Opera lui Christian Rosenkreutz, care îşi are începutul
în secolul al XIII-lea, a continuat până astăzi şi va dura în
eternitate.
Când Christian Rosenkreutz s-a născut din nou, în secolul al XIV-lea,
trăind în acea încarnare mai mult de o sută de ani, opera sa a constat
mai ales în pregătirea şi instruirea discipolilor celor doisprezece. În
acel timp, foarte puţini oameni în afară de cei doisprezece ştiau ceva
despre Christian Rosenkreutz. Nu trebuie, însă, să înţelegem de aici că
el nu avea contact şi cu alţi oameni, numai că aceştia nu-l cunoşteau ca
atare. Şi, de fapt, această situaţie s-a menţinut până în ziua de azi.
Dar corpul eteric al lui Christian Rosenkreutz a acţionat permanent în
cercul discipolilor săi, iar forţele sale au acţionat în cercuri din ce
în ce mai largi, încât astăzi sunt deja mulţi oameni care se află sub
influenţa forţelor acestui corp eteric.
Christian Rosenkreutz îi selecţionează într-un mod cu totul aparte pe cei pe care vrea să-i facă discipolii săi [Nota 38].
Cel ales trebuie să acorde atenţie unui eveniment anumit sau, poate,
mai multor întâmplări din viaţa sa. Alegerea făcută de Christian
Rosenkreutz se concretizează în faptul că acelui om i se întâmplă să
treacă în viaţă printr-un moment decisiv, de cotitură, o criză karmică.
Să ne gândim, de exemplu, că un om este pe punctul de a face ceva ce în
mod neîndoios i-ar provoca moartea. Această situaţie poate îmbrăca cele
mai felurite aspecte. Să zicem că omul merge pe un drum care îi poate fi
fatal, deoarece se află chiar în preajma unei prăpăstii, fără ca el
să-şi dea seama de primejdie. Se întâmplă ca cel în cauză să fie chiar
la câţiva paşi de prăpastie, când aude o voce care îi spune: Stai!
astfel că el se opreşte brusc, fără să ştie încă de ce. Mii de cazuri
asemănătoare se pot ivi. De remarcat este faptul că acesta nu este decât
semnul exterior, dar cel mai important, al chemării venite din lumea
spirituală. Chemarea lăuntrică apare pentru că persoana respectivă, cel
ales, s-a preocupat în viaţa sa de probleme spirituale, teosofice sau de
alte cunoştinţe de ordin spiritual. Întâmplarea exterioară pe care am
luat-o ca exemplu este un fapt din lumea fizică, dar apelul nu venea de
la o voce umană. Lucrurile se întâmplă întotdeauna în aşa fel încât cel
în cauză ştie foarte bine că vocea vine din lumea spirituală. La
început, se poate crede că prin apropiere era ascuns cineva şi vocea era
a lui, dar dacă discipolul ales este suficient de pregătit, îşi dă
seama că cel care intervenise în destinul său nu era o persoană fizică.
Pe scurt, lucrurile au loc în aşa fel, încât datorită acestei întâmplări
discipolul află că în mod sigur există comunicări care vin din lumea
spirituală. O astfel de întâmplare se poate petrece o dată sau chiar de
mai multe ori în viaţa unui om. Trebuie să înţelegem ce efect îl poate
avea acest lucru asupra sufletului discipolului. Acesta îşi va spune:
Prin graţia divină mi-a fost dăruită o nouă viaţă, căci prima era
pierdută. Această nouă viaţă, redată prin graţie divină, va lumina de
atunci înainte întreaga existenţă a discipolului. El are un sentiment
clar, care se poate exprima astfel prin cuvinte: Fără această întâmplare
de factură rosicruciană, eu aş fi fost mort. Viața mea de acum înainte
nu ar avea aceeaşi valoare fără această întâmplare.
Este însă posibil ca un om să trăiască un asemenea eveniment, o dată sau
de mai multe ori, şi totuşi să nu se apropie imediat de teosofie sau de
ştiinţa spirituală. Dar amintirea unei astfel de trăiri poate apărea
mai târziu. Mulți oameni, rememorându-şi viața, şi-ar putea
da seama că asemenea evenimente s-au petrecut cu adevărat în trecutul
lor. Dar astăzi asemenea lucruri sunt remarcate doar în prea mică
măsură. Ar trebui să fim conştienți că trecem pe lângă atâtea evenimente
importante fără să le dăm atenție. Trebuie să luați ceea ce vă spun ca o
atenționare asupra modului în care sunt aleşi discipolii de factură
superioară în rosicrucianism.
Sau se mai poate întâmpla ca un asemenea eveniment să treacă neobservat
de către omul respectiv; atunci impresia se şterge şi el nu-i acordă
nici o importanță. Dar să luăm cazul în care omul este atent şi nu
consideră evenimentul ca fiind lipsit de importanţă. Atunci este posibil
ca el să ajungă să gândească astfel: Tu te-ai aflat atunci,
propriu-zis, în fața unei crize, a unei crize karmice, viața ta urma să
se termine în clipa aceea, ți-ai fi pierdut viața şi nu ai fost salvat
decât datorită unui fapt aparent întâmplător. Din acea clipă, este ca şi
cum ai început o a doua viață grefată pe prima.
Trebuie să priveşti
această a doua viață ca pe un dar care ți s-a făcut şi purtarea ta de
acum înainte să fie pe măsura acestui dar.
Când un asemenea eveniment declanşează o stare sufletească care îl
face pe om să considere că din clipa aceea viaţa lui este un dar, acel
om devine adeptul lui Christian Rosenkreutz. Acesta este, deci, modul
său de a chema sufletele la el. Şi cine îşi poate aminti un astfel de
eveniment poate spune: Christian Rosenkreutz mi-a dat un semn din lumile
spirituale, arătându-mi că aparțin curentului său. El a adăugat karmei
mele posibilitatea unei astfel de experiențe. Acesta este felul în care
Christian Rosenkreutz îşi alege discipolii. Aşa îşi alege el
comunitatea. Cine este conştient de acest fapt îşi spune: Mi s-a arătat o
cale, trebuie să o urmez şi să văd cât de profund pot să-mi angajez
forțele proprii în slujba rosicrucianismului. Însă şi cei care nu au
înțeles semnul vor ajunge totuşi, dar mai târziu, la această idee, căci
cel căruia i s-a arătat o dată semnul nu mai poate ieşi de sub influența
lui.
O experiență de felul aceleia pe care am prezentat-o se datorează
faptului că omul respectiv, în răstimpul dintre ultima sa moarte şi
ultima sa naştere, s-a întâlnit în lumea spirituală cu Christian
Rosenkreutz. Acolo şi atunci ne-a ales Christian Rosenkreutz, a
infiltrat în noi un impuls de viaţă care ne conduce acum spre asemenea
trăire. Acesta este modul în care se stabilesc legăturile spirituale.
Pentru a pătrunde mai adânc în această problemă, vreau să vorbesc despre
diferența dintre modul de învățare folosit de Christian Rosenkreutz în
primele timpuri şi cel de mai târziu. Acest învăţământ avea odinioară un
caracter mai apropiat de ştiințele naturii, în prezent el este de tipul
ştiinței spirituale. De exemplu la început era vorba mai mult de
procesele din natură şi această ştiinţă purta numele de alchimie; în
cazul în care aceste procese aveau loc în afara Pământului, ştiinţa
respectivă se numea astrologie. Astăzi pornim mai mult de la
consideraţii de ordin spiritual. Dacă, de exemplu, examinăm epocile de
cultură postatlanteene succesive, cultura protohindusă, cultura
protopersană, cultura egipto-caldeo-asiro-babiloniană şi cultura
greco-latină, reuşim pe această cale să aflăm care este natura
dezvoltării sufletului uman.
Rosicrucianul medieval [Nota 39]
studia fenomenele naturale, pe care le privea ca fenomene pământeşti
ale naturii. El distingea, de exemplu, trei fenomene naturale diferite
pe care le considera ca fiind cele trei mari procese ale naturii.
Primul proces important este formarea de săruri [Nota 40].
Tot ce se depune în natură ca materie solidă într-o soluţie, precipită
sau cristalizează, era numit de rosicrucianul din Evul Mediu sare. Însă
atunci când rosicrucianul medieval privea cum se formează această sare,
el îşi făcea o cu totul altă reprezentare decât cea pe care şi-o fac
oamenii astăzi. Căci observarea unui astfel de proces trebuia să
acţioneze ca un fel de rugăciune în sufletul aceluia care privea, dacă
voia să simtă că l-a înțeles. De aceea, rosicrucianul Evului Mediu căuta
mai întâi să se lămurească asupra a ceea ce se va petrece în propriul
său suflet când trebuia să aibă loc procesul formării sării. El gândea:
Natura umană se distruge necontenit datorită instinctelor şi pasiunilor.
Viaţa noastră ar fi o continuă distrugere, un proces permanent de
descompunere, dacă ne-am lăsa numai în voia dorinţelor şi a pasiunilor.
Dacă, însă, omul vrea cu adevărat să se apere de acest proces de
descompunere, trebuie să se dăruiască unor gânduri curate, îndreptate
spre cele spirituale. Era vorba, aici, de o dezvoltare superioară a
gândurilor sale. Rosicrucianul din Evul Mediu ştia că, dacă într-o
încarnare nu luptă împotriva pasiunilor sale, se va reîncarna cu
predispoziţii maladive, dar dacă îşi purifică pasiunile, în următoarea
încarnare va veni cu o constituţie sănătoasă. Procesul de înfrângere a
forţelor care conduc la descompunere, prin spiritualitate, este formarea
microcosmică de sare. În felul acesta înțelegem cum un asemenea fenomen
natural putea deveni pentru rosicrucianul Evului Mediu o rugăciune
pioasă. Observând fenomenul de producere a sării, rosicrucienii
medievali îşi spuneau, pătrunşi de cea mai pură evlavie: Aici, forţele
divine spirituale au acţionat timp de milenii, tot aşa cum acţionează în
mine gândurile curate. Rugăciunea mea se înalță dincolo de iluzie, de
maya naturii, către gândurile zeilor, ale entităţilor spirituale
dumnezeieşti. Ştiind acest lucru, rosicrucianul din Evul Mediu se gândea
mai departe: Când mă las inspirat de natură să nutresc asemenea
simţăminte, ajung eu însumi să mă asemăn cu macrocosmosul. Dacă privesc
acest proces numai sub aspectul său exterior, atunci mă despart de
Dumnezeu, mă desprind de macrocosmos. Aşa simţea teosoful sau
rosicrucianul Evului Mediu.
O altă experienţă trăită era procesul de dizolvare, un alt proces
natural care îl îndrepta spre rugăciune pe rosicrucianul Evului Mediu.
Tot ceea ce avea puterea să dizolve un alt lucru era numit argint-viu
sau mercur. De data aceasta, pentru rosicrucian se punea întrebarea:
Care este, de fapt, calitatea corespunzătoare din sufletul omului? Ce
calitate a sufletului acţionează aşa cum acţionează în natură
argintul-viu sau mercurul? Rosicrucianul din acea vreme ştia că ceea ce
îi corespunde mercurului în suflet reprezintă toate formele de iubire
existente în suflet. El deosebea procese de dizolvare de natură
inferioară şi de natură superioară, după cum există forme inferioare şi
altele superioare de iubire. Iată cum contemplarea unui proces de
dizolvare devenea, la rândul său, rugăciune pioasă, şi teosoful Evului
Mediu gândea: Iubirea lui Dumnezeu a acţionat în lumea din afară timp de
mii de ani, în acelaşi fel în care acţionează iubirea înlăuntrul meu.
Al treilea proces natural important era pentru teosoful din Evul
Mediu arderea sau combustia, care are loc când o materie exterioară se
consumă în flăcări. Şi, din nou, rosicrucianul din Evul Mediu căuta
fenomenul intern care corespunde acestei arderi exterioare. El vedea
acest fenomen sufletesc lăuntric ca un sentiment de devoţiune fierbinte
faţă de divinitate. Şi numea tot ce putea fi mistuit de foc sulf sau
sulphur. El vedea stadiile de evoluţie a Pământului ca pe un proces de
purificări succesive, asemănătoare unui proces de ardere, deci unui
proces sulfuric. Şi aşa cum ştia că Pământul va fi cândva purificat prin
foc, vedea şi în devoţiunea fierbinte faţă de divinitate un proces de
ardere. În procesele pământeşti vedea lucrarea unor zei care privesc
spre alte divinităţi, şi mai înalte. Pătruns de o mare evlavie şi de un
sentiment profund religios, privind un proces de ardere îşi spunea: Acum
zeii aduc sacrificii divinităţilor şi mai înalte decât ei. Iar când, în
Evul Mediu, teosoful iniţia el însuşi un proces de ardere, în propriul
său laborator, simţea ceva ce ar putea fi exprimat astfel: Eu fac acum
ceea ce fac zeii înşişi, atunci când se jertfesc unor divinităţi
superioare lor. El se considera vrednic să înceapă un asemenea proces în
laboratorul său numai atunci când se simţea pătruns de un sentiment de
jertfire de sine, când simţea el însuşi, în sinea sa, dorinţa să se
ofere ca jertfă zeilor. Puterea flăcării îl umplea pe teosof de
sentimente profund religioase, şi el gândea: Când văd în afară, în
macrocosmos, flacăra, percep gândurile, iubirea şi spiritul de jertfire
de sine al zeilor.
Rosicrucianul medieval efectua el însuşi în laboratorul său aceste
experienţe şi apoi se adâncea în contemplarea rezultatului, formarea de
săruri, dizolvarea şi arderea, cu un profund sentiment religios, simţind
totodată că se află în strânsă legătură cu toate forţele din
macrocosmos. Aceste procese sufleteşti îi trezeau mai întâi gânduri
divine, în al doilea rând iubire divină şi în al treilea rând
sentimentul sacrificial divin. Şi astfel rosicrucianul acelor timpuri
descoperea că dacă realiza un proces de formare a sării se declanşau în
el gânduri curate, purificatoare. În cazul unui proces de dizolvare se
simţea cuprins de iubire, era străbătut de iubirea dumnezeiască, iar în
cazul unui proces de ardere, era gata pentru oficierea unui sacrificiu,
îndemnat să se jertfească pe altarul lumii.
Experimentatorul trăia efectiv aceste stări. Dacă la aceste
experienţe ar fi asistat un clarvăzător, el ar fi observat o modificare a
aurei persoanelor implicate în efectuarea experienţelor. Aura, care
înainte de începerea experienţelor fusese foarte eterogenă, pestriţă,
fusese poate plină de dorinţe sau instincte ce-l stăpâniseră pe cel în
cauză, o dată cu efectuarea experienţelor devenea monocromă. Mai întâi,
în cazul experienţelor pentru formarea de sare, devenea de culoarea
aramei – gânduri pure, divine, apoi, în experienţele de dizolvare,
argintie – iubire divină şi, în sfârşit, strălucitoare ca aurul – iubire
pentru jertfa divină sau pentru oficierea unui sacrificiu divin, în
cazul experienţelor de combustie. Alchimiştii spuneau că au făcut din
aura lor aramă subiectivă, argint subiectiv şi aur subiectiv. Urmarea
era că acela care trecuse prin aceste experienţe şi le trăise lăuntric
cu adevărat era pătruns întru totul de iubire divină. Aşadar, în urma
acestor experienţe devenea o fiinţă pătrunsă de puritate, de iubire şi
de voinţă de sacrificiu şi prin această oficiere a sacrificiului,
teosoful medieval îşi pregătea o anumită clarvedere. Aşa, de exemplu,
teosoful Evului Mediu putea să privească cum, dincolo de maya, fiinţele
spirituale fac ca lucrurile să ia fiinţă şi să dispară din nou. Prin
aceasta, el vedea şi care strădanii sufleteşti acţioneză favorabil în
noi şi care nu. El reuşea să descifreze, să cunoască propriile noastre
forţe de creaţie şi de descompunere.
Într-o clipă de iluminare, teosoful medieval Heinrich Khunrath [Nota 41] a numit acest proces legea creaţiei şi a descompunerii.
Prin observarea naturii, teosofului medieval i-a devenit clară legea
evoluţiei ascendente şi descendente. El exprima ştiinţa pe care şi-o
însuşise în felul acesta prin anumite semne, prin figuri şi tablouri
imaginative. Era un fel de cunoaştere imaginativă.
Acesta este modul în care au lucrat cei mai buni alchimişti din
secolul al XIV-lea până în secolul al XVIII-lea şi chiar până la
începutul secolului al XIX-lea. Despre această muncă cu adevărat morală,
etică, intelectuală, nu s-a publicat nimic. Ceea ce s-a publicat până
acum despre alchimie se referă numai la experienţele pur exterioare, s-a
scris doar despre cei care utilizau alchimia în scop personal. Falsul
alchimist căuta doar să producă substanţe. El urmărea în experienţele de
ardere a substanţelor numai câştigul material. Adevăratul alchimist nu
acorda nici o valoare substanţei pe care o obţinea în final. Pentru el
contau numai trăirile sufleteşti lăuntrice pe care le avea în timpul
formării de substanţă, numai gândurile care erau în interiorul său. Din
această cauză, exista o regulă foarte strictă, ca teosoful medieval care
obţinea prin experienţele sale aur sau argint să nu realizeze niciodată
din acestea un câştig material pentru sine. Îi era îngăduit doar să
dăruiască altcuiva produsul obţinut. Astăzi, oamenii nu mai au o
reprezentare corectă a acelor experienţe. Nu au nici o idee despre ce
putea să simtă cel care trăia asemenea experienţe. Teosoful medieval
putea să treacă prin drame sufleteşti de mare intensitate în laboratorul
său; de exemplu, când obţinea antimoniu, el vedea în acest proces un
element moral de o deosebită importanţă.
Dacă aceste evenimente nu ar fi avut loc atunci, astăzi nu am putea
practica rosicrucianismul în spiritul ştiinţei spirituale. Ceea ce un
rosicrucian a experimentat, atunci, în Evul Mediu, observând procesele
naturale, constituie ştiinţa sacră a naturii. Cele resimţite în cursul
experimentelor pe care le făcea ca spirit de sacrificiu spiritual, ca
mari bucurii, ca măreţe fenomene naturale, precum şi ca durere şi
tristeţe, ca evenimente înălțătoare şi pline de satisfacţie, toate
acestea acţionau asupra lui ca o descătuşare şi eliberare. Dar toate
acestea se află în prezent depuse în cele mai adânci străfunduri ale
fiinţei umane, toate au fost sădite în om atunci.
Cum putem să regăsim astăzi acele forţe ascunse care au condus,
atunci, la clarvedere? Le aflăm prin faptul că studiem ştiinţa
spirituală, iar prin meditaţie profundă şi concentrare ne dăruim cu
totul vieţii interioare a sufletului. Printr-o astfel de evoluţie
lăuntrică preocuparea pentru natură ajunge să fie din nou, treptat, o
oficiere a jertfei. De aceea, oamenii trebuie să se pătrundă de ceea ce
numim în prezent ştiinţa spirituală. Mii de oameni trebuie să i se
consacre, să ducă o viaţă interioară, pentru ca în viitor să poată fi
perceput din nou adevărul spiritual aflat dincolo de natură, pentru ca
ei să învețe, din nou, să descifreze spiritualul pe care maya îl
ascunde. În viitor, chiar dacă la început în număr mic, oamenii vor
putea trăi evenimentul pe care l-a trăit Pavel pe drumul Damascului şi
vor percepe pe Christos în corpul eteric, venind printre oameni în mod
suprasensibil. Dar mai întâi este necesar ca omul să revină la o
percepere spirituală a naturii. Cine nu cunoaşte întregul sens interior
al lucrării rosicrucienilor poate crede că omenirea se mai află şi acum
pe aceeaşi treaptă de evoluţie ca acum două mii de ani. Înainte ca acest
proces să fi fost parcurs, ceea ce nu este posibil decât cu ajutorul
ştiinţei spirituale, omul nu va ajunge la o vedere spirituală. Există
mulţi oameni cucernici şi buni care nu se consideră adepţi ai ştiinţei
spirituale, dar în fond sunt totuşi teosofi.
Datorită evenimentului care a avut loc cu prilejul Botezului în apa
Iordanului, când Christos a coborât în Iisus din Nazareth, precum şi
datorită Misteriului de pe Golgota, omenirea a dobândit capacitatea ca
mai târziu – dar începând chiar din acest secol, aproximativ din anul
1930 – să-1 contemple şi să-l resimtă pe Christos în corpul eteric.
Christos a coborât într-un corp fizic, pe Pământ, numai o singură dată,
şi acest lucru trebuie bine înțeles. A doua venire a lui Christos
trebuie văzută numai ca o contemplare suprasensibilă a lui Christos în
corpul eteric. De aceea, oricine vrea să meargă pe adevăratul drum al
evoluţiei trebuie să-şi dezvolte facultatea de a putea privi cu ochiul
spiritual. Omenirea nu ar fi progresat cu nimic dacă ar fi necesară încă
o dată apariţia lui Christos într-un corp fizic. Următoarea revelaţie
va avea loc într-un corp eteric.
Christian Rosenkreutz şi colegiul celor doisprezece au adus laolaltă
tot ceea ce au putut da diversele curente religioase. Rezultatul acestui
fapt va fi că aportul fiecărei religii, năzuinţele şi strădaniile
adepţilor lor, se vor regăsi în impulsul dat de Christos. Acesta va fi
mersul evoluţiei în următoarele trei milenii: să atingem şi să promovăm o
înțelegere clară a impulsului adus de Christos. Începând din secolul al
XX-lea, toate religiile se vor reuni în ceea ce am putea numi Misteriul
rosicrucianismului. Împlinirea acestei unificări va fi posibilă în
următoarele trei milenii, deoarece nu va mai fi necesar ca oamenii să
învețe din faptele prezentate de documente.
Prin contemplarea directă a
lui Christos vor ajunge să înțeleagă singuri evenimentul pe care l-a
trăit Pavel pe drumul Damascului. Omenirea însăşi va trece prin
experienţa trăită de Pavel.
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GAChrisRozen/ChrisRozen_CF05.html
Singura hrană spirituală este cunoaşterea.
Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!
Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:
FRÃŢIA INIMII.
Iubirea și Adevărul nu pot fi descoperite prin cărți, biserici sau temple.
Acestea vin în ființa prin cunoașterea de sine.
Cunoașterea de sine este un proces anevoios dar nu dificil; el devine dificil doar atunci când încercam să ajungem la un anume rezultat.
Dar a fi doar conștienți în fiecare moment, clipă de clipă de propriile noastre gânduri și sentimente, de toate acțiunile noastre fără nici un fel de condamnare sau justificare, aduce libertatea, eliberarea în care există această fericire a adevărului.