaze si un sir orizontal care formeaza limitele plastronuluii Aceste fisii figureaza coada in evantai a vulturului. De marginea de jos atirnau patru pandantive din aur ajurat si cristal de stinca. Gitul vulturului este incadrat cu granate in forma de inima cu virful in jos. Vedem din nou cum o greseala spusa de doua ori devine un adevar istoric! Uitati-va si dumneavoastra pe gitul asa-zisei closti si vedeti unde este situat virful inimii, in sus ori in jos! Daca saracul Odobescu a descris gresit directia virfului inimii, nici acum dupa mai bine de un secol lumea nu vrea sa vada ce putem cu totii savedem. Si cum am spus-o de multe ori: ominciuna repetata devine un adevar si un adevar neglijat trece in spatiul ocult! Asa este si cu asa-zisa noastra istorie, unde dogma joaca un rol esential: crede si nu cerceta! Ce ne-au spus vechi cronicari, din manastirile evului mediu, este un adevar de necontestat; cind scoala ardeleana a decis ca noi suntem urmasii Romei, chiar daca Bogdan P. Hasdeu a declarat-o greseala istorica, noi continuam sa-i credem pe ei si sa refuzam sa vedem adevarul, asa cum cei ce descriu si redescriu inimioarele de pe gitul Pasarii Phoenix refuza sa le vada ca sunt cu virful in sus si continua ... din greseala in greseala spre victoria finala.
Patera din tezaurul de la Pietroasa, avind un diametru de 25,7 cm, formata din doua foi de aur, cea inferioara mai groasa si unitara, cea superioara decorata prin ciocanire cu motive figurate, grupate de la margine spre interior, dupa cum urmeaza: registrul limitat de profile, care formeaza chenarul, este decorat cu un vrej de vita de vie cu frunze si struguri, depasind uneori marginea inferioara; apoi un amplu registru circular, cuprinzind saisprezece figuri, identificate dupa imaginatia fiecaruia. Daca Odobescu, care am remarcat cum vedea lucrurile pe dos, le considera personaje ale panteonului gotic, Cezar Bolliac, initiatorul studiilor arheologice in Romania, exprima urmatoarea opinie, in Trompeta Carpatilor, an 1870, nr. 876, pg 3: zica cine orice va zice, zvircoleasca-se oricit vor putea arheologii nostri, vasele de la Petroasa sunt vase dacice, cu stil dacic, pe un cult din Dacia.
Dupa cum se vede, nici unul din reperele acestor locuri “bantuite” de Legenda nu poarta vreo banala denumire de… gaina, pui sau closca (desi indepartatul Maramures, din nordul Transilvaniei, se mindreste cu-al sau Munte Gaina, locul unde se desfasoara, anual, “Simbra Oilor”, populara sarbatoare a ciobanilor din regiune). Si totusi aici, in anul de gratie 1837, doi tarani din comuna Pietroasele, Ion Lemnaru si socrul acestuia, Stan Avram, aveau a face o descoperire senzationala si totodata de un interes arheologic primordial. Lucrand pe coastele amintitului Munte Istrita, spre a extrage pietrele necesare constructiei unui pod, acestia descopera, sub un bolovan aflat la mica adancime, o impresionanta colectie de podoabe din aur, insumand nu mai putin de 22 de obiecte, vase si ornamente. Firi simple, “pragmatice”, taranii s-au grabit sa ascunda insa tezaurul ivit la lumina din negurile Istoriei noastre pentru a planui ulterioara si pripita sa comercializare, pe un pret “de nimic” unui albanez numit Anastase Verussi. Negustorul respectiv se va dovedi si mai “inventiv” decat descoperitorii comorii, apucandu-se sa sparga o mare parte din nepretuitele obiecte cu dalta si ciocanul, sperand intru evitarea hoteasca, in acest fel, a intrarii tezaurului sub jurisdictia legilor specifice ale Tarii. Si-a trebuit sa mai treaca, astfel, un an intreg pina cind, in 1838, Guvernul Tarii Romanesti sa capete ceva informatii despre existenta acestei comori (la propriu si la figurat) si sa incerce a salva ceea ce mai putea fi salvat. Ca urmare, pe la sfirsitul anului 1842 sunt depuse la Muzeul National din Bucuresti un numar de 12 piese apartinind tezaurului de la Pietroasa, urmand a fi ulterior cunoscute sub numele impropriu de “Closca cu puii de aur”.
In realitate, Antichitatea nu a produs nici o valoare artistica (statuie, tablou, bijuterie etc.) care sa nu reprezinte, in acelasi timp, si-un simbol metafizic, iar daca unele voci autorizate considera azi ca pasarile de aur ar reprezenta, in fapt, simboluri ale vechilor Divinitati tracice ori geto-dacice (carora li se mai spunea si “Bukolion”, sau “Vukalan”), poate ca nu se inseala de fel. Comoara despre care vorbim a fost gasita in vecinatatea acelui ansamblu natural ce include “Piatra Soimului”, “Cuibul Corbului”, “Fantina” si “Lacul Vulturului”. Se naste intrebarea: de unde, oare, se va fi nascut ideea acordarii denumirii de “Closca”?!
Aplecandu-ne asupra stravechilor legende si traditii, vom constata ca suprema si totodata cea mai nobila si fenomenala zburatoare mentionata in cadrul acestora a fost asa-numita “Pasare Phoenix”. Conform Teologiei antice, aceasta ar fi fost un unicat pe intregul mapamond (cu alte cuvinte singura “Semper Avis”). Ea constituia o Zeitate Solara consacrata Astrului Zilei care traia perpetuu in cicluri vitale estimate, dupa unii la 700 de ani, iar dupa altii la “doar” 509. Periodic, la apropierea sfarsitului unui ciclu al lungii sale vieti, aceasta isi construia un fel de cuib din ramuri alese si plante frumos mirositoare, in care isi incheia astfel existenta. Ulterior, “cuibul” se metamorfoza intr-un ou, simbol al Genezei primordiale si continand cenusa Pasarii Phoenix, din care aceasta avea a renaste de-a pururi.
Dar sa comparam acum descrierile “Pasarii” in viziunea anticilor cu aspectul asa-numitei “Closte” din Tezaurul de la Pietroasa. Vom incepe cu randurile ce i le-a dedicat celebrul historic grec Herodot: “Este o pasare cu unele pene de culoare aurie si altele rosie, iar dupa forma si marime asemanatoare cu acvila. Ea pleaca din Arabia, transportand in gheare un ou din smirna, pentru a se duce in Templul Soarelui si a renaste”. Dupa Pliniu cel Batran, “…cea mai nobila pasare o reprezinta Phoenixul originar din Arabia, avand marimea unei acvile si gatul ca aurul, parte a corpului rosie iar coada albastra, insa si aceasta intretesuta cu pene rosii. Phoenixul isi transporta cuibul din Arabia tocmai pana in apropiere de Panchea, in orasul Soarelui”.
Mult mai pragmatic , N. Densusianu, descrie un segment din patera de la Pietroasa astfel: Apollo (Aplo la daci, dupa unii sinonim cu Zalmoxis N.A,) zeul luminii, al pastoriei si armoniei, asista la sarbatoarea hiperboreilor in onoarea divinitatii Terra Mater. Linga zeu se vede figurat Ianus, regele hiperboreilor, avind pe cap ornamente arimaspice, in mina dreapta o
diadema, ca insemne ale demnitatii, in stinga un arc cu coada infasurata si jos ca atribut un delfin, emblema puterii sale peste mari. Langa Ianus un prunc, personificatia Anului Nou, aduce ca dar un cos cu un spic mare de griu, iar in mina stinga tine o palma, simbol al tuturor succeselor fericite.
Aceasta figura centrala, in jurul careia se pare ca tot universul mitologic dacic se invirte, m-a intrigat cel mai mult. Poate si datorita faptului ca marind-o la maximum pe computer, nu i-am putut vedea fata, asa cum o descria N. Densusianu, deoarece fotografia este facuta, de sus, perpendicular pe aceasta patera. Asa ca va rog sa va uitati si la figura 64, pentru a o observa mai bine. Ea o reprezinta pe Gaea, sau Terra Mater, Mama Pamintului. Ea se ridica in mijlocul acestei patere cam 7,5 cm si este infatisata sezind pe un tambur circular, decorat cu un vrej de vita de vie, cu frunze si struguri. Ea poarta o tunica lunga, fara mineci, e incinsa peste mijloc si tine cu amindoua miinile, linga piept, un pahar de forma conica. Zeita se distinge printr-o figura nobila, majestuoasa si plina de siguranta. Tipul ei nu este nici grecesc si nici gotic. Trasaturile ei fiind caracteristice pentru o fizionomie din zona Dunarii de Jos, o fizionomie dacica. Parul il are strins intr-un coc, ridicat in sus, la spate. Inauntrul acestui prim cerc, si deci in jurul zeitei primordiale, la picioarele ei se odihneste un pastor, avind la picioare un ciine, prietenul sau cel mai bun. Ii urmeaza un leu, doi magari si o leoaica. De fapt leul si leoaica o flancheaza pe Mama Pamintului, in dreapta si respectiv stinga. In cerc, in jurul lor se gasesc 16 figuri de zei si zeite, formind un cerc solemn, aducindu-si omagiile lor Zeitei Mame.
Si, conform cercetarilor geografului Mela, “Panchea” se afla tocmai in apropierea Muntilor Ceraunici, adica Muntii “Cernei” de astazi. Textele marelui poet roman exilat Ovidiu considerau ca Phoenixul ar fi vietuit pe o colina apartinand celor mai frumoase meleaguri ale Elizeului, de fapt una si aceeasi regiune geografica a timpurilor preistorice cu Valea Jalesului din Romania moderna, care incepe din sus de Arcani. Ar rezulta, asadar, ca cea mai faimoasa inaripata a Religiei pre-Crestine poate fi localizata
concret intr-o legendara regiune a Emisferei Nordice, aflata sub orizontul cel pur si senin al Istrului (fluviu numit ulterior “Dunare”), din apropierea susnumitilor Muntilor Ceraunici.Dar, asa cum comorile Faraonilor egipteni si-au dovedit malefica influenta asupra tuturor descoperitorilor lacomi, cit si a profitorilor ce le-au rivnit ulterior, putem spune si dezvolta, in premiera mondiala, in ce constau manifestarile unui similar blestem invaluind Tezaurul descoperit la Pietroasa, blestem menit a-i afecta letal, la propriu si la figurat, pe toti acei ce i-au incercat sau ii vor incerca instrainarea de urmasii vechilor pelasgi, stapanitorii sai eterni de fapt si de drept. Straniu este ca nu doar atat Lemnaru, Avram si Verussi aveau sa moara la scurt timp dupa ilegalitatile comise asupra tezaurului dat la lumina, dar si tainuitorii obiectelor ce n-au mai putut fi recuperate de Guvern urmau a o sfarsi la
fel de repede si straniu, de obicei in mod violent.
Fig.68. Diferite reproduceri ale verigii de la Pietroasa, asa cum le prezinta N. Densusianu in Dacia Preistorica, Edi Meridiane, Bucuresti, p. 428, 1986.
Iata, prin comparatie, cum se prezinta “Closca” noastra de la Pietroasa: fibula reprezinta imaginea unei pasari sacre, cam de marimea unui soim; intreaga suprafata a acestei zburatoare, modelata in aur masiv, fusese initial decorata cu felurite pietre pretioase ori semipretioase rosii, verzi, albastre si galbene. Deasupra, in crestet, “Closca” prezenta un imens granat rosu, tot din pietre rosii fiindu-i si ochii, in timp ce coada i se termina in nenumarate lantisoare suspendate, din aurul cel mai fin.
Tezaurul de la Pietroasa poarta intr-adevar un teribil blestem, incrustat intr-o veriga iar sensurile sale se dezvaluie doar ochiului atent si mintii cultivate: de la stanga la dreapta, inscriptia tracica infatiseaza trinitatea HUTEN IAREN EIVEN, in traducere: “Casa (Neamul) in pace sa-ti fie”, dar, citita pe dos, cuvintele devin NEVIEN ERAI NETUH, adica: “Blestemat sa fie raufacatorul (hotul)”.
Sursa ... http://www.dacia.org/carte/149-172.pdf
http://romaniaesoterica.blogspot.ro/2012/11/noi-nu-suntem-urmasii-romei-napoleon.html
