Eul zi şi noapte, care este născută însă din corpul fizic şi
corpul eteric, era numită „copilul omului”, sau „fiul omului”. „Fiul
omului” este termenul tehnic care desemnează Eul şi corpul astral, aşa
cum s-au născut ele în cursul evoluţiei pământeşti din
corpul fizic şi eteric.Acest „Fiu al omului” desprins din sânul divinităţii, smuls din legăturile în care trăise, dar care a dobândit în schimb conştienţa fizică, trebuie, prin forţa lui Christos apărut pe Pământ, să ajungă din nou la conştienţa spiritualității. El nu trebuie numai să vadă cu simțurile fizice în lumea fizică care-l înconjoară, ci prin forţa propriei sale fiinţe interioare, de care acum nu este conştient, el trebuie să-și aprindă conştienţa existenţei divine. Prin forţa lui Christos venit pe Pământ, Fiul omului trebuie să fie din nou înălțat în divin. Odinioară doar câtorva aleşi le era cu putinţă să perceapă lumea spirituală, pe calea vechii iniţierii în Misterii. Cei care pătrundeau astfel în lumile spirituale, şi care deveneau martori, primeau un nume deosebit. Ei erau numiți „şerpi”. „Şerpii” sunt acei oameni din timpurile vechi iniţiaţi în acest fel în Misterii. Aceşti „şerpi” erau precursorii faptei lui Christos Iisus. Moise
şi-a înfăţişat misiunea înălţând în faţa
poporului său simbolul înălţării celor care au putut să vadă
în lumile spirituale: el a înălţat şarpele. Starea cucerită
de aceşti câţiva aleşi trebuia să fie cucerită de toţi fiii
omului prin forţa lui Christos pe Pământ. În discuţia cu
Nicodim, Christos spune: „Cum Moise a înălţat şarpele în
pustie, tot astfel trebuie să se înalțe Fiul omului!”Christos Iisus se slujeşte anume de terminologia proprie timpului Său. Este de ajuns să cauţi adânc sensul literal al acestor cuvinte şi atunci prinzi şi sensul adevărat, care concordă şi cu învăţătura antroposofică. Așadar în timpurile vechi doar o prevestire a doctrinei „Eu sunt”-ului putea prinde rădăcini. Numai prin autoritatea iniţiaţilor puteau popoarele să audă ceva despre forţa „Eu sunt”-ului, care trebuie să fie aprinsă în fiecare „fiu al omului”. Şi despre asta suntem instruiţi îndeajuns.
Să ne amintim că tot ce apare de-a lungul timpurilor este totdeauna fructul unei lente elaborări.
Ce aduce Christos Iisus a trebuit să fie
maturizat puţin câte puţin în vechile Misterii, în
adepţii Vechiului Testament, aşa cum se maturizează un copil în
sânul matern. Şi ceea ce s-a pregătit în adepţii Vechiului
Testament, în vechiul popor evreu, fusese maturizat, la
rândul său, la vechii egipteni. Existau la egipteni mari iniţiaţi
care au ştiut tot ce urma să se petreacă pe Pământ. În
acest popor, care alcătuieşte a treia subrasă a rasei postatlanteene,
s-a format treptat impulsul deplin al „Eu sunt”-ului; acest popor a
creat oarecum sânul matern, structura exterioară a „Eu
sunt”-ului, dar nu a ajuns atât de departe încât din
el, din acest popor, să poată fi născut principiul Christos. În
cele din urmă, poporul evreu s-a desprins atunci de el. Ni se arată cum
Moise este ales printre egipteni să devină vestitorul 
Dumnezeului care
este „Eu sunt”-ul încarnat. El trebuia să Îl vestească
celor care ar fi putut să-L înţeleagă, trebuia să-L prevestească.
El trebuie să anunţe că formula „Eu şi Tatăl Avraam suntem una” va fi
înlocuită într-o zi prin alta: „Eu şi Tatăl suntem una!”,
adică Eu şi fundamentul spiritual al lumii suntem unul şi acelaşi
lucru. Adepţii Vechiului Testament, în marea lor majoritate,
venerau sufletul-grup al poporului, iar individul se simţea în
acest suflet-grup ca ocrotit într-o divinitate. Însă prin
Moise, ca un iniţiat în sensul antic, a fost vestit că va veni
Christos, altfel spus, că deasupra sângelui care curge prin
generaţii există un principiu divin superior. Fără îndoială,
Dumnezeu acţionează în sânge de la Avraam; dar acest tată
după sânge nu este decât manifestarea exterioară a tatălui
spiritual.
Cine sunt eu ca să mă duc la faraon şi să fac să iasă din Egipt copiii lui Israel?
Şi Dumnezeu spuse: Eu voi fi cu tine. Şi iată semnul că eu te-am trimis. Când tu vei fi făcut să iasă din Egipt poporul meu, veţi aduce jertfă lui Dumnezeu pe acest munte.
Moise a spus lui Dumnezeu: Când voi merge la copiii lui Israel şi le voi spune: Dumnezeul părinţilor noştri m-a trimis la voi!, dacă ei mă întreabă care este numele Său, ce trebuie să le răspund?” (Exodul3, 13)
El trebuie să vestească profetic un Dumnezeu superior care este în Dumnezeul Tatălui Avraam, dar care în principiul Său este deasupra lui. Care este numele Său?
„Şi Dumnezeu i-a spus lui Moise: «Eu sunt»-ul.”
Aceasta este vestirea profundului adevăr despre Cuvântul care apare mai târziu încarnat în Christos Iisus.
„Şi spune: Aşa le vei răspunde copiilor lui Israel: «Eu sunt-ul m-a învăţat astfel!»“
Aşa arată textul literal. Ceea ce, în alţi termeni, înseamnă „Numele”, acel nume care stă la baza numelui de sânge, este „Eu sunt”; el este cel care apare încarnat în Christosul Evangheliei după Ioan.
„Şi Dumnezeu îi spune mai departe lui Moise: Tu vei spune deci copiilor lui Israel: Domnul Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isac şi al lui Iacov m-a trimis la voi.”
Deci tot ceea ce până acum n-aţi văzut decât exterior, prin sângele care curge, este, în sensul său mai profund, „Eu sunt”-ul. Prin aceasta se anunţă ceea ce va intra în lume prin Christos Iisus. Acesta este numele Logosului; este cel care strigă către Moise: „Eu sunt «Eu sunt»-ul!”
Logosul îşi
strigă numele Său;El strigă ceea ce poate fi înţeles despre El în primul rând prin raţiune, prin intelect.
Cuvântul care răsună acolo apare ca Logosul încarnat în Christos Iisus.
Să privim acum semnul exterior prin care Logosul se răspândeşte peste israeliţi, în măsura în care ei îl pot cuprinde pur raţional, în gândire. Acest semn exterior esta „manna” din deşert. „Manna” are în realitate – cei care cunosc ştiinţa ocultă ştiu asta – acelaşi sens ca cuvântul „Manas”, Sinea spirituală. Astfel primul val al Sinei spirituale pătrunde în acea parte a omenirii care a dobândit treptat conştienţa de Eu. Ceea ce trăieşte în esența însăşi a acestui „Manas” poate fi numit şi altfel. Nu este numai ceea ce se poate şti, ci şi o forţă care poate fi chiar asimilată. Când Logosul nu face decât să îşi strige numele, trebuie să Îl înţelegi prin raţiune. Dar când El se încarnează şi trăieşte printre oameni, atunci nu trăieşte doar ca doctrină şi idee, ci este o forţă-impuls la care omul poate adera. Atunci El nu se mai numeşte pe sine „manna”, ca în deşert, ci „pâinea vieţii”, ceea ce este chiar expresia pentru caracterizarea Spiritului vieţii, sau Budhi.
Apa transformată prin spirit, oferită ca simbol samarinencei, ca şi pâinea vieții, acestea sunt primele semne ale revărsării Spiritului vieţii, sau Budhi, în om.
SURSA
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA103/GA103_CF06.html
