În privinţa genezei sale, a evoluţiei
sale, omul este întâi de toate o fiinţă dublă, o dualitate.
Conform formei sale, el este alcătuit pe de o parte din Cosmos, și
acest aspect iese la iveală în forma sferică a capului său; pe de
altă parte, el este format din întregul curent ereditar, și acest
aspect iese la iveală în întreg restul organismului, care
este atașat de cap. Întreaga formă exterioară a omului ni-l arată
ca pe o fiinţă hibridă, ne arată că el are o origine dublă.
Omul stă dinaintea noastră ca fiinţă dublă, ca fiinţă
hibridă. Asta are o semnificaţie şi mai adâncă. Şi astăzi aş dori
doar să dau tonul celor care ar trebui să ne preocupe, pentru a trezi
în sufletele dumneavoastră un sentiment despre importanţa celor
pe care le considerăm.
Să rămânem acum la faptul că în desfășurarea ulterioară
a vieţii noastre, capul – capul care ne întâmpină ca
imagine a întregului Univers – este esenţialmente mijlocitorul
pentru cunoaşterea noastră – nu vreau să spun „instrumentul”, pentru că
atunci nu aş rosti ceva întru totul corect. Dar nu numai capul
singur este intermediar pentru cunoaşterea noastră – să rămânem
la cunoaştere, la perceperea lumii –, capul ne-o intermediază, dar şi
restul omului. Şi pentru că restul omului chiar şi conform provenienţei
sale este total diferit de cap, este altceva, omul constă, şi în
măsura în care este cognitiv,
din omul-cap şi omul-inimă,
pentru că în inimă se concentrează tot restul.
Suntem realmente
doi oameni: duali, alcătuiţi dintr-un om-cap perceptiv în relaţie
cu lumea, şi un om-inimă. Deosebirea este aceea că deşi omul ocărăște
uneori așa de mult lumea, el îşi foloseşte exclusiv capul pentru
a o cunoaşte.
Ce anume stă la baza acestui fapt? Dacă am face o
paralelă între cunoaşterea prin cap şi cunoaşterea prin inimă, nu
ar rezulta mare lucru. Cel care poate cuprinde cu inima ceea ce
cunoaşte capul, ar fi mai cald în cunoaşterea sa decât
celălalt. Ar exista o diferenţiere între oameni, dar deosebirea
nu ar fi prea mare. Dar dacă ne apropiem de lucruri cu experienţa
spiritual-ştiinţifică, atunci iese la lumină cu totul altceva. Omul
îşi însuşeşte cunoştinţe, percepţii. Treptat, de noi se
apropie percepţiile, cunoaşterea. Atunci avem cazul următor. Modul
în care ne raportăm cu capul la lume, modul în care
percepem şi cunoaştem, se petrece într-o anumită privinţă repede;
iar modul în care ne raportăm cognitiv la lume cu restul
organismului la lume se petrece lent. La toate celelalte diferenţe pe
care le-am expus deja în privinţa
evoluției lumii și a omului, se mai adaugă faptul că acest cap al
nostru se grăbeşte cu cunoaşterea sa, pe când restul organismului
nu se grăbeşte. Aceasta are o însemnătate extrem de adâncă.
Atunci când suntem educaţi conform şcolii, se urmăreşte, de fapt,
numai educarea capului. Oamenii sunt educaţi în ziua de azi numai
pentru cap; acest lucru se poate face conform școlii. Căci în
cazul extrem în care capul participă mult timp la dezvoltarea
cunoaşterii – dar la majoritatea oamenilor nu se merge atât de
departe –, el se închide la vârsta de douăzeci și ceva de
ani.
Atunci capul a terminat cu cunoaşterea sa, cu faptul de a-şi
însuşi lumea. Restul organismului are nevoie pentru aceasta de
întreg timpul de până la moarte. Şi putem spune deja:
În această privinţă, capul merge aproximativ de trei ori mai
repede decât restul organismului; restul organismului are timp;
el merge de trei ori mai încet, el are un alt tempo.
De aceea,
pentru acela care are darul să observe prin cunoaştere asemenea
lucruri, este limpede că atunci când a cuprins ceva prin
intermediul capului, trebuie să aştepte până când îl
va fi unit cu întreg omul. Pentru a asimila ceva plin de viaţă,
trebuie, într-adevăr, dacă asimilarea prin cap a durat circa o
zi, să aşteptăm trei-patru zile, până când le vom fi
asimilat pe deplin. Cercetătorul spiritual conştiincios nu va povesti
niciodată ceea ce a asimilat doar cu capul, ci numai ceea ce a
înţeles cu întreaga sa fiinţă. Acest lucru are o importanţă
extraordinar de vastă și profundă.
În ziua de azi noi putem da, de fapt, copiilor noştri în
conformitate cu instituţiile existente, doar un fel de cunoaştere prin
cap; noi nu le dăm o cunoaştere pe care să o suporte restul
organismului. Se rămâne la cunoaşterea prin cap, la o cunoaştere
care este deja pregătită în aşa fel încât trebuie
asimilată rapid prin intermediul capului şi pe care omul şi-o poate
aminti mai târziu. Este drept că la materiile despre care este
vorba în învăţământ, oamenii nu-şi amintesc de ele
mai târziu şi sunt bucuroşi dacă uită lucrurile la scurt timp
după ultimul examen.
Faţă de o cunoaştere care poate fi prelucrată
întru totul de restul organismului, s-ar dezvolta în orice
caz, atunci când omul şi-ar reaminti-o, iubire, bucurie, căldură.
Cu cele mai adânci taine ale misteriilor omenirii este corelat
modul în care trebuie configurată predarea, pentru ca ulterior
când omul priveşte de-a lungul întregii sale vieţi,
când privește înapoi la anii săi de școală, să le poată
duce dorul cu căldură, cu bucurie, cu o anumită fericire.
Cel care
este familiarizat cu lucrurile respective, acela ştie că tot ceea ce le
oferim în ziua de azi în special copiilor, este pregătit
din capul locului în aşa fel încât restul
organismului nu îl primește, în aşa fel încât
nu produce bucurie ulterior. De aceasta este legat faptul că în
prezent oamenii îmbătrânesc relativ repede din punct de
vedere sufletesc.
Căci aceasta este taina omului: Atunci când
capul are, de exemplu, vârsta de 28 de ani, restul organismului,
care vine în urma lui în dezvoltare, are abia o treime sau
o pătrime din această vârstă. Restul organismului menţine un
tempo care este de trei-patru ori mai lent.
Omul ar putea, dacă s-ar veni pedagogic în
întâmpinarea acestor misterii, să preia ceva care este
atât de rodnic, atât de priincios încât i-ar
ajunge până în clipa când moare. Căci dacă el a
preluat astfel de lucruri până la vârsta de 25 de ani şi
are nevoie de ele de un timp de trei ori mai lung pentru prelucrarea
lor, restul organismului le-ar putea prelucra până la
vârsta de 75 de ani. Dar pentru om, în întreaga sa
entitate, cunoaşterea pe care şi-o însuşeşte capul nu are o
însemnătate cuprinzătoare, ci numai acea trăire de cunoaştere
interioară pe care şi-o însuşeşte omul în întreaga sa
entitate. Dar în privinţa acesteia, viaţa publică de azi are
chiar aversiune; ea vrea să primească doar ceea ce este
înţelepciune a capului. Căci gândiţi-vă numai – puteţi
socoti ușor întreaga importanţă a ceea ce am aici în
vedere: cineva ar putea asimila până la vârsta de 15 ani
atât de mult cu capul, încât, dacă va prelucra aceste
concepte şi aceste concepte s-ar referi, de exemplu, la administrarea
problemelor publice, la vârsta de 45 de ani el ar fi matur pentru
a fi ales într-un post de administraţie a oraşului, într-un
parlament; căci acolo el trebuie să se încadreze ca om
întreg. Căci trebuie să spunem: Dacă putem să-i aducem omului
până la vârsta de 15 ani asemenea forţe ale conceptelor,
care ar putea fi prelucrate cu întreaga fiinţă a vieţii sale,
atunci la vârsta de 45 de ani el va fi matur să fie ales
într-un consiliu orăşenesc sau într-un parlament. Iar la
baza concepţiilor celor din vechime, care mai aveau încă o
cunoaştere a acestor lucruri din misterii, se aflau astfel de lucruri.
Astăzi, dimpotrivă, strădaniile merg în sensul de a scădea pe
cât de mult este posibil limita vârstei, căci în ziua
de azi orice om este la vârsta de 20 de ani la fel de matur pe
cât era înainte cineva de 80 de ani. Dar în această
privinţă nu pot decide cerinţele pretențiile avide, ci numai o
adevărată cunoaştere.
Capul nostru este aşadar configurat din Cosmos. Dacă considerăm
lucrurile spiritual-ştiinţific, trebuie să spunem: În
întregul timp ce se desfăşoară între moarte şi o nouă
naştere, noi lucrăm – da, noi lucrăm acolo în Cosmos –, pentru a
ne alcătui capul. Lucrăm la organismul nostru, lucrând cu
predilecție între moarte şi o nouă naştere la capul nostru. Acest
cap este într-o anumită privinţă mormântul sufletului
în privinţa a ceea ce era sufletul înainte de naştere sau,
dacă vrem să spunem, înainte de concepere. Aici ajung în
repaus acele activităţi pe care le executăm între moarte şi o
nouă naştere într-o viaţă spirituală. Şi la ceea ce este
într-o anumită privinţă este format din lumea spirituală se
adaugă apoi ceea ce este atașat de el, provenind din curentul ereditar.
Dar ce este ceea ce atârnă de cap, provenind din curentul
evolutiv ereditar? Este ceva care, totuşi, este în corelație cu
capul.
Ceea ce este la om
în afara capului său, este predispoziţia pentru capul din
încarnarea viitoare. Întreg restul organismului este ceva
care poate trece prin metamorfoză în capul din încarnarea
viitoare. Forţele pe care le perfecționăm de-a lungul întregii
vieţi se smulg, atunci cântaine d trecem prin poarta morţii, din restul
organismului; dar ele rămân în acea configurare pe care a
avut-o restul organismului în timpul vieţii; pe acestea le purtăm
în răstimpul dintre moarte şi următoarea naştere și le
transformăm în cap. În capul nostru avem deci
întotdeauna și ceea ce este moștenire din încarnările
anterioare. Iar în restul organismului nostru avem totodată ceva
care acţionează determinant pentru configurarea capului nostru din
încarnarea viitoare. În această privinţă, noi suntem de
asemenea o natură duală.
Dacă privim lucrurile astfel încât
omul este într-adevăr cu totul așezat în corelaţiile
cosmice, ajungem la ideea că într-adevăr el nu se naşte şi nu se
formează pur şi simplu în fragmentul de timp şi spaţiu pe care
îl avem în fața noastră când privim lucrurile
în vederea fizică exterioară, ci că el este încadrat
într-un context imens. Şi este deosebit de stimulator să priveşti
lucrurile, nu numai aşa cum a făcut-o deja Goethe [Nota 5], să te uiți la unul
dintre oasele coloanei vertebrale şi apoi la oasele capului, şi să-ţi
spui că oasele capului nu sunt decât vertebre transformate, ci
este extrem de stimulator să vezi cum tot ceea ce este în cap,
este şi în restul organismului. Numai că cere o considerare
extrem de lipsită de prejudecăți ca să recunoşti, de exemplu, nu numai
nasul, şi tot ceea ce este la cap, drept o astfel de transformare, ci
şi că tot ceea ce este în restul organismului este doar
într-o metamorfoză mai recentă; că totul este transformat
printr-o metamorfoză anterioară în ceea ce ne
întâmpină apoi la cap.
Din punct de vedere pedagogic, consecinţele unei astfel de
concepţii sunt extraordinar de importante, şi dacă gândirea
oamenilor se va îndrepta cândva înspre această
cunoaştere spiritual-ştiinţifică, atunci de aici vor reieși cerințe
infinit de importante pentru ceva cum este, de exemplu, pedagogia
practică.
Înainte de toate este important un lucru: În viaţă,
îmbătrânim. Dar, de fapt, putem spune doar că trupul nostru
fizic îmbătrâneşte. Căci oricât de ciudat ar fi trupul nostru eteric, următoarea parte spirituală a fiinţei noastre,
devine tot mai tânăr.
Cu cât devenim noi mai bătrâni,
cu atât mai tânăr devine trupul nostru eteric.
Şi în
timp ce devenim ridați şi devenim cheli în ceea ce priveşte
trupul fizic, devenim, sau măcar putem deveni tot mai bucălaţi şi mai
înfloritori în ceea ce priveşte trupul nostru eteric.
Dar,
în orice caz – aşa cum natura exterioară se îngrijeşte ca
trupul fizic să îmbătrânească –, noi trebuie să ne
îngrijim ca trupului nostru eteric să rămână aprovizionat
cu forţe tinereşti. Însă putem face aceasta numai dacă introducem
prin cap o asemenea hrană spirituală de reprezentări încât
să ajungă spre a fi prelucrată în întreaga viaţă.
Un observator spiritual-ştiinţific poate vedea în minte – cum
să fie învăţaţi copiii din cea mai fragedă tinereţe –, cum este
omul este o copie a întregului Univers, o imagine a
înţeleptei ordini divine a Universului, dar al unei astfel de
ordini divine a Universului încât ea să fie cuprinsă
nemijlocit, în mod elementar, şi nu prin aceea că li se spun
oamenilor versete din Biblie care nu sunt înțelese. Dar toate
acestea trebuie să fie create din spiritul ştiinţei spirituale, şi
atunci va exista o cunoaştere cu capul mult mai plină de sevă
decât în ziua de azi. Însă aceasta va fi un izvor de
întinerire pentru om pe toată perioada vieţii sale, în timp
ce învăţământul nostru actual nu este o asemenea sursă de
întinerire, ci contrariul ei.
Şi dacă noi în ziua de azi
suntem în fericita situaţie de a nu fi nişte acrituri
îngrozitoare din cauza instruirii noastre din tinerețe, aceasta
este așa numai pentru că modul actual de a ne îngriji de cap –
care s-a răspândit de aproximativ patru secole şi a ajuns astăzi
la punctul său culminant –, încă nu a putut ruina atât de
multe din cele care există totuşi drept cultură moştenită din vechile
timpuri.
Dar dacă vom proceda tot aşa încât să predăm doar
pentru cap, atunci suntem pe cea mai bună cale de a educa nişte
înăcriţi.
Astăzi este
cunoaşterea prin cap. Datorită acestui fapt, ea este pe de o parte
abstractă, uscată şi nu îl umple pe om de-a lungul întregii
sale vieţi; iar pe de altă parte ea este totuşi foarte spirituală. Stăm
în faţa acestei naturi duale, în sensul că noi producem de
fapt spiritualul în ziua de azi; aceste concepte abstracte sunt
spiritualul cel mai spiritual care poate exista, dar ele sunt
incapabile să înţeleagă spiritul. Este extrem de uşor de vedem la
ce dihotomie ajunge omul prin acele concepte spirituale pe care şi le-a
alcătuit. Tocmai în privinţa acestor concepte spirituale el a
devenit, în mod ciudat, materialist. Dar dacă conceptele ar fi
corecte, din ele nu s-ar naşte niciodată materialismul. Pur și simplu
existența conceptelor abstracte este deja prima refutare a
materialismului. În această dihotomie trăim noi. Ne-am
spiritualizat extrem de mult de patru secole încoace, şi trebuie
ca în acest spiritual, pe care îl avem doar abstract, să
găsim din nou spiritualul viu. Noi ne-am înălţat la a avea numai
concepte obiective, dar trebuie să ajungem din nou la Imaginaţie,
Inspiraţie, Intuiţie. Noi am lepădat ceea ce ne-a parvenit din
înţelepciunea ereditară anterioară străveche în
Imaginaţiuni, Inspiraţii şi Intuiţii. Trebuie să le recâștigăm,
după ce am renunțat atât de mult la această suculenţă a
cunoaşterii întregului om. Aceasta este ceva care îl poate
umple deja pe om cu întreaga seriozitate faţă de
spiritual-ştiinţific. Şi dacă în aceste două conferinţe pe care
mi-a fost din nou îngăduit acum să le ţin în faţa
dumneavoastră am vorbit mai mult introductiv, intenţia mea a fost de a
arăta cum din cea mai exterioară considerare a omului poate proveni
impulsul de a ne preocupa cu ceea ce stă spiritual la baza lumii.
Urmând aceste impulsuri şi idei omenirea va ajunge la ceva care
îi lipseşte astăzi enorm de mult: veracitatea interioară. Nu
putem aspira cu adevărat rodnic spre spirit dacă nu aspirăm în
veracitate lăuntrică, şi nu vom greşi drumul niciodată dacă prin
experienţa de viaţă ne dobândim cunoaşterea că o armonie corectă
între cunoaşterea prin cap şi cunoaşterea prin inimă este
posibilă numai atunci când într-adevăr ne poziționăm
înăuntrul vieţii. Căci de aceea tocmai oamenii prezentului nu vor
să transpună cunoaşterea prin cap în cunoaştere cu inima,
deoarece cunoaşterea prin inimă nu numai că are nevoie de mai mult
timp, ci pentru că ea şi reacţionează față de cunoaşterea prin cap, o
respinge, dacă aceasta este neadevărată. Restul omului se face remarcat
atunci ca un fel de conştiinţă. Or de aceasta se teme omenirea
prezentului, înclinată doar spre cap.
Ştiinţa spirituală nu poate reuși decât dacă oamenii o iau
în serios conform cu adevărul, căci ea trebuie să se apropie de
cea mai profundă nevoie a omului acum în prezent. Ea trebuie să
se expună acelor chinuri ale conştiinţei care pot lua naştere cu
uşurinţă atunci când inima îi spune „Nu” capului. Căci
inima îi spune mereu „Nu” capului atunci când omul nu caută
spiritualul, sau dacă tinde spre cunoaştere din pur egoism, din poftă,
ambiţie ş.a.m.d. Din acest motiv a fost deja necesar ca în
domeniul ştiinţei spirituale să nu lăsăm să apară de nicăieri nici cel
mai mic compromis. Ştiinţa spirituală trebuie practicată pozitiv din
sine însăşi; nu se pot face compromisuri cu jumătăţi de măsură,
sferturi sau optimi; aceasta este în ziua de azi o chestiune prea
serioasă.
O
mare parte a adversităţii faţă de ştiinţa spirituală nu poate fi
înţeleasă decât dacă o avem în vedere conform genezei
şi devenirii sale. Ici sau colo apare de exemplu cineva care se
îndreaptă în modul cel mai vehement împotriva
ştiinţei spirituale.
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA181-1/GA181-1_CF02.html
Singura hrană spirituală este cunoaşterea.
Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!
Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:
FRÃŢIA INIMII.
Iubirea și Adevărul nu pot fi descoperite prin cărți, biserici sau temple.
Acestea vin în ființa prin cunoașterea de sine.
Cunoașterea de sine este un proces anevoios dar nu dificil; el devine dificil doar atunci când încercam să ajungem la un anume rezultat.
Dar a fi doar conștienți în fiecare moment, clipă de clipă de propriile noastre gânduri și sentimente, de toate acțiunile noastre fără nici un fel de condamnare sau justificare, aduce libertatea, eliberarea în care există această fericire a adevărului.