În epoca a treia, omul s-a apropiat şi mai mult de realitatea exterioară; aceasta a încetat să mai fie un duşman pe care trebuie să-l învingă. Când privea stelele, vechiul indian gândea: Oh! tot ce există, tot ce văd cu ochii, nu e decât maya, iluzie. Preoţii chaldeeni observau mersul şi poziţia stelelor şi gândeau: Când observ poziţia stelelor şi urmăresc mersul lor cu ochii, ele devin pentru mine ca nişte litere ale unei scrieri în care pot citi voinţa entităţilor spirituale de natură divină. Eu pot descifra voinţa zeilor care se exprimă în creaţia lor. Lumea fizic-sensibilă nu mai era pentru chaldean o maya: astrele de pe cer şi forţele naturii erau ca o scriere divină, o expresie a voinţei divine, aşa cum şi scrierea obişnuită era expresia propriei sale voinţe. Cu dragoste se făcea descifrarea acestei scrieri a naturii. În felul acesta, a luat fiinţă o admirabilă cunoaştere a astrelor, pe care oamenii de astăzi nici nu o pot bănui.
Dar pentru egipteni ce reprezenta Pământul? Să ne amintim descoperirea geometriei: omul învaţă să măsoare Pământul în deplin acord cu legile spaţiului, cu regulile geometrice. El explorează acum această maya, ea devine ceva concret. În vremea anticei civilizaţii persane, omul învăţase să lucreze pământul, acum el îi studiază proporţiile determinate de legile spaţiului, îl măsoară şi îl împarte. Gândirea lui este aceasta: Nu în zadar ne-au dat zeii darul să citim în stele, nu în zadar ne-au revelat voinţa lor în legile naturii. Dacă omul vrea să îndeplinească prin efortul propriu ceea ce este util, el trebuie să imite, în instituţiile pe care şi le-a creat aici pe Pământ, tot ceea ce a descoperit în secretul astrelor. De aţi putea privi într-una din acele încăperi în care lucrau iniţiaţii egipteni! Era o activitate cu totul diferită faţă de aceea care are loc, în prezent, în laboratoarele ştiinţifice. În acele timpuri, savanţii erau iniţiaii. Ei cercetau stelele şi observau regularitatea cu care acestea îsi urmau drumul, observau poziţia lor şi mai ales influenţa pc care o exercitau asupra evenimentelor terestre. Ei spuneau: Dacă pe cer apare o constelaţie sau alta, se va produce cutare sau cutare eveniment în sânul comunităţii. Fiecare constelaţie anunţa un eveniment. Peste un secol, alte constelaţii vor apărea şi atunci vor avea loc alte evenimente corespunzătoare. În felul acesta ei puteau prezice întâmplări care urmau să se producă peste secole şi milenii. Aşa au apărut acele aşa-zise „cărţi sibilinice“. Conţinutul lor nu este o invenţie. Iniţiaţii au consemnat în ele cu cea mai mare grijă ceea ce se prevedea pentru mii de ani înainte şi ţineau seama de succesiunea faptelor. Ei nu făceau niciodată ceva ce nu era indicat în aceste cărţi, în deplină concordanţă cu mersul stelelor. Să presupunem că era cazul să se stabilească o lege. Aceasta nu se făcea pe baza unui vot majoritar ca astăzi; se consultau aceste cărţi, în care se găsea ce trebuie făcut pe Pământ pentru ca să fie oglinda, reflexul evenimentelor înscrise în mersul astrelor şi se îndeplinea cu stricteţe ce se spunea în ele. Scriind aceste cărţi, preoţii egipteni ştiau că cei ce veneau după ei vor acţiona numai aşa cum se arăta în ele. Erau absolut convinsi că trebuie să asculte întru totul de ele.
Comunitatea din Pergam. Ea reprezintă epoca în care omenirca s-a adaptat mai mult la lumea fizică, omul citea în stele secretele pe care spiritul le putea desluşi. Această posibilitate s-a dat omului în a treia epocă de cultură. EI acţionează acum din propriul imbold. Având o viaţă interioară, omul observă şi lumea exterioară. Faptul că acum este înzestrat cu suflet îl face capabil să studieze mersul stelelor si să descopere legile geometriei. Este ceea ce se cheamă „cercetare prin cuvânt“ şi acest lucru se exprimă în Apocalipsa lui Ioan prin „sabia care iese din gură“. Cel care inspiră această Scrisoare arată, prin aceasta, că forţa acelei epoci este cuvântul ascuţit, tăios, o sabie cu două tăişuri. Este cuvântul lui Hermes, al preoţilor din antichitate, cuvântul prin care forţele naturii şi stelele erau explorate în vechiul sens, este cultura care s-a dezvoltat aici, pe plan fizic, datorită forţelor interioare, astral-sufleteşti ale omului . Realizate sub această veche formă, ea apare într-adevăr ca o sabie cu două tăişuri, pentru că atunci cunoaşterea sapienţială se afla foarte aproape, şi în mod primejdios, de linia care despărţea magia albă de magia neagră, se găsea între calea care duce la mântuire şi cea care duce la pieire. De aceea el spune că acolo unde se aflau reprezentanţii acestei epoci se găsea şi tronul Satanei. Este o aluzie la tot ce ne poate îndepărta de adevăratele ţeluri ale evoluţiei, iar cultul lui Balaam nu este decât cultul magiei negre, cultul celor care „sfâşie“, care distrug popoarele. Distrugători de popoare sunt magicienii negri, care nu lucrează decât pentru binele lor propriu, egoist, ei distrug şi devorează comunităţile şi tot ce este viu în popor. Dar există şi o parte bună a acestei culturi, este chiar faptul că omul poate să înceapă să-şi purifice şi transfigureze corpul astral. Este ceea ce am putea numi „mana ascunsă“ – mana cerească, adică tot ce este destinat lumii fizice să fie transformat în mană cerească, tot ce este pentru fiinţa egoistă să fie transformat în realitate divină. Aceasta este „mana cea ascunsă“. Toate, aceste simboluri arată că omul îşi purifică sufletul pentru a face din el un purtător purificat pentru acel element superior al fiinţei sale, care estc „Manas“.
VA URMA
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA104/GA104_CF3.html
