Comportarea corectă se obţine doar dacă omul, în orice clipă a vieţii sale, aflându-se în situaţia de a fi atras atât de o parte cât şi de cealaltă parte îşi stabileşte el însuşi echilibrul, calea de mijloc între acestea două.
Iată de ce în toate locaşurile de Misterii, la începutul codului moral era scrisă maxima plină de semnificaţie: Caută linia de mijloc – astfel încât prin faptele tale să nu te pierzi în lume şi nici lumea să nu te piardă pe tine.
În Misterii, discipolilor li se spunea: Binele nu poate exista ca ceva imuabil, ceva ce poate fi obţinut o dată pentru totdeauna, ci mai degrabă el ia naştere prin faptul că omul poate balansa permanent, ca un pendul, în două sensuri şi, prin forţa sa interioară, el găseşte posibilitatea stabilirii echilibrului, a justei măsuri.
Căci ce înseamnă răul? Răul este ceea ce ia naştere fie atunci când omul se pierde în lume, fie când lumea îl pierde pe om. Ceea ce noi numim binele constă în posibilitatea de a evita cele două situaţii.
Aşa se şi explică definiţia pe care a dat-o Aristotel (384 - 322 I.HR.) virtuţii,
care sună în felul următor: Virtutea este o abilitate omenească condusă de judecăţi raţionale, prin care omul ţine linia de mijloc între un prea mult şi un prea puţin.
Prin această definiţie a lui Aristotel avem de fapt definiţia virtuţii, pe care nici o filosofie n-a reuşit s-o înlocuiască după aceea. Aristotel a reuşit să găsească termenii cei mai potriviţi, prin faptul că el a beneficiat de tradiţia ce venea din Misterii. Aşadar aceasta este celebra cale de mijloc ce trebuie respectată, dacă omul vrea să se comporte virtuos, dacă vrem ca în lume să pulseze forţa morală.
Orice rău, orice lucru imoral este o distrugere, un proces de dărâmare, iar în clipa în care omul îşi dă seama că atunci când face răul nu face decât să distrugă ceva, să sustragă ceva lumii, în acea clipă binele are o înrâurire colosală asupra lui. Menirea concepţiei antroposofice despre lume, care de fapt abia acum îşi face intrarea în lume, este chiar aceea de a arăta oamenilor în mod clar faptul că orice rău provoacă o distrugere, sustrage întotdeauna lumii ceva pe care s-a mizat.
Ce anume îi dă de fapt omului posibilitatea să aibă o relaţie cu lucrurile din jurul său? Ceea ce îi determină relaţia cu obiectele din jurul lui este ceea ce putem numi interesul faţă de obiecte. Prin acest cuvânt, „interes“, am exprimat ceva extrem de important în sens moral. Este mult mai important să observăm valoarea morală a interesului, decât să evocăm mii de principii morale frumoase şi, cu toate astea, poate, doar ipocrite şi meschine. Impulsurile noastre morale nu sunt de fapt mai bine călăuzite decât dacă arătăm un interes adevărat faţă de lucruri şi fiinţe.
Impulsul interesului este un impuls care are o valoare cu totul deosebită în sens moral cu cât pătrundem mai adânc în fundamentele morale autentice şi nu rămânem doar la simple predici morale. Dacă reuşim să ne lărgim sfera interesului faţă de lucruri şi fiinţe, dacă reuşim să ne transpunem plini de înţelegere în ele, aceasta chemă în interiorul nostru forţele de a ne dărui şi oamenilor. Nu putem progresa ţinând predici despre iubire omenească în general, ci extinzându-ne din ce în ce mai mult interesul, până ajungem să ne interesăm şi să manifestăm înţelegere faţă de suflete având cele mai diverse temperamente, cele mai diverse însuşiri de caracter, particularităţi de rasă şi de popor, cele mai diverse convingeri religioase şi filosofice. Înţelegerea justă, interesul just cheamă din interiorul sufletului fapta morală justă. Şi în această situaţie omul trebuie să încerce să se menţină pe linia de mijloc între două extreme. Una dintre acestea este mărginirea, obtuzitatea caracterului care te face să treci insensibil pe lângă toate şi care aduce o imensă nefericire morală în lume, care te mulţumeşte să trăieşti doar în tine însuţi perseverând egoist în propriile tale principii şi spunând de fiecare dată: Aceasta este opinia mea. Din punct de vedere moral, a avea de fiecare dată propria ta opinie este ceva rău. Esenţial pentru noi este să avem întotdeauna un ochi treaz pentru tot ceea ce ne înconjură. Indiferenţa ne exclude din lume, în timp ce interesul ne introduce în ea. Datorită indiferenţei noastre lumea ne pierde, iar noi devenim imorali. Vedem deci că indiferenţa şi lipsa de interes faţă de lume sunt în cel mai înalt grad un rău moral. Făcând deosebirea între interesul real, just şi cel fals menţinem echilibrul între extreme, evităm extremele. A te arunca imediat în braţele oricărei fiinţe care se arată, înseamnă a te pierde pe tine în mod pasional. Acesta nu este un interes adevărat. Dacă facem acest lucru ne pierdem pe noi în lume.
Prin indiferenţă, lumea ne pierde pe noi, prin pasionalitatea absurdă care ne înceţoşează în acţiunea noastră de dăruire ne pierdem noi în lume. Prin interesul sănătos noi ne fixăm, din punct de vedere moral, pe linia de mijloc, cea a echilibrului.
Vedem de ce încă în perioada a patra de cultură postatlanteană, în epoca greco-latină, filosofii Platon şi Aristotel, dar şi opinia publică din Grecia, considerau înţelepciunea drept un lucru ce trebuie dobândit, ceva ce nu mai este un dar divin, ci trebuie dorit a fi atins. Prima virtute pentru Platon era înţelepciunea; pentru el, cineva care nu năzuia spre înţelepciune era un om imoral.
(va urma)
sursa
