"Orice seamana o femeie, va si culege." - Florence Scovel Shinn

 PUTEREA IUBIRII este data OMului pentru a realiza BINELE sau pe Pamant. 'Jocul Vieţii' are că scop sa va ajute in aceasta realizare.
Gindirea ar trebui să atinga perfectiunea unei arte. Cel care atinge aceasta maiestrie trebuie sa aiba mare grija sa picteze pe pinza spiritului sau doar PLANUL DIVIN. El pictează tablourile sale cu magnifice tuse de putere, de decizie, cu credinta perfecta ca nu exista putere capabila sa-i altereze perfectiunea, stiind ca ele se vor manifesta în viata sa, idealul devenind astfel real.


Cartea  Jocul Vietii, de Florence Scovel Shinn se situeaza între scriitorii de frunte ai epocii ei care au abordat problematica succesului si prosperitatii, sugestiile ei practice, realiste trezind interesul tuturor categoriilor de oameni.
Aceasta editie este adresata femeilor, fiind un raspuns la numarul tot mai mare de cititoare care doresc sa urmeze îndeaproape conceptele ei însufletitoare. Acum, cel mai celebrat ghid al "victoriei" prin atitudini pozitive în jocul vietii, este dedicat spiritului feminin, permitându-le femeilor sa se apropie mai mult de întelepciunea fara vârsta a lui Florence Scovel Shinn.

Toata puterea îi este data fiecarei femei sa aduca "Raiul ei" pe "Pamântul ei" prin gândirea corecta. Acesta este sensul "Jocului Vietii"!
Cei mai multi oameni considera viata o lupta, dar nu e o lupta, este un joc.
Este un joc ce, totusi, nu poate fi jucat cu succes decât cunoscând Legile Spirituale, iar Vechiul si Noul Testament explica regulile jocului cu o precizie uimitoare. Iisus Hristos a propovaduit ceea ce este marele joc al Daruirii si Primirii.
"Orice seamana o femeie, va si culege."
Înseamna ca orice raspândeste o femeie prin cuvinte sau fapta, îi va fi returnat; ea primeste ceea ce da. Daca da ura, va primi ura; daca da iubire, va primi iubire, daca critica, va fi criticata; daca minte va fi mintita, daca bârfeste, va fi bârfita. Ni s-a spus si ca facultatea de a imagina are un rol de prima importanta în Jocul Vietii.
"Cu veghere`ntreaga pazeste-ti inima (sau imaginatia), caci din aceasta pornesc tâsnirile vietii" (Prov., 4:23).
Ceea ce înseamna ca tot ceea ce o femeie imagineaza, mai devreme sau mai târziu, se exteriorizeaza în actiunile sale.
Stiu povestea cuiva care se temea de o anumita boala. Era o boala foarte rara si greu de luat, dar a ilustrat-o si a studiat-o în continuu, pâna când aceasta s-a manifestat în corpul sau. Ea a murit, victima propriei sale imaginatii denaturate.
Dupa cum vedem, pentru a avea succes în acest joc, este nevoie sa ne perfectionam facultatea de a imagina. O persoana cu o imaginatie antrenata sa conceapa doar binele, îsi aduce în propria viata "fiecare dorinta dreapta a inimii sale" - sanatate, prosperitate, dragoste, prieteni, perfecta expresie de sine, idealurile ei cele mai înalte.

Jocul Vietii Si Cum Sa-l Joci_FLORANCE SCOVEL SHINN

sursa
http://www.divin.ro/?53t4l&v7f2k=2326
http://www.florence-scovel-shinn.com/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Florence_Scovel_Shinn

Şapte (7) lecţii pe care le putem învăţa de la copii

„Atunci când încetăm să mai fim copii suntem deja morţi”
Constantin Brâncuşi

Creştem, credem că ne maturizăm şi ne grăbim să devenim serioşi, foarte ocupaţi, să ne cumpărăm ceas şi servietă diplomat. Pe lângă starea de minunare, inocenţă şi curiozitate, spiritul ludic şi inventiv, fericirea fără motiv, puritatea spiritului şi a minţii, umilinţa, recunoştinţa şi mulţumirea, un copil ne învaţă în primul rând, să iubim total şi să ne dăruim complet.
Toate acestea sunt rezultatul unei credinţe de nezdruncinat în Creator, iar de aici şi libertatea, abandonul şi bucuria de a descoperi minunatele surprize ale vieţii. Desigur, nu putem fi asemeni unor copii de trei sau şapte ani la 20, 30 sau 50 de ani, dar discernământul şi bunul simţ ne pot ajuta să integrăm armonios aceste calităţi în viaţa de adult. Şi este uimitor că atunci când eram mici aşteptam cu nerăbdare momentul când vom creşte, iar ajunşi „mari”, ne este dor de copilărie, pentru că uităm să fim fericiţi, să ne bucurăm de viaţă, să fim spontani şi încrezători.
Amintindu-ne momentele minunate ale copilăriei noastre şi evocând calităţile extraordinare ale stării arhetipale de copil, putem să facem faţă multor provocări din viaţa noastră. Dacă ne oprim un pic, doar câteva minute şi observăm un copil, vom simţi cum fiinţa noastră este cuprinsă instantaneu de o stare de bine, de bucurie şi împlinire sufletească. Cu excepţia copiilor răzgâiaţi şi prost crescuţi, orice copil ne poate învăţa cel puţin şapte lecţii importante. Aceste lecţii depăşesc sfera preocupărilor educaţionale clasice pe care ni le putem imagina. Aceste lecţii pot fi învăţate doar dacă avem inima deschisă. Vom descoperi cu încântare cât de mult ne place să ne jucăm, cât de natural şi normal este să dăruieşti, vom descoperi că suntem spontani şi curioşi să surprindem magia din tot ce ne înconjoară.
Când a început lumea? Astăzi dimineaţă!
 
Lecţia 1 – A trăi bucuria momentului prezent.
Copiii au capacitatea de a percepe fiecare zi ca pe un nou început. Ei uită repede trecutul. Dacă doi copii se ceartă azi, mâine ei redevin cei mai buni prieteni. Iertând spontan, ei ştiu să fie fericiţi şi să trăiască din plin în momentul prezent.
Capacitatea de a trăi în prezent este de asemeni principala calitate a sfinţilor şi a înţelepţilor. La copii, surprinzător pentru unii, aceasta se manifestă spontan. De altfel, în cazul lor, capacitatea de a încadra evenimentele în timp începe să se dezvolte abia odată cu vârsta preşcolară.
Copiii ne învaţă în primul rând să ne bucurăm de lucrurile simple. Făcând aceasta, putem intui sacrul ce se ascunde în profan. Copiii sunt mereu entuziaşti şi nu amână nici măcar pentru o clipă să fie fericiţi, nu aşteaptă evenimente importante pentru a se bucura din plin. Ei savurează fiecare clipă şi astfel fiecare clipă devine un motiv de încântare. Sunt optimişti şi gustă viaţa din plin.
Pentru un copil, totul se desfăşoară în timp real, în faţa ochilor lui, el este actorul principal al evenimentelor şi se abandonează cu totul prezentului. Adulţii au tendinţa de a se raporta predominant fie la trecut, fie la viitor. Astfel, ajung să se blocheze, să rămână „consumaţi” de aceste condiţionări temporale, uitând cu totul de momentul prezent. Cei care nu reuşesc să se desprindă de trecut devin prizonierii unor trăiri care în timp capătă un vector descendent. Pe de altă parte, cei care trăiesc predominant în viitor, construind sau mai bine zis proiectând amăgiri legate de anumite planuri şi proiecte sau îngrijorându-se pentru lucruri care se pot petrece, acumulează frustrări şi devin stresaţi pentru că „viitorul fericit” nu devine realitate. De altfel, numeroase studii demonstrează faptul că, cu cât o persoană aleargă mai mult după fericire, cu atât este mai puţin fericită, alocându-şi din ce în ce mai puţin timp pentru bucuriile personale.
De ce copacii sunt verzi? Ca să ne reamintească că totul este posibil!

Lecţia 2 – A fi plin de curiozitate
Având o stare de deschidere şi curiozitate permanentă, copiii experimentează totul cu un mare interes. Ei nu cunosc rutina, sunt naturali, neobosiţi, gata s-o ia oricând de la capăt. Această curiozitate ne arată că aproape orice lucru poate fi foarte important şi plin de miez pentru un copil. Această atitudine şi percepţie le conferă nebănuite resurse fizice, mentale şi sufleteşti.
Începând cu vârsta de trei ani, copiii încep să pună o mulţime de întrebări. Curiozitatea liber exprimată, fără reţinere sau restricţie, ar trebui să rămână o trăsătură a spiritului nostru, indiferent de vârstă.
Platon spunea: „Nu ştiu cum le par a fi celorlalţi, dar în sinea mea, eu mă consider a fi un mic copil, minunându-se clipă de clipă de vastele ţărmuri ale cunoaşterii şi, apoi, mă descopăr cu încântare şi mulţumire ca fiind o mică pietricică strălucitoare de pe acest ţărm”.
Ce sunt baloanele de săpun? Sunt pistruii îngeraşilor!

Lecţia 3 – A trăi în inimă
Copiii sunt foarte sinceri şi dezinvolţi şi descoperă lumea prin sfera lor emoţională şi afectivă. Se ştie că, în general, copiilor le este caracteristic faptul că, deşi au învăţat să vorbească, nu verbalizează tot ce trăiesc, fiind lipsiţi de mentalul discursiv care apreciază, alege şi judecă. Seninătatea, inocenţa şi puritatea lor caracteristică ar putea fi antidotul stresului, insomniilor şi al multor dintre bolile adulţilor. Reacţiile şi logica celor mici nu încetează să ne surprindă. Iată câteva exemple:
1. La ce folosesc sprâncenele? Sprâncenele folosesc ca să ţină fruntea sus, să nu ne vină pe ochi.
2. Ce sunt buruienile? Buruienile sunt nişte plante folositoare doar lor.
3. De ce ceaşca are o ureche, iar cratiţa le are pe amândouă? Ceaşca are doar o ureche, deoarece aşa vrea ea să fie mai elegantă şi nu clăpăugă ca o cratiţă.
4. Un băieţel s-a pierdut pe culoarele unei săli de gimnastică şi a nimerit la cabinele femeilor. Acestea au început să ţipe, să înşface prosoape să se acopere şi să fugă în toate părţile ca să se ascundă. Băieţelul le-a privit uimit, după care a întrebat senin: „Ce s-a întâmplat? N-aţi mai văzut un băieţel în viaţa voastră?”
5. O fetiţă abia terminase prima săptămână de clasa întâi şi vine uimită acasă: „Îmi pierd vremea cu şcoala!”, îi spune mamei. „Nu ştiu să citesc, nu ştiu să scriu şi nici să vorbesc nu mă lasă!”
Copiii au acces la cunoaşterea bazată pe trăire afectivă, care mai apoi este înglobată integral în memoria afectivă a fiinţei lor. Fiind deschişi şi liberi, ei se îmbogăţesc foarte repede cu multe şi variate impresii.
Trăind predominant în inimă şi datorită purităţii lor, copiii sunt mult mai receptivi la planurile subtile, spre deosebire de majoritatea adulţilor care sunt închişi şi opaci la realitatea zânelor, elfilor sau a îngerilor. Dat fiind acest dar nativ cu care mulţi copii sunt înzestraţi, părinţii suficient de înţelepţi ar putea să-i înveţe pe aceştia să viseze conştient, să-i încurajeze şi chiar să-i inspire în explorarea tărâmurilor astrale paradisiace.
Ce este bătaia inimii? Bătaia inimii este ecoul dorului de Dumnezeu!

Lecţia 4 – A iubi necondiţionat
În iubire copiii sunt foarte devotaţi, ei iubesc necondiţionat şi complet, fără teamă sau egoism. Ei iubesc aproape orice şi pe oricine, fără a fi influenţaţi de împrejurări. Adulţii îşi proiectează adeseori propriile aşteptări asupra persoanei iubite. Ulterior ei devin frustraţi pentru că persoana iubită nu le răspunde aşteptărilor lor, se simt răniţi şi dezamăgiţi. Apoi trag concluzii pripite, puerile şi total deplasate despre iubire.
Copiii iubesc detaşat, necondiţionat, se dăruiesc şi se abandonează cu o uşurinţă dezarmantă. Sunt spontan atenţi şi pe deplin concentraţi asupra a ceea ce este aici şi acum.
Când un copil admiră un fluture, el este complet absorbit de culorile lui minunate. Pe chipul lui citim uimire şi încântare. Un copil se identifică spontan cu obiectul sau cu fiinţa pe care o admiră şi întotdeauna acel obiect sau acea fiinţă va fi prioritatea momentului respectiv. Copilul devine, astfel, un exemplu remarcabil pentru că el trăieşte într-un singur Univers atotcuprinzător, unde nu există interior sau exterior, el este un punct Unic şi în acelaşi timp inseparabil de Tot.
Ce este o stea? Când vezi o stea înseamnă că Dumnezeu îţi face cu ochiul!

Lecţia 5 – A iubi jocul şi a te juca iubind
Un mare înţelept spunea: „Ca să redevină copii, oamenii trebuie să înveţe din nou să se joace.” Copiii sunt foarte rar plictisiţi sau dezinteresaţi, ei trăiesc din plin şi experimentează total surprizele jocului. Niciun eşec nu-i descurajează. Copiii ştiu să se bucure de jocul propriu-zis şi nu doar de rezultatul lui; prin joc, ei se încarcă cu energie şi optimism.
O serie de studii au arătat că un adult se simte mai bine dispus după 15 minute de mişcare şi joc, decât după ce a urmărit la televizor emisiunea preferată timp de jumătate de oră, având ceva de ronţăit alături. De fapt, ce trebuie să învăţăm sau, mai bine spus, să ne amintim – este imensa bucurie pe care ne-o aduce jocul şi mişcarea. Şi iar, copiii ne dau multe idei în această direcţie, care mai de care mai interesante şi mai năstruşnice. Ei sar, ţopăie, dansează, se aruncă în zăpadă, se bucură permanent de jocul nesfârşit şi fără hotare!
Copiii dau deseori dovadă de imaginaţie creatoare şi chiar de intuiţie atunci când se joacă. Învăţând să se joace din nou, adulţii îşi pot redinamiza aceste calităţi în fiinţa lor, calităţi care în timp au fost mai greu accesate sau uitate. Aşadar, una din consecinţele stării ludice este bucuria neîntreruptă de a trăi, care ne umple de o energie divină elevată.
Ce este un curcubeu? Un curcubeu este zâmbetul lui Dumnezeu!

Lecţia 6 – A fi fericit fără motiv
O altă calitate a copilăriei este fericirea debordantă, ce îşi află sursa în lipsa oricăror limitări exterioare sau interioare. Copiii îşi exprimă dorinţele şi caută să şi le împlinească imediat; de aceea, ei trăiesc deseori bucuria perfectă şi fericirea împlinitoare. Procedând astfel, pentru ei nu există refulare, complexe, frustrare, proiecţii inutile, inhibiţii, teamă, nu au tendinţe egoiste sau agresive, ataşamente sau posesivitate. Prin urmare, ei nu cunosc nici noţiunea de păcat sau sentimentul de vinovăţie, ideea de greşeală, competiţie şi recompensă. Ei sunt liberi, nu-i judecă pe ceilalţi şi nu au mecanismele de apărare specifice personalităţii de adult.
Ce vezi când te uiţi la cer? Îl văd pe Dumnezeu!

Lecţia 7 – A fi mulţumit şi recunoscător
Pe lângă toate calităţile enumerate mai sus, copiii ne oferă, de asemenea, un bun exemplu de umilinţă, mulţumire şi recunoştinţă spontană în multe situaţii de viaţă. Odată cu trecerea timpului, însă, adulţii, respectiv părinţii şi profesorii, le imprimă gradat modele comportamentale înguste şi limitate, din ignoranţă sau dintr-o iubire prost înţeleasă.

În loc de concluzie...
Ce înseamnă să fii copil?
Înseamnă să crezi în iubire, în frumuseţe, să ai credinţă. Înseamnă să fii atât de mic încât spiriduşii să ajungă să-ţi şoptească la ureche, înseamnă să fii plin de imaginaţie, să fii capabil să transformi lucruri şi fiinţe, să faci tot ce vrei din nimic, căci orice copil are o zână bună în sufleţelul său.

Câteva răspunsuri inspirate ale copiilor...
• Cum ştiu cei de la televizor că mâine va fi vreme urâtă sau frumoasă? Omul de la televizor ştie că mâine plouă, că are un bilet şi citeşte. Biletul i l-a scris mama lui. (6 ani)
• Ce este inima? Inima e o carne care stă pe sufletul oamenilor, ca să trăiască oamenii cu suflet. (7 ani)
• Ce este sufletul? Suflet e când îţi pune mama prăjituri pe farfurie şi îi laşi şi lui ăla mic. (8 ani) Sufletul are o formă de inimă. (8 ani)
• Ce este tristeţea? Tristeţe înseamnă când un om vine la altul şi bea mult. (7 ani)
• Ce este timpul? Timpul este o vreme care trece tot timpul. (5 ani)
• Ce este zâmbetul? A zâmbi înseamnă sa râzi parcă în gândul tău. (8 ani)
• La ce foloseşte steagul? Steagul foloseşte, ca atunci când veneau turcii peste noi, ei nu ştiau pe ce ţară veneau şi atunci noi le arătăm steagul şi după aia ei ştiau. (6 ani)
• Ce este igiena? Igiena este când vin neamurile şi văd ce curat e în casă. (7 ani)
• Din ce se face săpunul? Săpunul se face din mai mulţi clăbuci, la un loc. (6 ani)

Câteva citate inspirate despre copii şi copilărie...
„Copilăria este inima tuturor vârstelor.” Lucian Blaga
„Un copil poate oricând să-l înveţe pe un adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce-şi doreşte.” Paulo Coelho
„Copilul este aidoma albinei care adună nectarul pentru a face miere. Copilul preface totul în miere.” Antoine de Saint Exupery
„Când vezi sufletul curat şi nevinovat al unui copil, îţi vine parcă să zici că orice mamă e o «născătoare de Dumnezeu»”. Francis Bacon

sursa
de Ana-Maria Dorde
http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=6220

Originea mea este Spirit

Christos, 

cheia de la
poarta vieţii
Viaţa Universală

În noi este viaţa. Viaţa este Spiritul din care a luat fiinţă tot ceea ce există. 
Prin urmare, tot ceea ce este, are o origine spirituală.
Spiritul este lumină care curge. El iradiază întreg universul, sferele luminoase ale cerurilor pure precum şi materia care ne este vizibilă. Spiritul, lumina care curge, hrăneşte şi menţine, constant, cu puterile vieţii, toate formele Fiinţei, ale infinitului.

Dumnezeu este Spirit.

Dumnezeu este lumina care curge. 

El este viaţa impersonală care a creat şi care crează totul, care însufleţeşte şi menţine totul cu suflul Său.

Dumnezeu este viaţa universală care curge, activând de-a pururi, existenţa infinită, Eu Sunt-ul. Omul este copilul lui Dumnezeu. Noi am luat fiinţă din Dumnezeu, din viaţă.
Sufletul nemuritor în care acţionează viaţa noastră originară şi veritabil, se află în învelişul exterior, în corpul fizic. Corpul nostru material este compus din celule, sufletul nostru este compus din particule spirituale.
Suntem legaţi de Dumnezeu, de eternul Spirit, prin intermediul nucleului central al sufletului nostru. Puterile divine ale vieţii ne parvin prin nucleul central al sufletului. Ele curg în particulele sufletului şi, de aici, în celulele şi organele corpului nostru terestru.
Lumina care curge pornind de la Spiritul etern înzestrează cu putere vitală sufletul şi corpul nostru fizic.
Avem nevoie de puterile ieşite din Dumnezeu, din viaţă. Dacă ştim că Dumnezeu este Spirit, eternă lumină  care curge şi dacă ne lăsăm umpluţi de această lumină, atunci, în timpul interiorizării, puterile lui Dumnezeu se revarsă în noi.

În timpul interiorizării, vrem să ne deschidem forţelor divine.
Luăm poziţia de orientare conştientă spre curentul divin. Ne aşezăm cât mai drept pe un scaun, de preferinţă adaptat taliei noastre, pe un scaun care să nu fie nici prea tare, dar nici prea moale. Încercăm să nu ne sprijinim şi să ne menţinem cât mai drept. Ne ţinem, deasemenea, capul drept. Picioarele nu sunt încrucişate unul peste celălalt, tălpile sunt aşezate pe sol una lângă cealaltă. Punem dosul palmelor deschise pe coapse, palma deschisă fiind orientată, astfel, către cer. Tragem, apoi, palmele spre partea superioară a coapselor, la nivelul încheieturii şoldului, lăsându-le, în acelaşi timp, destinse, ceea ce ne va întinde spatele şi mai mult.
În această poziţie orientată şi conştientă, intensificăm fluxul de forţe spirituale în noi.
Nu ne mai gândim, acum, la lumea exterioară, ne consacrăm, în întregime, câmpului de energie interior, Spiritului care curge de-a pururi.
Lăsăm să curgă în noi, profund, gândurile acestui text pregătitor ieşit din Spiritul lui Dumnezeu. Lăsăm puterile lui Dumnezeu, cărora ne adresăm în timpul interiorizării, să acţioneze în noi.
În timpul interiorizării, nu ne propunem să analizăm cuvintele textului, ci primim în noi puterile divine care acţionează în Cuvânt. Puterile divine vor să devină active în particulele sufletului şi în celulele corpului nostru.
Dacă sufletul are o vibraţie înaltă, atunci sufletul şi omul pot absorbi şi mai profund gândurile interiorizării. Sub efectul forţelor de vibraţie tot mai înalte care stimulează sufletul şi omul, omul găseşte cărarea perfecţiunii.
Ne consacrăm, acum, interiorizării. Să absorbim, conştient, fiecare frază şi să o lăsăm să vibreze în noi.

Interiorizare
Originea mea este Spirit.
În mine se află şi acţionează plenitudinea Atot-Puternicului.

Adevărata mea viaţă este iubirea.
Puterea eternă a lui Dumnezeu care curge este iubirea care dăruie.
Iubirea este esenţa mea originară.
Iubirea există veşnic.
Iubirea este izvorul, Spiritul creator care m-a creat, care insuflă viaţă în tot ceea ce este.
Iubirea se revarsă în minerale, în plante şi animale.
Iubirea se revarsă în toate sufletele şi în toţi oamenii.
Iubirea se revarsă în fiinţa mea adevărată.
Eu sunt iubire ieşită din Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.
Prin gânduri şi cuvinte nobile, mă înalţ spre operele eterne ale lui Eu Sunt, ale Divinităţii care domneşte etern.
Puterile Eternului curg în mine.
Puterile iubirii îmi arată drumul spre originea sinelui meu adevărat.

Eu sunt din iubirea eternă universală.
Eu sunt iubire ieşită din Dumnezeu.
În Dumnezeu nu există altceva decât iubire.
Afirm în mine iubirea ieşită din Dumnezeu:
Eu sunt iubirea şi viaţa ieşită din Dumnezeu.
În mine acţionează puterile creatoare ale regnurilor mineral, vegetal şi animal.
Eu sunt o parte a Marelui Întreg.
În fiecare particulă a sufletului meu se revarsă Spiritul Tatălui meu.
Atot-Puternicul însufleţeşte fiecare atom.
Puterile sufletului meu respiră în ritmul Spiritului care se revarsă etern.
Spiritul lui Dumnezeu îmi insuflă viaţa.
Eu sunt viaţa, fiinţa care domneşte de-a pururi.
Viaţa creatoare şi eternă se revarsă prin sufletul meu şi prin corpul meu terestru.
Mă regăsesc în eterna conştiinţă a lui Eu Sunt, puterea care dăinuie din eternitate în eternitate.
Eu sunt existenţă eternă, nemuritoare.

Inundat de puterea divină, mă recunosc ca un copil al infinitului.
Infinitul intră în sufletul meu şi în forma mea de existenţă terestră.
Mă îndrept spre puterea interioară, spre lumina care curge.
Primesc puterile vieţii universale.
Inspir suflul Divinităţii.
Inspir iubirea care curge de-a pururi.
Inspir înţelepciunea divină, puterea care se împlineşte în mine etern.
Eu sunt un copil al vieţii universale.
Timpul şi spaţiul dispar, divinul Eu Sunt devine mai puternic în mine.
Aripile iubirii mă ridică deasupra gândurilor lumii pământeşti, spre câmpiile conştiinţei divine aflate în afara timpului şi spaţiului, până la Eu Sunt.
Veşnicia din afara timpului şi spaţiului se împlineşte în mine.
Respiraţia mea devine uşoară, diafană.
Fiinţa mea este umplută de putere şi de lumină.
Eu sunt viaţă veşnic existentă.

Eu sunt Spirit ieşit din Spiritul Său.
Eu sunt lumină ieşită din lumina Sa.
Eu sunt existenţă în afara timpului şi spaţiului.
Eu sunt viaţă eternă în Dumnezeu, iubirea.
Lumina curge prin mine dinspre izvorul lui Dumnezeu care nu poate fi împovărat.
Ea îmi hrăneşte sufletul şi celulele corpului pământesc.
Mă simt liber, dezlegat de tot ceea ce se întâmplă în timp şi în spaţiu.
Desprins de lumea gândurilor, mă hrănesc cu puterile ieşite din izvorul etern, Dumnezeu.
Izvorul limpede al Eternului imi răzbate în suflet şi în fiecare din celulele corpului meu.
Aripile iubirii mă poartă spre izvorul iubirii şi al înţelepciunii.
Simt: eu sunt de origine divină.
Simt: eu sunt copilul Celui Prea-Înalt.

Afirm în mine puterile vieţii.
Afirm în mine Împărăţia lui Dumnezeu.
Primesc în mine viaţa, puterea revărsătoare a iubirii divine.
Infinitul respiră prin mine.
Simt: eu sunt liber.
Sufletul meu este descătuşat, eliberat de timp şi spaţiu.
Eu sunt Spirit ieşit din Spiritul Său, lumină ieşită din lumina Sa.
Eu sunt putere ieşită din puterea Sa.
Eu sunt totul în totul: viaţa în El şi viaţa în mine.
Eu sunt în Tine, o, Doamne, şi Tu eşti în mine, o, Spirit etern al Tatălui meu.
Viaţa universală este viaţa mea.
Eu sunt existenţă eternă, eu sunt nemuritor.
Eu sunt iubire din iubirea Sa.
Eu sunt.

Mai rămânem un anumit timp în liniştea interioară, în această stare înaltă de conştiinţă.
Ne regăsim, încet, nivelul de conştiinţă obişnuit. Ne observăm suflul, observăm cum intră şi iese. Astfel, reluăm contactul cu tot ceea ce ne înconjoară. Rămânem, totuşi, ferm hotărâţi să ne ordonăm viaţa, pentru a pune în practică, în "lumea temporală", conţinutul cuvintelor date de Spiritul lui Dumnezeu.
Ne ridicăm gambele şi mişcăm picioarele, ne întindem picioarele, le îndoim şi le reaşezăm pe sol.

Înălţăm braţele, ne ridicăm, ne întindem corpul, mişcăm mâinile şi degetele.
Coborâm lent braţele şi reluăm poziţia de orientare conştientă.
Mişcăm umerii, efectuăm cu ei mişcări de rotaţie, înainte şi înapoi, facem mişcări circulare cu capul, de mai multe ori la stânga apoi la dreapta.
Reluăm, acum, contactul conştient cu tot ceea ce ne înconjoară: iubirea curge de peste tot spre noi.
Odihnind în Dumnezeu, Atot-Puternicul, viaţa ar trebui să urmeze un curs ordonat. Doar astfel interiorizarea devine eficientă.
Prin exerciţiu spiritual şi prin punerea în practică a cuvintelor ieşite din Spiritul lui Dumnezeu, sufletul şi omul acced la o vibraţie înaltă. În acest mod, sufletul şi corpul fizic se stabilizează pe acest nivel de vibraţie, ceea ce ne permite să urmăm Drumul Interior cu mai multă bucurie şi mai conştient.
Vom realiza această interiorizare o dată pe zi, dimineaţa, orientându-ne astfel, pentru ziua care începe, spre viaţa noastră adevărată.

Un salut în Dumnezeu!

Dumnezeu se adresează din nou omenirii prin gură profetică şi că Spiritul Christosului lui Dumnezeu reînnoieşte şi aprofundează învăţăturile lui Isus din Nazareth-corespunzător celor anunţate:  
Mai am multe să vă spun, dar încă nu le puteţi duce. Dar când va veni El, Spiritul Adevărului, El vă va conduce în Adevărul deplin. ( Ioan 16, 12)

sursa
http://f1.grp.yahoofs.com/v1/gHo8UENGJZlE7G3zSvcdXrUzzQ1cJ7GI8DAux_msTzypJXqdJ0jB9yXPX5vlAwqNhWmCrZOt0GKoD0qAqfninzMURo7XSFLiwBM/Extrase%20din%20Drumul%20Interior%20-%20Primul%20curs.pdf
Viata Universala –
www.universelles-leben.org
http://www.universelles-leben.org/cms/ro
http://www.universelles-leben.org/ro/index.html

Atâta vreme cât vom alege conducători fără Dum­nezeu, vom merge din rău în mai rău și nu există nicio speranță pentru un viitor mai bun.

Interviu cu Părintele Justin: 

Cine să ridice piatra de pe mormântul neamului nostru?

Părinte, acum când situația economi­că și politică a țării e foarte bulver­santă, ce nădejde politică mai putem avea azi, când lipsește un conducător cu o linie politică echilibrată și care să îi pese de țară și de popor mai mult decât de propriul lui scaun?

Toate stăpânirile acestea noi so­cotim că sunt de la Dumnezeu, și avem datoria să ne supunem. Dar sunt stăpâniri dinafară care intră înăuntrul poporului, sărind peste gard, stăpâniri care intră pe ușa democratică a unui popor, care se impun prin modul lor de a guverna și nu sunt impuși dinafară. Care este mai tare în mitocănii acela guvernează, adică cel care are banul să îl poată corupe pe cel sărac. Se ajunge să cumperi conștiința omului cu un kg. de făină și orez și jumătate de litru de ulei. Acesta este politicianul compromis și care se degradează în fața unui popor. Cu ce încredere poți să îi acorzi unui astfel de politician casa și averea unui stat? Cel care acordă votul de încredere unui astfel de politician nu este ca un nebun care își dă foc la propria casă? De aceea noi nu mai ieșim din această sta­re de mizerie. Pentru această mizerie nu e de vină doar Europa și pute­rile lumii, ci în primul rând se datorează lipsei noastre de administrare internă. Pentru că Europa nu vine la mine la primărie să mă controleze ce am lucrat eu într-o lună de zile și cum am asfaltat drumul.

Cel care guvernează trebuie să aibă durere de inimă pentru sărăcia bieților cetățeni. Atâta vreme cât nu avem la cârma țării oameni care săguverneze cu spirit de jertfă pentru popor și cu bi­necuvântarea lui Dumnezeu, nu ieșim la orizont. Căci așa era formula veche de altădată: cu harul lui Dumnezeu, „din mila lui Dumnezeu Domn al acestei țări…”, și cu voința națiunii. O guvernare fără Dumnezeu este o guvernare fără conștiință. Atâta vreme cât vom alege conducători fără Dum­nezeu, vom merge din rău în mai rău și nu există nicio speranță pentru un viitor mai bun.

Putem privi indiferenți la durerea și sărăcia omului de rând, care nici măcar bani de spitalizare nu are? Bolile s-au înmulțit, medicamentele și taxele de spitali­zare cresc de la o guvernare la alta. Neimplicându-ne, nu suntem cu toții vinovați pentru durerea și suferința celuilalt?

Durerea mare este peste tot, pentru că sunt puși să conducă oameni fără o autoritate profesională și fără o orientare câtuși de puțin prin Hristos în stat. Azi voința poporului se clădește pe fal­sul acesta de la o alegere la alta, că îți dă doar impresia că ești alegător liber. Iar votul nostru nu este decât folosit și manipulat în interesele lor meschine. Decât să cheltui atâția bani pen­tru campanii electorale de paradă, mai bine s-ar face o școală, un spital din acei bani risipiți. Ei fac campanii, promisiuni și alegeri, dar peste tot însă sună a sărăcie. Oamenii aleși ar trebui trași la răspundere pentru ceea ce au făcut în orașul sau satul unde guvernează fiecare. Dar așa, dacă nimeni nu îi verifică și știu că nu plătesc pentru faptele lor, evident că fură și trage fiecare pentru interesul lui personal. Țara aceasta este guver­nată nu după nevoile și greutățile poporului, ci după bunul plac al șefului.

Datorită sărăciei, rata sinuciderii a crescut foarte mult. Ce îi sfătuiți pe acești oameni care sunt concediați de la muncă și societatea actuală nu le permite să se angaje­ze în altă parte, neavând cu ce să își întrețină familia?

La noi ar trebui să se implice mai mult Biseri­ca. Fiecare sat, fiecare parohie trebuie să aibă evidența și a ultimului sărac, astfel încât să poa­tă ajuta și familiile sărace din puținul pe care îl au. Dacă Biserica ar putea găsi anumite forme de organizare, astfel încât să construiască spitale, cantine, școli pentru familiile sărace, sau chiar instituții unde să poată oferi locuri de muncă creștinilor care sunt capabili să lucreze și nu au un loc de muncă. Biserica nu trebuie să facă po­litică, dar este datoare să intervină în societate atunci când sunt fel și fel de abuzuri și derapaje.

Să luăm exemplul Sf. Vasile cel Mare, care a format renumitele vasiliade, ce nu aveau alt scop decât să vină în ajutorul omului sărac, omului lipsit.
[ Vasile cel Mare (330-379), unul dintre cei trei Parinti capadocieni si singurul care s-a bucurat de cinstea de a fi numit "cel Mare", si aceasta datorita darurilor speciale cu care a fost inzestrat: mare personalitate ecclesiastica, organizator, excelent exponent si aparator al invataturii crestine ortodoxe, parinte al monahismului rasaritean, reformator al liturghiei.] El nu a căutat în primul rând să cri­tice viața politică din vremea sa, ci a propovăduit mila creștină în viața și societatea de toate zilele. Biserica nu are datoria doar să predice de la am­von despre virtuțile creștine. Avem modelul evanghelic în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Care nu a lăsat mulțimea să plece acasă flămândă, după ce le-a predicat des­pre Împărăția Cerurilor, ci a înmulțit pâinile și peștii, bineînțeles prin mi­nune dumnezeiască, de i-a săturat pe toți. Mântuitorul ne învață așadar că păstorii sunt datori să cerceteze și să vadă starea populației dacă e sau nu în nevoi, apoi, după puterea fiecă­ruia, să înmulțim și noi pâinea prin osteneala noastră omenească și cu ajutorul lui Dumnezeu, vom reuși să dăm săracilor pâine. Nu suntem noi sfinți să facem minuni, dar avem datoria să ne ostenim cu puterile omenești în binele comunității. Fi­ecare parohie, cât de săracă ar fi, are o mică rezervă, de unde poate începe să sporească un bun obștesc, dar să fie într-adevăr aceste bu­nuri folosite cu durere de inimă, cu grija față de poporul acesta aflat în nevoi. Biserica să ofere credincioșilor, nu să ceară taxe și biruri pe care nu le pot duce.

 Sărăcia aceasta este și o încurajare a uciderii în masă, prin avorturi. Vin oameni și îmi spun că nu au cu ce să crească pruncii, și de ce să îi mai facă? Până și ultima țărancă de la sat vine și îmi spune: „Nu am cu ce să îl cresc. Îl dau afară”. Păi femeia de la țară, de bine de rău, are acolo o bucată de pământ, o cană de făină. Dacă avortează nici atât cât au acum nu vor avea, pentru că Dumnezeu va lua de la ei belșugul. Doar familiile cu copii mulți vor rezista. Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, va răspunde nevoilor acestor familii și chiar din copiii aceia crescuți în sărăcie, mai târziu poate veni ajutorul. Dar noi vrem acum imediat să ne dea Dumnezeu bani și belșug. Nu, Dumnezeu știe când și de ce îngăduie așa. Aceste familii și mame eroice duc greutățile țării, nu toate farfaralele care se plâng că nu pot face copii.

Se mai poate naște din poporul român un Con­stantin Brâncoveanu sau un Mihai Viteazul?

Acum nu. Un astfel de om la noi se naște o dată la 200 de ani. Deocamdată statul rămâne în somnul cel de moarte, nu se interesează, este insensibil la durerea po­porului. Față de un conducător necreștin nu poți avea încredere, ci doar să te temi de el. Iar dacă supușii lucrează de frică, acela nu mai este stat democratic. Este democrație comunistă, o formă mai plă­cută la vedere și înșelătoare simțurilor. Deja acum nu se mai pune problema să ne salveze un conducător român, acum se pune problema să ne salveze Europa și băncile internaționale. Azi românul simplu nădăjduiește în această Europă fals democratică. Vin aici creștini simpli, unii primari, și îmi spun: „Părinte, noi vrem să facem o intervenție în Euro­pa să ne dea pentru comună niște fon­duri europene”. Eu le spun: „Măi, băieți, încercați și voi, dar nu vă angajați prea mult, pentru că Europa e doar cu forma de ajutorare, dar în rest este o formă goa­lă, din care nu câștigi nimic”. Ne apropi­em de un sfârșit al Europei, în forma pe care o știm noi de odată; ea tinde acum către un guvern unic, ce va stăpâni toată lumea, în mod autoritar, ce va conduce toată politica și viața noastră economică. Dar acesta va fi sfârșitul libertății noastre, pentru că această guvernare va fi fără Dumnezeu.

 De ce suntem din ce în ce mai dezbinați și nu ne putem uni și noi ca alte popoare care își câștigă niște drepturi? Până și în Basarabia, care este de un sânge cu noi, creștinii de acolo au protestat împreună cu preoții și episcopii împotriva actelor biometrice și au reușit să modifice legea creându-li-se alternative, nebiometrice. Pe când la noi există o luptă doar la nivel de teorie.

Ce se întâmplă în Basarabia e un caz aparte. Ei sunt puși acolo între ciocan și nicovală, între Moscova și Bruxelles. Rușii nu au niciun interes să îi scape din mână pe basarabeni, ca nu cumva să se alieze cu Europa, sau cu România. Toți se tem, și Europa și Moscova, de o Românie unită. De aceea se și introduc fel și fel de diversiuni între români pentru a nu se putea coagula ceva trainic, special pentru a menține și accentua dezbinarea. Toți au nevoie să fure bunurile și pământurile României bogate. Și unii și alții au interes să folo­sească țara noastră pentru un eventual front aici între cele două puteri. Dar, bineînțeles, în afară de aceasta, basarabenii sunt și oameni credincioși care au stat acolo în picioare, zi și noapte, mili­tând pentru drepturile lor. Au mai multă stator­nicie decât noi. La noi nu ai cu cine să te aliezi, nu există niciun interes nobil la acești oameni poli­tici ca să ridice piatra aceasta de pe mormântul neamului nostru. O țin ferecată și cine să o ridice? Lor le merge bine acolo unde sunt, parlamen­tari, deputați, primari, au copii și rude de îngrășat. Din păcate românul a fost omul cel mai laș, în toate vremurile. Celelalte po­poare din jurul nostru au știut să se unească prin jertfa lor, în fața tancurilor rusești. La noi nu se poate face treaba asta, pentru că fiecare se crede mai papă decât Papa. Interesele și orgoliile per­sonale așa de tare întunecă mintea că fiecare vede în felul lui propriu, niciodată ca celălalt de lângă el. Cum să se unească? Dacă se dă o dispoziție de la Centrul Europei, apăi la noi în țară se aplică cu și mai mult zel.

 Da, din păcate aceeași dezbinare persistă și în rândul credincioșilor din Biserică. Cum vom reuși să distingem pe viitor lupii de adevărații păstori? Bineștiind că se urmărește convocarea unui mare Sinod Ecumenic, prin care ierarhii ecumeniști să își întemeieze cu canoane mincinoase faptele lor neortodoxe. Deja sunt divergențe între Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I și mai mulți ierarhi necompromiși din Sinodul Greciei pe această temă.

În cazul acesta e bine că la ei sunt divergențe, asta înseamnă că mai ai dreptul la opinie, la noi cine să protesteze dintre episcopi? La noi se supun cuminți. Aici e liniște, nu cumva să vorbească cineva de vreo problemă internă a Bisericii. Noi nu ne amestecăm și rămânem mai bine dezinteresați în „pace”. Se vrea distrugerea Bisericii Ortodoxe, singura forță care mai ține omenirea. Au început cu Iugoslavia, pe care au fărâmițat-o, au trecut în Grecia, tot ortodocși, unde au creat anarhie și criză economică, urmăm noi. Prin aceste măsuri anarhice pe care le vedem luate la nivelul țării noastre, se urmărește distruge­rea României și a Ortodoxiei, după modelul iugoslav. Tot o intenție de distrugere a Ortodoxiei este și ecumenismul, una mai subtilă, din interior, prin care i se distrug bazele și principiile canonice, fără de care Biserica nu poate exista. Dar ea va exista prin episcopii și păsto­rii care vor alege adevărul. Ecumeniștii au falsa impresie că vor putea aduce ceva nou în Biserica lui Hristos. Să nu uităm că Biserica este trupul al cărui cap este Hristos. Nu o poți rupe de la Hristos, care este calea, adevărul și viața. Ecumeniștii nu vor reuși nimic. Reali­tatea nu o poți schimba în funcție de interesele omenești. Realita­tea dumnezeiască rămâne aceeași în orice veac. Acest sinod care se urmărește nu are scopuri și intenții bune. Dacă ar avea un scop bun ar ține cont de celelalte si­noade ecumenice statornicite de Sfinții Părinți și care au rostit anateme împotriva celor ce nu le vor respecta. În numele cărui sfânt și al cărui duh vin ei acum să schimbe ceva în dogmele Bi­sericii? Și cine să schimbe? Niște oameni erodați în nedreptate? Duhul Sfânt grăiește prin gurile purtătorilor de Dumnezeu, nu purtătorilor de interese omenești. Cum au ei îndrăzneala să mo­difice hotărârile Sfinților Părinți?

Unii consideră că aceste rânduieli sunt învechite…

Bineînțeles, când nu îți convine și nu se potrivește cu interesul tău, sunt învechite… Dar Adevărul și Evanghelia se învechesc? Dumnezeu nu se învechește, Dumnezeu același este. Dar dacă noi supunem Biserica Statului, o facem o instituție omenească, în care păstorii sunt aleși de politici­eni… Iar cum politica se schimbă, așa și cei care se ghidează după guvernări politice. Noi mai în­tâi trebuie să fim oameni ai Bisericii, apoi ai Sta­tului. Ierarhul nu amestecă politica cu Biserica, merge după dispozițiile Domnului, nu ale Sta­tului. Ca cetățeni ne facem datoria față de stat, dar dăm Cezarului ce e al Cezarului și lui Dum­nezeu ce este al lui Dumnezeu. Însă mulțimea cunoaște păstorul cel bun și creștinul adevărat se va duce după păstorul cel bun. Dacă mulțimea de credincioși cunoaște legea și canoanele Biseri­cii, scrierile Sfinților Părinți, atunci și episcopul va fi în ton cu credincioșii. Suntem datori să ară­tăm eventualele derapaje de la dogma ortodoxă, cum ar fi slujirea împreună cu celelalte biserici neortodoxe. Conviețuim, cum am mai spus, îm­preună, nu avem nimic cu cei de alte credințe, dar nu ne amestecăm și dizolvăm cultul creștin; fiecare slujește în legea lui, fără conflicte religioa­se, respectând dreptul fiecăruia de credință. De ce vin ei acum și ne amestecă? Nu cei care vor să amestece lucrurile produc dezbinarea? Dar noi știm că ei vor să formeze o biserică unică mondi­ală, după modelul politic.

Nu credeți că lipsește creștinilor noștri o bază de cunoștințe bisericești, catehetice și dogmatice? Fără cunoașterea predaniilor scrise de Sfinții Părinți, cum vom putea menține și apăra adevărul? Cărți se tot tipăresc, dar cine mai citește?

Cine să le spună oamenilor să citească Sfinții Părinți? Puțini sunt preoții care își povățuiesc tur­ma și o educă în duhul Sfinților Părinți. Acum de la amvon se predică din noile manuale de dogma­tică bisericească. Ei și-au făcut singuri manuale, pe care credinciosul mai este și obligat să le cumpere. Nu numai că se strecoară erori dogmatice, dar nu au măcar știința de a se adresa într-un limbaj atrac­tiv educativ. Nimeni nu citește din ce scriu ei. Ca­teheze ar trebui să facă fiecare preot cu parohia sa, cum era pe vremea mea, când părintele cu dascălul și alte personalități ale satului se uneau și organizau tabere de vacanță, în care făceau cateheze cu elevii, se discutau lucruri și de cultură și practice și se și bucurau de frumusețea vieții. Trebuie să știi mai întâi să îi introduci în atmosfera de a citi, de a căuta adevărul, mai ales în rândul tinerilor. Asta este mi­siunea preotului. Azi nu mai are nimeni grija cate­hizării, din ce în ce mai puțini sunt cei care se impli­că să formeze creștinul de mâine, atât un cetățean drept și onest, cât și un creștin evlavios, cunoscător al tradiției și învățăturilor Sfinților Părinți.

Dar mai degrabă mamele ar putea face cateheză cu copiii lor. La noi lipsește o cultură teologică profun­dă. Mamele, de mici, ar trebui să le pună în brațe copiilor lor cărți de rugăciune, povestiri cu sfinți, cateheze și mai târziu cărți teologice, învățăturile Sfinților, dintre care unele sunt accesibile tuturor, cum e Sf. Ioan Gură de Aur, de pildă.

Comuniunea în comunitate ar rezolva multe pro­bleme și de educație și de într-ajutorare. Dintr-o comunitate astfel dezvoltată se poate naște și un Constantin Brâncoveanu, și un Mihai Viteazul. Cu o pregătire spirituală și intelectuală putem avea prilejul să ne impunem în Europa și marilor puteri, apărându-ne drepturile noastre, credințele și obi­ceiurile predate nouă de Părinții noștri, care și-au dat viața pentru Biserică și pentru acest neam.

realizat de Monahia Fotini, 1 august 2012
apărut în nr. 24 al revistei ATITUDINI

 http://atitudini.com/interviu-cu-parintele-justin-din-atitudini-nr-24-cine-sa-ridice-piatra-de-pe-mormantul-neamului-nostru/

Învingator şi Învins

Când învingătorul comite o greşeală, spune: Am greşit! şi învaţă lecţia.

Când învinsul comite o greşeală, spune: Nu e vina mea! şi aruncă vina pe alţii.

Un învingător ştie că adversitatea este cel mai bun învăţător.
Un învins se simte victimă în faţa adversităţilor vieţii.

Un învingător ştie că rezultatele acţiunilor lui depind de el.
Un învins crede în existenţa ghinionului.

Un învingător munceşte mult, dar îşi şi creează mult timp liber pentru el însuşi.
Un învins este o persoană mereu foarte ocupată, care nu are timp nici pentru ai lui.

Un învingător înfrunta provocările una câte una.
Un învins le evita şi nu îndrăzneşte să le înfrunte.

Un învingător promite, îşi dă cuvântul şi îl respectă..
Un învins face promisiuni, dar nu dă nici o asigurare.

Un învingător spune: Sunt bun, dar voi fi şi mai bun!
Un învins spune: Nu sunt chiar aşa de rău ca mulţi alţii!

Un învingător ascultă, înţelege şi răspunde.
Un învins mereu aşteaptă și când îi vine rândul să vorbească, caută scuze.

Un învingător îi respecta pe cei ce ştiu mai mult decât el, şi învaţă ceva de la ei.
Un învins e împotriva celor care ştiu mai mult decât el şi tine cont numai de defectele lor.

Un învingător spune: Trebuie să existe o cale mai bună de a o face.
Un învins spune: Aşa am făcut-o întotdeauna!

Un învingător este o parte din soluţie.
Un învins este o parte din problemă.

Un învingător ține seama de cum se vede zidul în întregime.
Un învins ține seama de cărămida pe care trebuie să o pună.

Un învingător ține să împărtăşească ceea ce a învățat.
Un învins este egoist, păstrează numai pentru el, nu suportă să știe cineva mai mult decât el .


AŞA CĂ... PE TINE TE SALUT,
CU DRAG.
ÎNVINGĂTORULE ! 
 


SURSE

http://mundisense.wordpress.com/2012/05/13/invingator-si-invins/

Invingator Si Invins Superb

Budhi este Cuvântul, deoarece el nu înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât „Eu sunt”

 Omul devine capabil să lucreze în mod conştient asupra sa abia către sfârşitul perioadei atlanteene.
Până atunci forţele cosmice l-au ridicat pe om pe scara sa evolutivă.  Ce face el deci?

Acum însuşi omul începe să-şi ia evoluţia în propriile sale mâini, începe să lucreze asupra sa, să se educe în mod conştient. Cu care dintre corpuri începe el munca? Este foarte important să observăm atent ordinea în care se face aceasta. La început omul era, şi este, în stare să acţioneze asupra corpului său astral şi în corpul său astral. În mare parte omul prezentului se găseşte încă şi astăzi pe această treaptă a aptitudinilor sale. Despre omul de azi, în linii generale, putem spune următoarele: El îşi utilizează vieţuirile şi experienţele sale pentru a-şi metamorfoza corpul astral.
În acest scop să comparăm un om cultivat cu un sălbatec. Sălbatecul urmează la început, fără niciun fel de reţinere, impulsurile, dorințele şi pasiunile sale, orice poftă. El poate apoi să înceapă să conlucreze la Sinea sa. Anumitor impulsuri el le spune: rămâneţi; altora le spune: plecaţi de aici. În felul acesta antropofagul pune capăt cumva obiceiului lui de a-şi mânca semenii; el părăseşte astfel o anumită treaptă culturală şi devine un altul. Sau învață să acţioneze logic, de exemplu învaţă să are. În acest fel corpul său astral se diversifică, se articulează tot mai mult. Înainte forţele exterioare îl determinau pe om, acum o face el însuşi. Corpul astral al unui hotentot se roteşte în vârtejuri roşii-întunecate sălbatece, la un om precum Schiller în cercuri luminoase verzi şi galbene, la Francisc din Assisi într-un albastru minunat. Astfel corpul astral se cizelează. Ceea ce Eul prelucrează deplin conştient în corpul astral numim Sine spirituală sau Manas. Odată cu implicarea conştientă a Eului în această muncă începe ceva cu totul aparte. Anterior, înainte să se ajungă la plămădirea acestui Manas, acea parte a corpului astral pe care o are şi animalul, rămânea complet nemodificată. În ciuda creşterii în inteligenţă, corpul astral poate rămâne în esenţă neschimbat, plin, să zicem aşa, de pofte animalice. Există însă influenţe ce transformă benefic corpul senzaţiei: religiozitatea conştientă şi arta. Din acestea noi ne extragem forţa de a ne învinge pe noi şi de a ne înnobila. Ele reprezintă o forță mult mai mare decât morala searbădă. Omul are cu atât mai mult din Manas sau Sinea spirituală cu cât a acordat mai mult timp pentru munca în corpul astral. Acesta, Manas-ul, nu este ceva exterior, el este metamoforza a ceea ce anterior fusese sufletul senzaţiei.

Cât timp lucrez doar la corpul senzaţiei, îmi folosesc cuceririle pentru a-mi preface, pentru a-mi prelucra corpul astral. Toată morala din lume şi toată inteligenţa nu pot face mai mult. Dacă însă în mine lucrează religiozitatea adevărată, această forţă mai puternică pătrunde prin corpul meu astral până la următorul mădular inferior, corpul eteric. Aceasta este, desigur, o treabă mult mai grea pe care o face Eul, decât aceea de a prelucra astralul, căci materia primă a corpului eteric este mult mai grosolană, mai brută, decât aceea mai diafană a corpului astral. Rezultatul acestei transformări noi îl numim Spirit al vieţii sau Budhi. Spiritul vieţii este deci corpul vieţii spiritualizat. Un astfel de om, care a reuşit să aducă corpul vieţii pe cea mai înaltă treaptă, era numit în Orient Buddha. Această forţă morală imensă porneşte de la conştiență, de la puterea de a guverna cele trei suflete printr-un Eu puternic. Pentru omenire, în general, acestea sunt trepte pregătitoare. Abia Chela [ Nota 19 ] lucrează în mod deplin conştient la corpul său eteric. Chela urmăreşte direct să spiritualizeze totul, până în corpul eteric. Treapta de Chela se încheie atunci când a reuşit să reverse complet starea de Budhi în corpul vieţii, astfel încât corpul vieţii, pe care el îl înnobilează pornind din Eu, să devină Spirit al vieții. Aşa se atinge a doua treaptă a facultăţilor sufleteşti.

A treia treaptă este şi cea mai înaltă pe care o poate atinge omul deocamdată. Pe această treaptă el este în stare să acţioneze până în corpul său fizic. Prin aceasta el depăşeşte gradul de Chela şi devine „Maestru” sau „Învăţător”. Când pe treapta a doua Budhi încinge, pătrunde până la incandescență corpul eteric, omul, în afară de faptul că dobândeşte nişte principii morale, devine stăpân pe puterea caracterului său. El îşi poate schimba temperamentul, forța memoriei, obişnuinţele. Omul actual stăpâneşte doar în mod cu totul imperfect toate acestea. Pentru a înţelege misiunea de Chela, comparaţi-vă pe dumneavoastră din prezent cu cel care eraţi la vârsta de zece ani. Cât de mult v-aţi îmbogățit de atunci cu cunoştinţe şi ce puţin s-a schimbat caracterul dumneavoastră! Conţinutul sufletului s-a modificat fundamental, obişnuinţele şi înclinaţiile însă doar foarte puţin. Cine în copilărie era irascibil, uituc, invidios, neatent, rămâne la fel adesea şi la maturitate. Cât de mult s-au schimbat gândurile şi reprezentările noastre şi ce puţin obişnuințele! Aceasta poate fi un reper în a aproxima cu cât este mai vâscos, mai rezistent şi mai greu modelabil corpul eteric în comparaţie cu corpul astral. Şi viceversa, cu cât mai fecundă şi mai bogată în consecinţe este o ameliorare obţinută în corpul eteric!

Un exemplu pentru a vedea tempoul diferit al posibilităţii de metamorfozare poate fi următorul: cele învăţate şi experimentate de dumneavoastră s-au schimbat cu viteza minutarului unui ceas, obişnuinţele însă cu viteza arătătorului orelor. Învățatul este uşor, dezvăţatul greu. Puteţi fi recunoscut şi acum după scrisul de odinioară; acesta face parte, de asemenea, dintre obişnuinţe. Este foarte uşor să-ţi modifici punctele de vedere şi cunoştinţele, mai greu însă obişnuinţele. Această muncă, de a modifica un lucru atât de inert, respectiv obişnuinţele, este sarcina Chelei. Aceasta înseamnă să poţi să devii un alt om prin crearea unui nou corp eteric, adică să-ţi transformi corpul vieţii în Spirit al vieţii. Prin aceasta îți iei în propriile mâini forţele de creştere. Obişnuinţele fac parte din forţele de creştere vizibile, manifeste. Dacă le-am distrus, atunci forţa de creştere, vis vitalis, este la dispoziţia mea, devine liberă întru a-mi dirija conştienţa. Christos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” [ Nota 20 ] Christos este personificarea forţei care transformă corpul vieţii.

Şi acum, pe a treia treaptă, avem ceva şi mai greu de avut în stăpânire prin liberă voinţă decât obişnuinţele, decât impulsurile noastre sufleteşti: acesta este corpul fizic sub aspectul dependenţei sale animale şi vegetative, mecanice sau reflexe. În evoluţia omului există o treaptă în care niciun nerv nu este activat, nicio globulă de sânge nu se mişcă fără voinţa conştientă a omului. Această transformare de sine acţionează la nivelul unor raporturi şi stări fixate cu foarte, foarte mult timp înainte în Atlantida şi Lemuria, deci a unor stări înrădăcinate solid, foarte greu reversibile: în stările cosmice primordiale. În această muncă omul dezvoltă Atman, Omul-spirit. În orice om există astăzi în stare latentă un germene al acestuia. Tot acest circuit depinde de atingerea deplinei clarităţi a conştienţei de Eu.
Legile cele mai bine, cele mai puternic înrădăcinate sunt cele ale procesului respirator. Întregul Om-spirit depinde de respirația pulmonară, căci ea este expresia exterioară a intrării treptate a Eului în corp. Această predispoziţie s-a exteriorizat apoi în epoca atlanteeană, când omul a început să-şi spună „Eu”. În Lemuria omul nu respira prin intermediul plămânilor, ci prin organe de genul branhiilor. De asemenea, el nu mergea cum mergem noi astăzi, ci plutea sau înota în elementul mai mult fluid de atunci, unde apa şi aerul erau încă neseparate. Pentru menţinerea echilibrului el avea un organ analog băşicii plutitoare a peştelui. Pe măsură ce aerul se separa, această băşică se transforma, devenind ceea ce este astăzi plămânul nostru. Paralel cu dezvoltarea plămânilor se elaborează conştienţa de Eu. Acest fapt se mai păstrează încă în zicala: „Şi Dumnezeu a suflat suflare de viaţă în om şi el a devenit un suflet viu.” [ Nota 21 ] Atman nu înseamnă altceva decât viată. De aceea în practica yoga reglarea respiraţiei este unul din cele mai puternice instrumente ajutătoare, care te învaţă să stăpâneşti toate funcțiunile corporale.
Conform terminologiei creştine, următoarele denumiri sunt corespondente:

Tatăl		Cuvântul-Fiu		Spiritul, Duhul Sfânt
Atman		Budhi		Manas

 Din ce cauză Budhi este numit „Cuvântul”? Prin aceasta ajungem la pragul unuia din marile mistere, şi vom vedea ce semnificaţie înaltă are denumirea „Cuvânt”.
 Aşadar, în fizic avem forţa capacităţii de reproducere, prin care viaţa este produsă şi transmisă mai departe, dincolo de propriul trup, prin care ea devine ceva durabil. Şi aşa cum organele de procreaţie dau viaţă fizică, tot aşa organele ce dau naştere la cuvânt – limba, laringele, răsuflarea – transmit mai departe viaţă spirituală, precum focoasele. În plan fiziologic, legătura strânsă dintre voce şi procreare este evidentă. Ea ne apare în cântul privighetorilor, în cântecul de împerechere la păsări, în schimbarea vocii, în magia vocii, în cânt, în uguitul porumbeilor, în cântecul cocoşului, în boncăluitul cerbilor. Putem chiar să numim larginele organul genital superior. Cuvântul reprezintă o forţă de procreare pentru noi oameni-spirit. În cuvânt omul obţine o forţă de creaţie spiritualizată. Astăzi, prin cuvânt omul stăpâneşte aerul prin faptul că îl plăsmuieşte, îl excită, îl vivifiază ritmic-organic. Pe o treaptă superioară el va reuşi să facă acest lucru în elementul fluid şi în cele din urmă în elementul solid. Veţi avea atunci cuvântul metamorfozat în cuvânt creator. În evoluția sa omul va ajunge până acolo, căci aşa a fost el creat la origini. Corpul vieţii, revărsat din Cuvântul Spiritului originar, aceasta trebuie luată literal. Budhi este numit Cuvântul, deoarece el nu înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât „Eu sunt”.

Dumnezeu		Viată		Lumină
Corp fizic		Cuvânt		Corp astral		corespund celor trei regnuri
		Corp eteric		Corp al senzaţiei
		Corp al vieții

Vedem aşadar, cu claritate geometrică, să zicem aşa, cuvintele-minune folosite de Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi un Dumnezeu (Creator) era Cuvântul. În acesta era Viața, şi Viața era Lumina oamenilor.” Corpul astral, care luminează stelar, devine lumină verbală; Dumnezeul originar, Viaţa şi Lumina, acestea sunt cele trei noţiuni de bază ale Evangheliei după Ioan. Pentru a putea să înțeleagă ceea ce se revela în Christos Iisus, Ioan a trebuit să se înalţe până la treapta de Budhi. Ceilalți trei evanghelişti nu erau atât de avansaţi. Ioan oferă cea mai înaltă cunoaştere, el este unul care a fost trezit. Ioan se numesc toţi cei care sunt treziţi. Acesta este un nume generic, un apelativ, iar trezirea lui Lazăr din Evanghelia după Ioan nu este altceva decât descrierea acestei treziri. Autorul Evangheliei după Ioan – acest nume îl auzim rostit mai târziu – nu este altul decât „discipolul pe care Domnul îl iubeşte”. Aceasta este denumirea pentru discipolii cei mai intimi, pentru cei pe care Învăţătorul şi Maestrul a reuşit să-i trezească. Autorul Evangheliei după Ioan oferă o descriere a unei astfel de treziri în Învierea lui Lazăr: „Domnul îl iubea”, El l-a putut trezi.
Numai dacă ne apropiem cu cea mai profundă smerenie de un astfel de document religios precum este Evanghelia după Ioan, putem spera să ajungem până la înţelegerea literală şi măcar o mică parte a conţinutului lui sacru să o facem accesibilă înţelegerii noastre.

sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA094_100/GA94_Te02.html