Intuiţiile morale concrete ale unei lumi care se află dincolo de lumea percepţiilor pot fi extrase şi integrate lumii.

Cum sunt legate fenomenele naturii cărora le suntem supuşi noi ca oameni fizici cu fenomenele lumii morale, etice, la care trebuie să ne raportăm într-un fel oarecare, pentru a putea pretinde recunoaşterea demnităţii noastre umane?
Chiar dacă cineva are o mentalitate materialistă cu privire la cunoaştere, dacă deține conştiența demnităţii sale umane el va face diferenţa dintre bine şi rău, dintre moral şi imoral, şi îşi va ridica privirea, chiar în mod interogativ, cu îndoială, la ceea ce este lumea spirituală, ordinea spirituală a lumii care intersectează lumea naturală căreia îi aparţinem prin corpul nostru fizic-sensibil.
Dacă luăm în vedere ceea ce reiese din cultura timpului actual pentru a ne clarifica cât de cât esența lumii, rezultă o profundă divizare în gândirea umană, în simțirea umană, pentru toate impulsurile umane, o divizare care nu poate fi uşor echilibrată, din care omul nu se poate desprinde uşor în prezent. Pe de o parte se află ceea ce-i raportează ştiința naturii, care are în prezent succese atât de răsunătoare, acea ştiință a naturii care se ridică de la observarea lumii exterioare, sensibile, la ipoteze justificate sau nejustificate chiar şi asupra începutului şi a sfârşitului lumii iar, pe de altă parte, se află pretențiile lumii morale, ale lumii etice. Dar cum poate să fie echilibrată divizarea dintre cele două aspecte când afli din observaţiile ştiinţei naturii că, odată, a existat o nebuloasă a lumii din care s-a format Cosmosul, s-a format Pământul, astfel încât el reprezenta un fel de unduire minerală. Apoi, treptat, din acesta s-a format ceea ce este vegetal şi animal, iar la sfârşit a apărut omul. Şi dacă se extinde la devenirea Pământului acelaşi mod de gândire şi acelaşi fel de legitate care au fost avute în vedere, Pământul se va reîntoarce la un fel de unduire minerală, scena pe care ne mişcăm nu va mai putea găzdui fiinţe vii, cu alte cuvinte, această scenă va fi un mare cimitir, care va conţine tot ceea ce cândva a fost viu, însufleţit, spiritualizat. Aici ne aflăm între lumea mineralizată şi lumea mineralizată din nou. Noi am apărut din această lume mineralizată, cu toate organele noastre care reprezintă, de fapt, formaţiuni în care substanţele care constituie lumea exterioară sunt întrețesute în mod mai complicat decât se întâmplă în lumea exterioară.

În cadrul acestei lumi ipotetice, conform ştiinţei naturii apare acum în om provocarea de a fi moral, de a fi bun, apar în om idei, idealuri şi trebuie să se pună întrebarea: Ce se va alege din aceste provocări ale lumii morale, din idealuri, din idei, când tot ceea ce există în sensul ştiinţei naturii, inclusiv omul, va cădea pradă marelui cimitir final?
 Dar prin ceea ce ştiinţa umană recunoscută în prezent, care, în fond, s-a format în întregime din ştiinţa naturii, îi oferă omului nu se poate explica poziţia sa în Univers.
Ceea ce apare în prezent ca o scindare în toată simţirea umană şi care este intim legată de toate forţele de declin care sunt puse atât de înspăimântător în valoare în vremea noastră.

Am să vă prezint un dialog imaginar dintre un om care a preluat în mod corect tot ceea ce este utilizat în prezent ca fiind explicaţie, formare, cunoaştere ştiinţifică, aşadar, un om care se simte deştept, şi, pe de altă parte, un om al comunităţii culturale greceşti, care a trăit în perioada presocratică, aparţinând timpului din care s-a păstrat atât de puţin, doar câteva aforisme ale marilor filosofi Heraclit, Anaxagora etc.
Un astfel de grec cult aş dori să-l pun alături de omul deştept al prezentului.
 Un astfel de om ar spune:
– Voi, oamenii prezentului, nu ştiţi nimic despre om pentru că, în fond, nu ştiţi nimic despre lume.
– Cum aşa? – ar replica omul deştept actual. El ar spune: Noi am învăţat să cunoaştem cam şaptezeci de elemente, hidrogen, oxigen, azot, sulf etc. Am ajuns la punctul în care se pare că toate aceste elemente pot fi raportate la unul singur, dar încă nu am ajuns până acolo încât să le raportăm la unul singur. Noi cunoaştem tot ce se întâmplă aici, în lumea fizic-sensibilă, cu ajutorul acestor şaptezeci şi două de elemente care se amestecă şi se separă, care se leagă şi se dezleagă, şi care, de fapt, creează totul.
 - Atunci grecul ar spune: Este foarte frumos că voi cunoaşteţi atâtea elemente, dar în mod sigur nu cunoaşteţi omul. Despre aşa ceva nici nu poate fi vorba, căci începutul cunoaşterii omului – ar spune grecul – nu se face prin a se vorbi despre şaptezeci şi două sau şaptezeci şi şase de elemente, despre hidrogen, oxigen, azot etc., ci prin a recunoaşte că tot ce ne înconjoară exterior sensibil este alcătuit din pământ, apă, aer şi foc.
 - Omul deştept al prezentului ar spune: Asta a fost odată, a fost în perioada în care nu se cunoşteau atâtea lucruri ca azi. Atunci totul se raporta la patru elemente, pământ, apă, aer şi foc, dar noi am depăşit aceste copilării; în prezent ştim că există şaptezeci şi şase de elemente. Noi ştim că apa nu este un element. Ştim şi că nu este îngăduit să considerăm că aerul este un element. Noi ştim că focul, căldura, nu este o substanţă. Noi suntem foarte deştepţi. Voi vă aflaţi atunci pe o treaptă incipientă a concepţiei despre lume.
- Acum, poate că grecul ar răspunde: Eu m-am ocupat deja de toate cele şaptezeci de elemente ale voastre şi vă pot spune că ele aparţin, pentru modul nostru de a privi lucrurile, pământului; nici apei, nici aerului, nici focului, ci numai pământului. Este interesant că-l puteţi gândi într-o diversitate de şaptezeci şi două sau şaptezeci şi şase de elemente – este un lucru bun; noi încă nu ajunsesem atât de departe încât să cunoaştem aceste detalii –, dar toate acestea le-am reunit cu termenul de „pământ”. Voi nu cunoaşteţi nimic din ceea ce înțelegeam noi prin apă, prin aer şi prin foc, şi din această cauză nu aţi putut ajunge la o cunoaştere a omului. Căci, vedeţi voi – aşa ar spune grecul –, omul există sub o formă dublă, mai întâi este vorba de omul care trăieşte între naştere şi moarte, fiind copil, apoi adult, şi de omul care există sub formă de cadavru şi este culcat în mormânt. Noi vorbim aici numai de omul fizic – ar spune grecul. Ceea ce cunoaşteţi din cele şaptezeci şi două sau şaptezeci şi şase de elemente ale voastre care se leagă şi se separă se referă numai la omul culcat în mormânt, la cadavru. Prin chimia şi fizica voastră se poate cunoaşte cum se petrec lucrurile cu omul-cadavru, dar nimic despre omul care trăieşte pe Pământ între naştere şi moarte. Voi aveţi o ştiinţă care se raportează doar la observarea omului după ce acesta a murit. Nu înţelegeţi nimic despre omul viu. Voi aţi reuşit să aduceţi ştiinţa în stadiul de a fi o ştiinţă a omului mort, deloc a omului viu. Dacă vreţi să aveţi o ştiinţă a omului viu trebuie să studiaţi mai întâi ceea ce noi numim elementul „apă”. Noi nu numim apă elementul fluid, grosolan, care curge în râu, ci orice lucru din lume în care se combină recele şi umedul; aceasta numim noi apă – aşa ar spune grecul. Şi vrând să ne facem o reprezentare vie despre ceea ce intervine umed şi rece în toate lucrurile, obţinem mai întâi necesitatea de a nu ne reprezenta numai cu noţiuni, numai cu idei, cu simple abstracţiuni, ci cu imagini. Iar grecul ar mai spune: Dacă poţi percepe umezeala cu o anumită senzaţie de rece, dacă aceasta trece în altceva, umed, modelat prin elementul umed sau revelându-se într-un alt sentiment de rece, atunci se obţin imagini vii despre umezeală şi rece. Şi astfel te poţi ridica la înţelegerea a ceea ce este vegetal şi începi să percepi cum din întrețeserea umezelii cu recele ia naştere lumea vegetală primăvara. Iar în imaginile lumii vegetale de-a lungul primăverii, verii şi toamnei se vede un alt aspect al acestei întrețeseri şi vieţi a elementului apă. În aceasta constă întreaga lume vegetală cu formele sale.
Şi grecul ar spune în continuare: Nu ne interesează ceva sensibil, ci un aspect suprasensibil; este vorba de recele şi umedul care se întreţes. Şi noi observăm întreţeserea şi viaţa lumii vegetale în acest element fluid, apa. Dacă învățăm să cunoaştem nu în noţiuni abstracte, ci prin imagini care ne stimulează la mobilitate interioară, este suficient să aruncăm o privire retrospectivă şi conştientizăm în ceea ce se întâmplă primăvara, vara, toamna şi iarna, în lumea lumea vegetală germinând, în depăşirea recelui prin căldură, în tot ceea ce se întâmplă spre toamnă şi apoi spre iarnă, în toate acestea conştientizăm ceva ce ulterior ni-l putem reprezenta ca pe o imagine miniaturală. Când omul adoarme, se întâmplă cu el ceva întru totul asemănător cu ceea ce se petrece primăvara, iar în timp ce omul doarme, în el se întâmplă ceva asemănător cu viaţa înmuguritoare, lăstăritoare a verii. Iar în timp ce omul se trezeşte, el se îndreaptă către viaţa iernii. Percepi o imagine miniaturală a vieţii exterioare, în măsura în care această viaţă exterioară dă naştere vegetativului în ceea ce este corpul eteric uman. Grecul ar spune în continuare: Prin cele şaptezeci şi două sau şaptezeci şi şase de elemente ale voastre voi cunoaşteţi doar cadavrul uman. Acest cadavru uman este străbătut de ceva care poate fi cunoscut în imagini, dar în imagini care se formează când gândeşti vegetativul străbătut de elementul apă. Aşa înveți să cunoşti ceea ce corpul eteric mobilizează de la naştere până la moarte, ceea ce înțelegeți prin cele şaptezeci şi ceva de elemente ale voastre ca fiind moartea.
Şi întrucât nu vă înălțați până la elementul apă, nici nu învăţați să cunoaşteţi omul ca fiind ceva viu.
Dar acum mai intervine ceva. În clipa în care omul moare, cadavrul său este preluat de pământ; el este preluat de cele şaptezeci şi ceva de elemente; asupra lui se extinde legitatea terestră, legitatea elementului pământ. Unde se află legitatea acelui element care este apa? Această legitate nu există pe Pământ, ea se află afară, în Cosmos. Şi dacă vreţi să ştiţi – aşa ar spune grecul – cine dă naştere la această unduire a recelui şi umedului în timpul primăverii, al verii, al toamnei şi al iernii trebuie să-ţi ridici privirea spre elementul cosmic, mai întâi spre planete, apoi spre stelele fixe, să priveşti în depărtările cosmice. Omul care umblă pe Pământ se află în fiecare clipă, în măsura în care poartă în sine corpul eteric, sub legile Cosmosului. Sunt legile care pătrund cu influenţele lor din întreţeserea planetelor sau din forţele stelelor fixe.
 – Şi atât era de important pentru grecul timpului amintit elementul apă, încât el ar fi spus: Prin elementul apă, care înconjoară Pământul ca o ceaţă, sau care se descarcă în intemperii, Cosmosul acţionează cu forţele sale în sfera Pământului. Ceea ce se întâmplă aici cu elementul apă nu trebuie să fie căutat în elementul pământ sau în ceea ce este pământesc, ci în Cosmos, iar omul urcă spre cosmic prin simplul fapt că devine mobil în corpul său eteric, care smulge elementele destinului, să spunem chimiei, între naştere şi moarte.
Dar prin aceasta încă nu am cuprins nici pe departe omul în adevărul său. Am cuprins numai ceea ce-l face să crească, ceea ce produce capacitatea sa de a digera, ceea ce-l însoţeşte ca forţe de viaţă de la naştere până la moarte. Dar în om se manifestă şi alte forţe, care sunt active în timpul dintre naştere şi moarte, acţionând într-un mod cu totul special, propriu, nu ca forţele obişnuite de viaţă. Aceste forţe se află în sistemul nostru ritmic, în sistemul nostru respirator, în sistemul circulaţiei noastre sangvine etc., în tot ce este în noi ritm, activitate ritmică.
Veţi putea observa o anumită legătură nu numai între viaţa dumneavoastră ci şi între fiinţa dumneavoastră sufletească şi respiraţie, dacă aduceţi în faţa sufletului un lucru pe care-l cunoaşte orice om. Vă treziţi uneori cu o anumită teamă. Vă treziţi cu conştienţa unei temeri şi observaţi că ceva nu este în regulă cu respiraţia dumneavoastră. Desigur, legătura dintre respiraţie şi viaţa sufletească este una tainică; dar ea poate fi cel puţin percepută când omul se trezeşte cu un coşmar şi observă cât de neregulată îi este respiraţia. Există o legătură între viaţa sufletească, între toate simţirile şi sentimentele ce tălăzuiesc în noi, sentimentele de teamă şi de frică, sentimentele de bucurie şi de plăcere şi ritmul respirator şi ritmul circulator.
Sistemul ritmic este altceva decât simplul sistem al vieții. El are o importantă legătură cu viaţa noastră sufletească, cu esenţa noastră sufletească. De fapt, aerul este elementul pe care-l respirăm, care impulsionează întregul sistem ritmic; în timpurile vechi se vorbea despre elementul aer şi legătura sa cu omul, de exemplu, în vremea în care în şcolile de Misterii erau studiate ritmurile care reglează activitatea interioară umană, acele ritmuri din care a luat naştere şi măsura versului lui Homer, hexametrul. În forma versului homeric găsim expresia raportului dintre ritmul circulaţiei şi ritmul respirator. Odată cu elementul aer omul preia în sine ceva care are de-a face cu trăirile normale ale sufletului omenesc. Când grecul vorbea despre elementul aer, el avea în vedere părţile cele mai frumoase şi cele mai obişnuite ale vieţii sufletului uman şi-şi amintea că în cursul unei zile de douăzeci şi patru de ore omul respiră de 25 920 de ori şi că Soarele dă, cu punctul său vernal, ocolul întregii bolţi cereşti în 25 920 de ani.
Şi astfel era adus în consonanţă ritmul lumii cu ritmul circadian al omului. El indica legătura dintre sufletul lumii şi sufletul uman şi spunea: Cu viaţa care se scurge între naştere şi moarte, care în fiecare desfăşurare de douăzeci şi patru de ore reprezintă de fiecare dată o imagine miniaturală a primăverii, verii, toamnei şi iernii, a legității elementului apă, care se extinde pentru rece şi umed în spaţiul cosmic, care este guvernată de cosmic, în această relaţie dintre etericul uman şi cosmic, care se exprimă în anotimpuri, în schimbarea sezoanelor, care este ordonată prin mişcarea planetelor, în această relaţie avem ceea ce se exprimă în corpul eteric al omului. Dacă ajungem la sistemul ritmic, trebuie să ne adresăm elementului aer. Trebuie să ne adresăm acelui element care în timpurile vechi, când acest lucru era bine înțeles, ieşea la iveală formarea acelui element sufletesc care favoriza construcţia versului, pentru că se presimţea legătura dintre sufletul uman şi sufletul lumii. Dacă observi viaţa, ajungi în domeniul spaţiului. În orice caz, trebuie să urci în spaţialul cosmic. Dar ieşi din spaţial şi percepi ceea ce este trimis din timp ca fiind ritmul în spaţiu când te adresezi sistemului ritmic.
Vedeţi, grecul conştientiza în elementul ritmic elementul aer, şi spunea: Sufletul uman îşi are rădăcinile în sufletul lumii, însuşi sufletul lumii este cel care trăieşte în ritmul său şi trimite imaginile miniaturale ale ritmului său în viaţa umană. În afară, sufletul lumii determină faptul că punctul vernal, sau echinocţial, avansează puţin în fiecare an, parcurge în 25 920 de ani întreaga orbită solară, iar în 25 920 de respiraţii omul include în ritmul său o imagine miniaturală a unui ritm al lumii de o lungime considerabilă. Ritmul pe care îl are omul în douăzeci şi patru de ore este o copie a unui an cosmic care durează 25 920 de ani calendaristici. În felul acesta, omul îşi are rădăcinile în sufletul lumii, în timp ce se află cu sufletul său în sufletul lumii în care trăieşte.
 Dacă ajungem la elementul foc, intervine nu numai sufletescul, ci şi spiritualul care ne străbate eul. Aşa cum percepem relaţia dintre sufletul omului şi sufletul lumii prin elementul aer, tot astfel conştientizăm prin elementul căldură sau foc relaţia dintre spiritul uman, eul uman şi spiritul lumii. În vremurile vechi, omul ajungea la spiritual când vorbea de acele elemente despre care omul actual spune că ar fi izvorât dintr-un mod copilăros de reprezentare. Noi trebuie să regăsim drumul spre aceste moduri de reprezentare; numai că trebuie să-l găsim într-un mod deplin conştient, nu în mod instinctiv, aşa cum se întâmpla în acele timpuri.
Dacă însă pătrundem în elementul apă, vieţuim lumea ca un mare viu, căci suntem transpuşi afară, în Cosmos. Vieţuim lumea ca pe ceva viu. Când pătrundem în elementul ritmic vieţuim lumea ca pe ceva însufleţit, iar dacă pătrundem în elementul caloric vieţuim lumea ca fiind ceva pătruns de spirit.

Dar când ajungeţi la acea lume în care este vorba despre ritmuri şi dacă vorbiţi despre această lume vorbiţi totodată şi de entităţi spritual-divine. Credeţi că are vreun sens ca în cărţile actuale de fizică şi de chimie să se vorbească despre Îngeri, Arhangheli şi Arhai? Ar fi deplasat dacă s-ar vorbi în chimie despre combinaţiile speciale ale carbonului, despre compuşii eterici ai carbonului, despre alcool etc., dacă s-ar prezenta toate formulele cu carbonul, oxigenul, hidrogenul lor etc. şi apoi s-ar spune: Aceasta este de la Îngeri, aceasta de la Arhangheli; nu ar avea niciun sens. Dar dacă ajungi sus, în acea regiune în care eşti nevoit să deduci devenirea Pământului din devenirile lui Saturn, ale Soarelui, ale Lunii, când întrevezi această ţesătură care trăieşte în lume, în ritmurile lumii, ritmuri care acţionează în sufletul uman prin ritmul uman interior, care poate fi urmărit sufleteşte până în vers, dacă totodată poţi indica cum se construieşte versul din raportul dintre ritmul sangvin şi cel respirator eşti nevoit să vorbeşti despre entităţile ierarhiilor spirituale. Pătrunzi într-o lume în care există entităţi spirituale adevărate, nu într-o lume în care dăinuie acel panteism estompat la care se mai raportează în prezent unii care nu vor să fie materialişti şi care spun că lumea este străbătută de spirit.

Dacă însă vrei să vorbeşti cu adevărat despre spiritual trebuie să vorbeşti despre ierarhiile spirituale. Trebuie să ştii că, de îndată ce urci de la elementul apă în elementul aer întâlneşti entităţile spirituale care sunt descrise chiar în cadrul ierarhiilor. De îndată ce pătrunzi în elementul foc ajungi la ierarhiile cele mai înalte: Tronurile, Heruvimii şi Serafimii şi abia după aceea la forma propriu-zis spirituală a lumii, în care omul nu mai poate deosebi nimic individualizat. Dar înainte de a pătrunde în ceea ce panteismul superficial ar numi ca fiind Atotunul nebulos, treci prin lumea în care trăiesc entităţile spirituale concrete, individualizate, izolate. În aceste entităţi spirituale concrete individualizate, se recunoaşte şi ceea ce trăieşte în natura care ne înconjoară, la care se ajunge cu ajutorul lor. Omul nu poate exista în natura pe care o studiem cu ajutorul fizicii şi chimiei, ci într-o natură în care există elementele apă, aer şi foc.

De îndată ce ajungem în elementul aer întâlnim entităţile pe care le descriem ca Îngeri, Arhangheli etc. Intrăm în esenţa lumii spirituale concrete, dat totodată intrăm într-o lume pe care o putem înţelege în plan moral şi fizic. Azi acest lucru nu se vede pentru că vederea ne este înceţoşată, căci din aceeaşi lume din care răsună în mod real măsura versului răsună şi morala reală. Originea moralei nu se află în lumea în care există cele şaptezeci şi două de elemente, nici în lumea cosmic-spaţială în lumea care este dominată de elementul apă nu există moralul. Dar când păşim în domeniul elementului ritmic ajungem în lumea moralului. Iar omul actual se află în faţa sarcinii de a recunoaşte din nou lumea morală ca fiind una reală, de a recunoaşte că aceeaşi substanţă din care este format corpul său astral este conţinută în ideile morale. Aceeaşi substanţă din care este format eul nostru este conţinută în ideile religioase şi în idealul religios.
Trebuie să regăsim puntea dintre observarea naturii şi observarea lumii spirituale, dar nu numai a lumii spirituale estompate, ci a lumii spirituale din care ne vin intuiţiile morale.
 Am vrut să arăt cum intuiţiile morale concrete ale unei lumi care se află dincolo de lumea percepţiilor pot fi extrase şi integrate lumii.
Aceasta este marea sarcină a prezentului, de a nu rămâne legaţi de lumea care este proprie omului când acesta ajunge în mormânt, ci de a se înălța la acea lume în care omul îşi vieţuieşte sufletescul în ritmul fizicului.



sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA205/GA205_CF02.html