Anul Domnului 445. Attila îşi asasinează fratele şi devine rege al
hunilor. Au urmat 8 ani în care Europa avea să cunoască crime şi
nelegiuiri fără precedent în istorie, ani în care existenţa imperiilor
creştine romane, de apus şi de răsărit, a fost pe punctul de a se
încheia în băi de sânge. Ani de războaie, de cuceriri și prădări pentru
Attila, care și-a extins regatul de la Volga până la Dunăre și de la
Oceanul înghețat până la Munții Carpați. Balcaniul a fost prădat
repetat, iar în anul 447 armata lui Attila ajunge până la hotarele
Constantinopolului condus în acea perioadă de Theodosius al II-lea,
nereușind totuși să-l cucerească. După cucerirea mai multor provincii
din apropierea Constantinopolului, Theodosius este nevoit să plătească
tribut anual către huni.
În anul 451 hunii lui Attila se îndreaptă împotriva Imperiului
Roman de Apus și invadează Galia. Sunt înfrânți în bătălia de pe
Câmpiile Catalaunice, de către alianța germanică alcătuită din
vizigoți, burgunzi și franci, sprijiniți de romani condusă de generalul
roman Flavius Aetius. Bătălia a fost descrisă ca fiind una din cele
mai sângeroase înfruntări din istorie, Attila pierzând între 200.000 și
300.000 de războinici. Învins, Attila se retrage, dar își adună o
armată nouă iar anul următor pleacă spre Roma. A cucerit multe orașe
ale Italiei, dar când a ajuns în apropierea Romei s-a întâlnit cu papa
Leon I. Impresionat de acesta, Attila s-a retras. În anul 453 Attila a
pregătit o nouă incursiune în Italia, dar a murit înainte ca planurile
sale să se materializeze.
Moartea lui Attila a rămas unul din
marile mistere ale istoriei. Atilla a murit în noaptea nunții sale cu
prințesa burgundă Hildchen, în împrejurări ciudate. Cert e că marele
conducător a fost găsit dimineaţă, în patul matrimonial, înecat în
sângele care îi cursese pe nas şi gură. O teorie este cea a excesul de
alimente și băutură i-ar fi provocat o puternică hemoragie nazală, iar
dimineața a fost găsit înecat în propriul sânge. Alte surse spun că ar
fi fost ucis de către Hilde...
În timpul scurtei dar
tulburătoarei sale domnii, Atilla Hunul a strâns, din jafuri şi din
tributul perceput vecinilor, o comoară fabuloasă, a cărei soartă a
rămas învăluită în mister vreme de peste 1600 de ani, până ieri….
Ştirea a ceea ce s-a întâmplat la câţiva kilometri vest de
Timişoara a făcut, în doar câteva ore, înconjurul planetei. Cea mai
spectaculoasă descoperire arheologică din ultimele sute de ani aparţine
lui Doru Cosmic (zis Dorel-excavator) un muncitor angajat la şantierul
autostrăzii Nădlac – Lugoj la kilometrul 59 + 345 al tronsonului 2
Giarmata – Lugoj.
În timp ce manevra buldo-excavatorul la marginea terasamentului
viitoarei autostrăzi, Dorel a constatat că utilajul lovise ceea ce părea
un bloc de piatră.
Ajutat de câţiva colegi înarmaţi cu lopeţi, Dorel a reuşit să dezgroape
colţul unui bloc de marmură neagră, perfect şlefuit. A fost nevoie de
aducerea la locul respectiv a unei automacarale, folosită pe şantier la
ridicarea pilonilor podurilor, cu ajutorul căreia a fost ridicată
bucata de marmură care s-a dovedit a fi capacul superior al unui
sarcofag din marmură… Ceea ce au văzut muncitorii în interior depăşeşte
orice imaginaţie….
Descoperirea de pe şantierul autostrăzii Timişoara-Lugoj,
incredibila cantitate de aur, argint, monede şi bijuterii cu pietre
preţioase, dezgropată, plus o mască mortuară din aur masiv, sunt
indicii care conduc spre ipoteza că ne aflăm în faţa comorii lui
Attila.
După anunţarea evenimentului, zona descoperirii a fost securizată cu
trupe înarmate, pe un perimetru de aproape zece kilometri, la faţa
locului sosind echipe arheologice din întreaga Europă. A fost dată
dispoziţia de încărcare arheologică, săpăturile fiind preluate de către
Muzeul Regional „Matei Corvin” în cooperare cu specialişti ai
Kunsthistorisches Museum din Berlin.
În exclusivitate pentru Timisoara Stiri, profesorul Von Munchausen a
declarat că suntem în faţa unui tezaur care echivalează cu câteva sute
de miliarde de dolari şi care ar trebui împărţit între ţările Europei
La această oră, săpăturile şi inventarierea tezaurului sunt în plină
desfăşurare, accesul presei fiind interzis. Vom reveni cu amănunte.
sursa
http://www.timisoarastiri.ro/foto/2542-descoperirea-mileniului-comoara-lui-attila-dezgropat-pe-santierul-autostrazii-timisoara-lugoj.html
Arheologii care lucrează la Corneşti, unde s-a descoperit cea mai
mare fortificaţie medievală din Europa, au avut parte de o vizită
neaşteptată. Şantierul a fost verificat de poliţişti şi ofiţeri SRI.
"Au
venit cei de la SRI să se intereseze de tezaurul lui Attila. Se ştie că
regele hunilor a fost îngropat cu o avere impresionantă, dar nu s-a
descoperit niciodată locul. Legenda spune că oamenii care l-au îngropat
au fost omorâţi să nu se afle niciodată locul", le-a spus jurnaliştilor
de la Adevărul un martor ocular care a dorit să îi fie protejată
identitatea, potrivit Realitatea.net.
Prezenţa
poliţiei i-a speriat pe arheologii străini, care lucrează la
fortificaţia de la Corneşti. Informaţiile că în apropeiera Timişoarei ar
fi existat capitala lui Attila au plecat de la un documentar realizat
de inginerul Leonard Dorogostayski.
http://www.romanialibera.ro/timpul-liber/fapt-divers/sri-pe-urmele-legendarei-comori-a-lui-attila-196535.html
În anul 1799 în judeţul Timiş, la Sânnicolau Mare, a fost descoperit un fabulos tezaur!!
Iată o întrebare pe care arheologi, istorici şi lingvişti şi-o transmit
din generaţie în generaţie cu o neputincioasă ridicare din umeri.
Numit
„comoara lui Attila” de unul dintre primele studii dedicate,
tezaurul acesta în greutate totală de 10 kg, expus astăzi la Muzeul de
Istoria Artei din Viena, rămâne unul dintre cele mai uimitoare şi mai
enigmatice moşteniri ale Europei medievale.
Încercarea noastră de faţă doreşte să atragă atenţia asupra unor
posibile urme pe care comoara din Banat a lăsat-o în literatura
medievală. Urme care conduc la surprinzătoare concluzii. Să ne amintim,
înainte de toate, o însemnare de sfârşit de secol XI, aparţinând lui
Ioannes Skylítzes. Cronicarul spune în Sýnopsis historiõn, II,
5, că în vremea Împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul
(913-959), două căpetenii de neam turanic, Boulosoudes şi Gylas, ar fi
primit botezul creştin pe rit grec la Constantinopole, naş de botez
fiind chiar împăratul Bizanţului. Cu această ocazie cei doi demnitari au
fost făcuţi patricieni ai Imperiului şi au primit „nenumărate bogăţii”
cu care s-au întors ei apoi în ţara lor, dimpreună „cu un călugăr grec
foarte pios numit Hierotheos, care, numit episcop al acestor turci de
către patriarhul Theophylact, a convertit pe mulţi barbari la credinţa
Creştină”.
Să observăm în marginea acestei informaţii că majoritatea vaselor din
tezaurul bănăţean sunt gemelare, cu dubluri ca şi când piesele ar fi
fost executate pentru a mulţumi în mod egal două persoane. Mai mult,
despre farfurioarele nr. 9 şi 10, cu cruce grecească şi inscripţie
creştină, s-a spus deja că par a fi fost pregătite pentru o dublă baptizare.
Sursa lui Skylítzes este mai mult decât credibilă, fiind unul dintre
personajele implicate în acest episod. Este vorba chiar de Împăratul
Constantin al VII-lea Porfirogenetul, cel care povesteşte pe larg în
cap. XLdin De administrando imperio despre cei doi barbari convertiţi. La Porfirogenet, gylas şi carchan aparînsă nu ca nume proprii, ci ca demnităţi (non nomina propria sed dignitates),
fiind doi dintre cei trei coregenţi ai confederaţiei arpadiene, cu rang
„imediat după primul principe, capul armatei, care vine din stirpea de
Árpád” (primum ducem exercitus principem ad prosapia Arpade, cum quo duo alii Gylas et Carchan). Mai mult, gylas, subliniază Porphirogenetul, este un rang mai nobil decât cel de carchan (gylas que tamen maior est quam carchas)
şi amândoi veneau de la nord de Dunăre, din ţinutul traversat de multe
râuri, între care „primul este Timişul, al doilea Tutes (?), al treilea
Mureşul, al patrulea Crişul, al cincilea Tisa” (primum Timeses est, alterum Tutes, tertium Moreses, quartum Crisus, quintum Titza).
Pentru Anonimul Notar al Regelui Béla, migraţia hunilor spre Câmpia Panonică s-a făcut din Sciţia (de terra scithica descendens), un ţinut fabulos, „foarte întins” (maxima terra est), „unde aurul, argintul şi pietrele preţioase sunt din abundenţă” (Nam ibi abundat aurum et argentum, et inueniuntur in fluminibus terre illius preciosi lapides et gemme).Conex
mitului scitic este cel al originii khazare al poporului maghiar,
migraţia hunilor către Câmpia Dunării dizlocând din Marea Sciţie şi
triburi turanice khazare, ulterior parte integrantă a etnogenezei
naţunii maghiare. Mai exact, este vorba de triburile kabare, un grup de
trei clanuri khazare care s-au revoltat împotriva conducerii imperiului
Khazar. Populaţie nomadă de origine turanică, khazarii au format pentru o
scurtă periodă, până la prăbuşirea şi dispariţia imperiului lor, în
jurul anului 959 d.Ch., cel mai mare şi mai bogat imperiu al vremii, ce
se întindea la apogeu de la Marea Aral până în Carpaţi. Brusc şi
misterios, în secolul al VIII-lea, nobilimea khazară a abandonat
practicile şamanice şi s-a convertit la iudaism. Primul rege practicant
al iudaismului din Khazaria a fost Bulan, care a decis să pună capăt
idolatriilor şi să adopte „gândirea talmudist-rabbinică”
ca religie de stat. Astfel, ideologia Talmudului a ajun în scurt timp
axa întregii atitudini social-politice şi economice a imperiului khazar,
iar Vechiul Testament cartea sfântă a acestei populaţii ce locuia
târâmul vechii Sciţii. Ciudata convertire a khazarilor, amintită şi în
legenda hagiografică a Sf. Chiril (Vita Cyrilli), nu ar fi avut
sorţi de izbândă fără o reformă lingvistică, atât de necesară pentru
înţelegerea religiei iudaice. Iată de ce, conform autorului persan Ibn
Ishaq al-Nadim (Cartea indexului, cca. 988 d.Ch.), khazarii au împrumutat vechiul alfabet ebraic. O teorie contemporană susţine chiar că evreii ashkenazi ar fi descendenţii direcţi ai khazarilor, iar ydish-ul este urmaşa vechii limbi khazare.
....
Khazarii albi conduşi de gylas, ei au trecut în legendele toponimice
locale despre jidovi, un neam de uriaşi blonzi cu ochi albaştri, în care
respectul popular a fixat poate amintirea „mai marii locului”: în
maghiară: úri-ős, un termen care s-a contaminat homofonic de magh. óriás,‘uriaş’, trecând apoi în daco-rom. uriaş.
Localitatea Jidovini (azi, Berzovia), atestată sub acest ciudat nume
încă din 1366 în diploma Regelui Ladislau I al Ungariei, sau toponime
bănăţeme precum Pădurea Jidovului, Dealul Jidovinilor, Jidoştiţa, satul
Jadani (actual Corneşti, Timiş) sunt puţinele mărturii rămase despre o
locuire khazară pe aceste meleaguri. La ele se adaugă şi patronimele
multor familii de paori (din idish פּויער, poyer, ‘fermier’), vechi
locuitorii ai acestui areal, care şi-au luat nume de familie din Vechiul
Testament, precum: Moisă (din ebr. Moshe), Avram (Abraham), Samoilă
(Samuel), Dăvidoni (David), Aron (Aaron), Solomie (Solomon), Zăroni
(Sarah) etc. Sunt relicte etnologice ale unei credinţe care, chiar dacă
nu a supravieţuit în zonă, depun mărturie despre rezistenţa la
creştinare a „glotaşilor” cu care Sf. Gerard de Cenad a trebuit să
coabiteze în Dumnezeu.
sursa
http://raducernatescu.wordpress.com/2012/08/07/comoara-lui-attila-si-templul-pierdut/
O picătură de istorie
Despre vestitul tezaur descoperit la Sânnicolau Mare s-a mai scris. Lucruri de valoare s-au găsit în timp şi la Igriş şi, respectiv, Cenad şi Saravale. Atracţia cea mai mare ar constitui-o însă mormântul lui Attila, acesta fiind înmormântat în trei sicrie: de aur, argint şi fier, împreună cu armele şi bijuteriile sale. Legendele spun că slugile lui Attila au deviat întâi cursul unui râu - Mureşul ori un braţ al acestuia, Aranca ori alt curs de apă dispărut în timp? - şi-au îngropat căpetenia, au permis apei să-şi reia cursul pe albia-i naturală. Cazul surorilor Stoicănescu din Sânnicolau Mare este pe departe cel mai celebru. Visând că mormântul şi comorile lui Attila s-ar afla în grădina lor, ele şi-au con-vins tatăl să plătească oameni să sape. Aceş-tia nu au găsit nimic, însă bătrânul Stoicănescu a fost ruinat.
Tezaurul este alcatuit din sapte ulcioare, ornamentate cu figuri florale, mitologice si geometrice, sapte vase joase - doua farfurii mai mari, doua mici, doua patere si un platou oval -, un bol cu o lucratura extrem de sofisticata, trei pocale, dintre care doua cu un cap de taur rasucit, privind inapoi si sprijinite pe trei picioare, iar un al treilea, in forma de scoica (nautilus), doua potire, doua cani si un corn in forma de palnie. Majoritatea au inscriptii: in greaca, in limbi locale, dar cu alfabet grecesc, inca nedescifrate satisfacator, in semne cu aspect de rune, de asemenea nedescifrate satisfacator. In inscriptia de pe vasul nr. 21 apar "jupanii" (scris zoapan) Boila (Boila sau Buila) si Butaul, considerate de unii cercetatori nume romanesti.
http://www.formula-as.ro/2010/909/societate-37/comori-romanesti-la-viena-12215
În extremitatea vestică a României, pe malul stâng al Mureşului, în, cândva, Delta Tisei, se află localitatea Cenad, care, pe vremuri, a fost castru roman şi purta numele de Mo-risena. Aici şi-a avut reşedinţa principele Glad, căruia i-au urmat Ahtum şi, respectiv, generalul Cenad. Tot aici, spun istoricii, şi-a avut reşedinţa însuşi “biciul lui Dumnezeu", Attila, care, după moarte, ar fi fost îngropat undeva pe teritoriul oraşului actual Sânnicolau Mare. Tot la Cenad au trăit şi episcopul Gerard (Gellert) şi, respectiv, puternicul şi temerarul Cagan Baian al avarilor. Pe malul stâng, în amonte, se află şi Igrişul, unde, în 1179, Bela al III-lea aduce 12 călugări din Franţa şi unde a existat şi prima bibliotecă de pe teritoriul României de astăzi, aşa cum la Morisena a funcţionat prima şcoală. Sub îndrumarea acestora se va construi aici o mănăstire, iar apoi, un zid de cetate şi o fortificaţie puternică. La Igriş vor fi îngropaţi regele Andrei al II-lea şi soţia sa, Iolanta, şi tot aici vor fi păstrate un timp tezaurul şi coroana regală ungară. Zona, pe care am denumit-o Maris, după numele Mureşului, cuprinsă în trapezul imaginar format din localităţile Cenad, Sânnicolau Mare, Saravale şi Igriş, ascunde în pământ şi urmele mai multor mănăstiri ridicate şi dispărute, în decursul timpului, dar şi mai multe localităţi, de care amintesc doar numele actuale ale unor suprafeţe de câmpie.
Drum pe sub Mureş
Cel mai incitant text îi aparţine lui V. Grozescu, care, în “Istoria românilor dela Mureşul de Jos", scrie: “ Sub domnirea romană aci se vede a se fi construit un castru ce apăra trecătoarea reţelei drumurilor imperiale dela Apulum; şi cel de-a stînga Mureşului inspre Tibiscum şi Zurobara. Aci se vede că ambe reţelele au fost impreunate prin un drum suteran pe sub rîul Mureşului, care lucrare miraculosă se pote observa până in dilele nostre. Ruinele cari se mai pot vede, demonstră până la evidenţă, că castrul Aegrus a trebuit să fie o trecătore subfluviană, unde după posiţia-i incântătore a putut să fie şi destul de poporată, având şi un templu in onorea, - probabil a Minervei, - edificat pe stâlpi corintici, acărora resturi se priviau mai până la 1860." Mergând la Igriş zilele trecute, pentru a căuta mărturii în acest sens, am solicitat ajutorul profesorului de istorie, localnic, dl Petru Crista. Domnia-sa a fost tranşant: Nu există nici o dovadă. Iar dl Florea Jebelean, un împătimit cercetător al istoriei localităţii, fără să nege textul lui V. Grozescu, ne-a dus să vedem locul unde se aflase cândva cetatea Igrişului şi mănăstirea, dar şi acolo, unde, când plouă foarte mult, se adună apă multă. După încetarea ploii, balta seacă extrem de rapid, ca şi când sub pământ ar exista un gol.
http://agonia.ro/index.php/article/95755/index.html
http://ro.m.wikipedia.org/wiki/Attila
Singura hrană spirituală este cunoaşterea.
Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!
Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:
FRÃŢIA INIMII.
Iubirea și Adevărul nu pot fi descoperite prin cărți, biserici sau temple.
Acestea vin în ființa prin cunoașterea de sine.
Cunoașterea de sine este un proces anevoios dar nu dificil; el devine dificil doar atunci când încercam să ajungem la un anume rezultat.
Dar a fi doar conștienți în fiecare moment, clipă de clipă de propriile noastre gânduri și sentimente, de toate acțiunile noastre fără nici un fel de condamnare sau justificare, aduce libertatea, eliberarea în care există această fericire a adevărului.