Ne
“aruncam”pe Pamant cu
incredere in maretia care suntem si aterizam aici inocenti, puri si
abandonati.
Atentia si dedicarea noastra se muta pe parintii care ne cresc. Si cu
fiecare
zi care trece increderea noastra pura o trasmitem lor. Ne uitam in
ochii acestora cu o privire inocenta
si ne abandonam lor… cunoasterii lor… intelepciunii lor… in ceea ce ei
cred ca
stiu, pot si sunt. Si usor usor ceea ce ei cred ca stiu, pot si sunt
devine si
ceea ce credem noi ca stim, putem si suntem. Anii trec, maretia noastra
este
uitata si incepem sa ne formam o imagine complexa despre cine
suntem, ce putem sa facem, ce ne dorim de la noi si-n viata noastra.
Ajungem
adulti convinsi ca ceea ce credem, cunoastem si stim este adevarat.
Putem veni
chiar si cu exemple din propria viata care sa argumenteze aceste
adevaruri prin
care ne motivam in continuare ca asa este. Trece timpul si viata ne duce
pe
drumuri care nu mai sunt atat de sigure. Incepem sa intampinam greutati
si incepem
sa suferim. Si daca ne intrebam de ce ni
se intampla noua asta, de ce suferim, raspunsul vine imediat: pentru ca
ne-am
intalnit cu situatii care nu sunt conforme cu adevarurile noastre, mai
exact,
cu situatii incorecte. Nu intelegem ce se intampla, dar stim ca trebuie
sa
mergem mai departe bazandu-ne pe ceea ce noi credem ca stim ca si
cunoastere
absoluta. Ajungem sa luptam cu acele situatii care ne bulverseaza si ne
fac
sa suferim. Sa cautam sa schimbam ceea ce nu se potriveste cu ceea ce
noi credem ca stim si cunoastem. Si asa viata
devine un cumul de urcusuri si coborasuri, de lucruri bune si rele, de
situatii
de bucurie si situatii de neinteles. Ne
uitam la cei din jurul nostru, ne
amintim de parintii/adultii din copilarie si ne motivam cu faptul ca si
ei trec si au trecut prin toate acestea. Vin momente in viata in care
simtim ca
suntem pierduti, dar usor usor ne “adunam” inchizand si ascunzand
suferinta in
adancul nostru alegand sa trecem peste,
mai exact credem ca trecem, si mergem mai departe. Viata curge… si
intr-un moment aparent nesemnificativ
simtim/ne amintim pentru cateva clipe ca odata, candva, eram de-o
maretie dincolo de ceea ce credem ca stim
in prezent. Urcusurile si coborasurile isi continua manifestarea parca
de la
sine ca si cum asa trebuie sa fie, dar inauntrul nostru simtim ca este
mai
mult, ca exista ceva dincolo de ceea ce am invatat, de ceea ce credem ca
stim
ca suntem si de tot ceea ce este.
Si incepem sa ne dam
seama ca nu putem sa fim liberi. Cu toate cunostiintele noastre, cu toata
intelepciunea noastra, cu toate adevarurile noastre…. Nu reusim sa fim liberi.
Nu reusim sa ne invingem suferinta.
Si atunci vine ocazia
de-a VEDEA MOMENTUL DE GRATIE.
Momentul in care sa
constientizezi si sa accepti Neputinta. Este
momentul cheie sa intelegi ca tot ceea
ce crezi despre tine, ceea ce cunosti despre tine nu ajunge pentru a trai
liber. Si atunci se naste intelegerea, constientizarea ca ceea ce crezi ca esti
este neputincios in fata vietii insasi, in fata libertatii sufletului. Si te
intrebi: daca ceea ce eu cred ca stiu despre mine nu ma poate ajuta sa fiu eu
insumi… sa fiu eu cel care simt in sufletul meu ca sunt… atunci inseama ca mai
sunt ceva care habar n-am ca sunt si ce sunt.
Este momentul revelator
in care constientizam Neputinta celui care credem ca suntem si faptul ca cel
care habar n-avem ca suntem este in
“spate” si sustine intreaga noastra existenta. Si incepem sa simtim si sa ne
amintim intreaga maretie pe care o aveam inainte de a renunta la ea cand am “aterizat”
pe Pamant.
Ne trezim din somnul lui
“Eu stiu” si vedem Neputinta lui.
Astfel, SMERENIA isi face aparitia in fiinta mea si ma
plec cu gratie in fata nemarginitei mele fiinte care ESTE dincolo de ceea ce
credeam ca stiu.
Ma plec in fata
Spiritului! Ma plec in fata Vietii! Ma plec in fata lui Dumnezeu!
”Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi. Daţi şi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf, căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura. Şi le-a spus şi pildă: Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum poţi să zici fratelui tău: Frate, lasă să scot paiul din ochiul tău, nevăzând bârna care este în ochiul tău? Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. Căci nu este pom bun care să facă roade rele şi, iarăşi, nici pom rău care să facă roade bune. Căci fiecare pom se cunoaşte după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini şi nici nu se culeg struguri din spini. Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui”. (Luca 6, 37-45)
http://tevezi.blogspot.ro/2014/06/smerenia-calea-renuntarii-si-plecaciunii.html