Ideea Crăciunului

În vremurile mai vechi ale dezvoltării creştinismului, în Europa Centrală era populară numai ideea Paştilor; de-abia mai târziu i s-a alăturat, cu încetul, ideea Crăciunului. Fiindcă ceea ce stă scris în Heliand sau în alte lucrări poetice asemănătoare a fost creat, ce-i drept, de oameni individuali, dar n-a devenit nicicând ceva popular.

Popularitatea Crăciunului s-a născut pe calea descrisă mai înainte, care arată, într-un mod cu adevărat extraordinar, felul cum i-a cucerit pe oameni ideea legăturii cu copilul, cu copilăria pură, adevărată, care a apărut sub o înfăţişare nouă în copilul Iisus. Această forţă a ideii de Crăciun, dacă o alăturăm faptului că ea poate trăi în suflete drept singura care-i uneşte pe toţi oamenii în existenţa noastră de pe pământ, ne spune că ea este adevărata idee despre ce înseamnă creştin. Şi astfel ideea de creştin creşte în noi, şi devine mare, devine ceea ce trebuie să se fortifice în noi, astfel ca evoluţia viitoare a Pământului să se desfăşoare corespunzător. Să ne gândim cât de departe este omul, în existenţa lui pământească actuală, de ceea ce profunzimile ideii de creştin ascund în ele.
Ştiinţa, cu toate marile ei progrese, de care oamenii sunt azi atât de mândri, şi sunt mândri pe bună dreptate, nu este în stare să conducă prin ea însăşi la o concepţie care să-l satisfacă pe om. Mergând pe căile ei, ea poate să ducă atât la concluzia că viaţa pământească nu are nici un sens, cât şi la aceea că ea are un sens, la fel ca pe un alt tărâm. Să privim această ştiinţă exterioară, care s-a dezvoltat atât de mândră de sine în ultimele secole – mai ales în secolul al XIX-lea şi până azi – cu toate legile ei minunate; să privim tot ceea ce ne înconjoară azi. Toate au fost produse de această ştiinţă; noi nu ne mai luminăm încăperile noaptea aşa cum o făcea Goethe; noi ne luminăm încăperile cu totul altfel. Şi dacă luăm aminte la ceea ce există în sufletele noastre, totul a luat naştere prin marile progrese ale ştiinţei, de care omenirea, pe bună dreptate, e atât de mândră.
Dar aceeaşi ştiinţă, în ce fel domneşte ea?
Ea domneşte într-un mod binecuvântat, dacă omul dezvoltă lucruri aducătoare de binecuvântare. Dar tocmai pentru că e o ştiinţă atât de desăvârşită, ea produce astăzi invincibilele instrumente ale morţii.
Progresul ei slujeşte distrugerii, la fel cum slujeşte muncii constructive. Exact la fel cum, pe de o parte, ştiinţa al cărei adept se declară Haeckel poate să ducă la sens sau la nonsens, tot astfel ştiinţa, care a realizat lucruri atât de măreţe, poate sluji muncii constructive sau distrugerii. Şi dacă totul ar depinde exclusiv de ştiinţă, atunci, din aceleaşi izvoare din care se naşte o muncă constructivă, ea ar produce şi instrumente ale distrugerii tot mai îngrozitoare.
Ea nu conţine în mod nemijlocit un impuls care să ducă omenirea înainte.
O, dacă oamenii ar putea înţelege acest lucru, de-abia atunci ştiinţa ar fi apreciată aşa cum trebuie; de-abia atunci s-ar şti că în evoluţia omenirii mai trebuie să existe şi altceva, pe lângă ceea ce omul a putut obţine cu ajutorul ştiinţei!
Ce este ştiinţa, de fapt?
În realitate, ea nu este altceva decât pomul care creşte din mormântul lui Adam, şi se apropie tot mai mult vremea în care oamenii îşi vor da seama de aceasta. Ei vor înţelege că acest pom trebuie să devină lemnul care e crucea omenirii şi care va putea să ducă spre ceva aducător de binecuvântare de-abia când pe el va fi răstignit ceea ce se uneşte cu ce există dincolo de pragul morţii, dar trăieşte deja în omul de aici: acel ceva spre care ne îndreptăm privirile în Sfânta Noapte a Crăciunului, dacă înţelegem această Noapte a Crăciunului, în întreg Misteriul ei..., acel ceva care poate fi înfăţişat într-un mod copilăresc, naiv, dar care ascunde în sine taine supreme.
Oare nu e minunat că oamenilor din popor li se poate spune simplu: Avem aici, acum, ceea ce domneşte în viaţa omului de pe Pământ şi care de fapt nu are voie să treacă dincolo de pragul copilăriei, fiind înrudit cu acea realitate din care omul face parte drept element suprasensibil!
Nu e minunat că această realitate suprasensibil-invizibilă, în sensul cel mai exact al cuvântului, a putut să se apropie de sufletele oamenilor sub forma unei imagini atât de simple? De sufletele oamenilor simpli!

Ceea ce ne uneşte cu adevărata idee de Christos este prezent în noi, cu adevărat prezent, prin faptul că în viaţă avem totuşi momente – acum, în sens real, nu la figurat – în care, în pofida a tot ceea ce suntem afară, în lumea exterioară, putem face să devină viu în noi ceea ce am văzut când eram copii; momente în care putem face aceasta prin faptul că ne întoarcem în trecut, ne transpunem în punctul de vedere al copilului, prin faptul că privim spre om aşa cum se dezvoltă el între naştere şi moarte, prin faptul că putem simţi în noi ceea ce am primit pe când eram copii.

Misteriul Crăciunului se adresează acestui copil care trăieşte în noi, acestui copil îi vorbeşte privirea îndreptată spre copilul divin care a fost ales să-l primească în sine pe Christos, ca cel deasupra căruia planează deja Christos, care pentru mântuirea Pământului a trecut în mod real prin Misteriul de pe Golgota. Să încercăm să devenim conştienţi de un lucru: când predăm pământului copia omului superior din noi, când predăm pământului corpul nostru fizic, acesta nu e un simplu proces material..., atunci are loc ceva şi din punct de vedere spiritual. Dar acest lucru se petrece doar datorită faptului că în aura Pământului s-a revărsat Entitatea lui Christos, care a trecut prin Misteriul de pe Golgota. Noi nu vedem în întregime acest Pământ, dacă de la Misteriul de pe Golgota încoace nu-l percepem pe Christos unit cu Pământul..., pe acel Christos pe lângă care putem trece ca pe lângă tot ceea ce este realitate suprasensibilă, dacă suntem înarmaţi doar din punct de vedere materialist, dar pe lângă care nu putem trece orbi, dacă pentru noi Pământul are un sens real, un sens adevărat. De aceea, totul este ca noi să fim în stare să trezim în interiorul nostru ceea ce ne deschide posibilitatea de a privi în lumea spirituală.


Dacă privim la ceea ce este cunoaşterea noastră exterioară prin simţuri ‒ pură percepţie optică, pură percepţie auditivă ‒, vedem că ea este percepere exteriorizată a cunoaşterii interioare a păstorilor. Ceea ce încă le mai dădea păstorilor de pe câmp tainele interioare ale existenţei terestre, ne permite să privim cu răceală lumea exterioară cu observaţia noastră naturalistă. Observaţia noastră naturalist-ştiinţifică este fiica înţelepciunii păstorilor. Totuşi fiica arată foarte diferit de mamă. Iar matematica, devenind astronomie, este fiica înţelepciunii magilor. Omenirea a trebuit să treacă prin aceste etape. Când cercetătorii noştri ai naturii stau în laboratoare cu cercetarera lor aridă, sau în clinici, ei nu mai au nimic în comun cu păstorii, dar reprezintă metamorfoza în linie dreaptă a înţelepciunii păstorilor. Iar matematicienii noştri sunt urmaşii coborâtori în linie dreaptă ai magicienilor de la răsărit. Exteriorul a devenit interior, interiorul a devenit exterior. Şi prin aceasta ne-am îndepărtat în fapt foarte mult de înţelegerea Misteriului de pe Golgota; acest lucru ar trebui să-l conştientizăm. Da, ne-am îndepărtat foarte mult de această înţelegere. Poate că cel mai mult s-au îndepărtat însă de această înţelegere cei care se numesc în mod oficial, în prezent, predicatorii şi vestitorii creştinismului
Cu acele forţe de cunoaştere şi simţire şi cu acele forţe ale credinţei care sunt prezente acum în oameni, Evenimentul de pe Golgota nu mai poate fi întrevăzut în adevărata sa esenţă. Înţelepciunea magilor a devenit matematica aridă, iar cerul nu mai este privit decât prin imaginile acesteia; ea a devenit interioară. Ceea ce a fost interior trebuie să prindă din nou viaţă. Ceea ce este exterior trebuie să se construiască din nou din interior.
Încercaţi acum să înţelegeţi, din acest punct de vedere, conţinutul unei cărţi cum este Ştiinţa ocultă.

Magii supervizau lumile stelare; ei vedeau în aceste lumi stelare spiritualul pentru că puteau privi în ele înainte de naştere. Acest lucru a devenit abstract în matematica noastră. Dar aceleaşi forţe pe care le dezvoltă matematica noastră pot fi revitalizate, intensificate, în clarvederea imaginativă. Atunci, din interiorul nostru se naşte o lume pe care, cu toate că o creăm din interior, o putem privi ca fiind lumea exterioară, care pentru noi, antroposofii, este Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus, Vulcan. Vedem cerul prin clarvedere interioară, la fel cum magii de la răsărit percepeau prin vedere exterioară tainele Misteriului de pe Golgota. Exteriorul a devenit interior, a ajuns până la abstracţiunea matematicii; aşadar, trebuie din nou lărgit interiorul până la universul exterior, încât vederea interioară să conducă la o nouă astronomie, la o astronomie vieţuită interior.
Mai are oare în prezent, pentru cei mai mulţi oameni, Crăciunul un sens deosebit? A devenit o tradiţie foarte frumoasă, care nu este încă foarte veche, este de-abia de 150 de ani, aceea de a face din pomul de Crăciun un simbol al sărbătorii Crăciunului. Pomul de Crăciun a apărut abia în secolul al XIX-lea. Ce reprezintă el? Putem face efortul de a găsi sensul pomului de Crăciun. Când ştim cum nuiaua mică pe care a purtat-o în braţe mai întâi Knecht Ruprecht, Sfântul Nicolae, la 6 decembrie, a crescut, devenind pom, când urmărim istoria pomului de Crăciun ajungem la concluzia că el are legătură în mod nemijlocit cu pomul Raiului. Conştienţa umană se întoarce spre pomul din Paradis, spre Adam şi Eva. Ce înseamnă aceasta? Este un aspect al modurilor în care este vestit Evenimentul de pe Golgota în vremea noastră.

Să încercăm să facem din felul cum sărbătorim Crăciunul ceea ce trebuie să fie această zi pentru noi: o zi care să nu slujească doar trecutului – o zi care să slujească, de asemenea, viitorului, acelui viitor care va da treptat naştere vieţii spirituale pentru întreaga omenire. Noi însă vrem să obţinem sentimentul profetic, presimţirea profetică a faptului că o asemenea naştere a vieţii spirituale trebuie oferită omenirii, că asupra viitorului omenirii trebuie să acţioneze o mare Noapte Sfântă, naşterea a ceea ce, în gândurile oamenilor, dă sens Pământului..., acel sens pe care Pământul l-a primit în mod obiectiv prin faptul că Entitatea christică s-a unit cu aura Pământului, prin Misteriul de pe Golgota. Să ne gândim, în Noaptea Sfântă, la faptul că din adâncurile întunericului în evoluţia oamenilor trebuie să pătrundă lumina, lumina vieţii spirituale. Acea veche lumină a vieţii spirituale care a existat înainte de Misteriul de pe Golgota – stingându-se treptat – a trebuit să dispară, şi ea trebuie să învie din nou, să se nască din nou, prin conştienţa, în sufletul uman, a faptului că acest suflet uman e legat cu ceea ce Christos a devenit pentru Pământ prin Misteriul de pe Golgota.


Dacă vor exista din ce în ce mai mulţi oameni care să înţeleagă Noaptea Sfântă într-un asemenea sens spiritual-ştiinţific, atunci aceasta va dezvolta în inimile umane şi în sufletele umane o forţă care-şi are sensul ei în toate vremurile: în vremurile în care oamenii se dăruiesc sentimentelor de fericire, dar şi în acelea în care ei trebuie să se dăruiască acelui sentiment de durere care ne pătrunde azi, când ne gândim la marea nefericire a epocii noastre.


SURSA
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/Craciun/Craciun_IC.html
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA203/GA203_CF01.html