Retrospectivă
în istoria noastră călăuzită mereu şi mereu de firul neîntrerupt al
idealului naţional. O istorie plină de trădări din partea puternicilor
Europei, plină de sânge românesc vărsat pentru bunăstarea Occidentului
şi din inconştienţa acestuia. O istorie care ne aduce cinste şi care nu
trebuie uitată!
„Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în
frunte, noi, românii…Istoria neamului românesc nu a fost decât o lungă,
necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit dintr-un uragan şi
am trăit în vifor. Popor de frontieră luptam şi muream pentru toţi.
Muream mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora Istoria neamului
românesc e alcătuită din atâta sânge şi atâta nenoroc datorită în
primul rând incapacităţii Occidentului de a vedea de unde vine
primejdia.Pe noi , vreme de cinci secole ne ascos din istorie victoria
Imperului Otoman.Timp de secole am luptat singuri. Hărţuiam necontenit
armatele turceşti, cu preţul pe care îl ştiam:traiul în afara istoriei.
Istoria se făcea în Apus, fără noi dar, datorită sângelui
nostru.Occidentalii nu stăteau nici ei cu mâinile în sân, ci se luptau;
dar se luptau între ei …
Civilizaţia noastră ţărănească se
adaptase la nivelul vegetal la care se reduse istoria. Aşezările
româneşti dispăreau şi reapăreau cu aceeaşi ireductibilă, misterioasă
încăpăţânare a vegetaţiei. În timpul acesta la o mie, două de
kilometri, spre Apus, se înălţau catedrale, se îmbogăţeau castele, se
înfrumuseţau mănăstiri şi oamenii aveau prilejul, măcar la
răstimpuri,să citească pe sfinţi, pe teologi şi pe poeţi, să înţeleagă
că sunt oameni şi să se bucure că trăiesc omeneşte – iar nu ca fiarele
sălbatice prin munţi şi păduri , ca strămoşii noştrii care nu aveau
altă vină decât aceea de a se fi născut in calea răutăţilor”
Peste
noi au venit toţi puternicii lumii vechi: persanii, romanii,
pecenegii, cumanii, goţii germanici, uzii, avarii, hunii, slavii,
maghiarii,tătarii, bizantinii, turcii, austriecii, ţaristii. Toţi au
plecat în zarea largă lasând în urma lor sânge şi jale. Noi am rămas… am
rămas să ne cântam doinele odata cu vântul,să ne plângem taţii şi
fraţii odată cu ploaia, să ne spunem dorurile odată cu foşnetul
pădurilor. Noi şi permanenţa noastră … suntem miracolul care uimeşte
istoria! „ Românii au sabotat istoria” spunea L. Blaga. Da, au sabotat-o
dar cu ce preţ? Traiul în afara istoriei, cu preţul sângelui a mii de
oameni care îngraşă pământul sfintei noastre glii şi care strigă „nu ne
uitati”, cu preţul aşezărilor pustiite de tavalugul migratorilor şi al
turcilor.
Dacă nu ar fi fost aşa, dacă nu ar fi fost
sacrificiul acestui popor mic şi dârz Mahomed ar fi ajuns „ din
pristolul de la Roma să dau calului ovaz”. Întreaga armie a cruciaţilor
europeni a fost zdrobită la Nicopol dar la Rovine, Mircea cel Bătrân a
inchis porţile Europei. Toate aceste jertfe, tot acest sânge al
străbunilor noştri au dus la măreţul moment 1 decembrie 1918, împlinire
a idealului naţional românesc. Atunci acest ideal a fost hotărnicit
pentru totdeauna.
În istoria noastră multi milenară au fost trei
momente in care acest deziderat al naţiunii române s-a implinit:
regatul lui Burebista, momentul1600 cand toţi românii aflati în cele
trei principate au fost uniţi vremelnic sub domnia marelui Mihai
Viteazu, şi anul decisiv 1918. Burebista şi Mihai Viteazu au fost
asasinaţi prin trădare, unirea din 1918 a fost pătată de cizma hortistă
care, pătrunsă în NV Transilvaniei prin Dictatul de la Viena, s-a
dedat la jafuri şi crime abominabile. Stau mărturie ţăranii martirizaţi
la Ip… la Traznea…la Moisei. Şi totuşi…ceea ce Dumnezău şi naţiunea a
legat nu a mai putut fi dezlegat! Căci şi în vremea lui Mihai şi la
1918 „unirea naţiunea a făcut-o”A.
Păunescu spune in slove de poezie „ Cu săbii făcură unirea ţăranii/ Cu
toţii spre Alba mergeau/ Toti oamenii ţării semnau întregirea/Voinţa
întregului neam”. Da, acei anonimi ai istoriei ţăranii, care formau
grosul oştirii lui Mihai şi grosul armatei române din primul război
mondial, acel ţăran care în răzbelul de independenţă ( 1877) a salvat
armata rusă ducând cele mai grele lupte la Plevna şi Griviţa, Rahova,
Vidin şi Smârdan, acel ţăran care a înţeles să-şi apere pamântul
strămoşesc cu preţul sângelui la Mărăşti,Mărăşeşti şi Oituz
măsurându-se cu cei mai buni soldaţi din lume în condiţii aproape
egale. Nu erau egale pentru că neamţul primea masa caldă zilnic,
ciocolata, ceai, îmbracăminte şi armament. Soldatul român iarna degera
de ger, vara se perlea la caldură, mânca pe apucate intre două tiruri
de artilerie si un asalt al inamicului si lupta…cu pusti din războiul
de independenţă. Şi totuşi…Makensen nu a putut trece mai departe!
Ciudat…Alba
Iulia prima dată, atunci când în Catedrala Unirii au răsunat cuvintele
solemne spuse de „cavalerul creştinătăţii” : „Io, Mihai Voievod, din
mila lui Dumnezeu domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara
Moldovei” Acesta era idealul lui Mihai Voievod Viteazu unirea tuturor
românilor într-o singură naţiune puternică şi de sine stătătoare căci
iată „Astăzi s-a implinit porunca cea din veac: Trei dintr-o singură
Mamă, laolaltă: Ţara Românescă,Ţara Moldovei şiŢara Ardealului”. Ca un
Christos al neamului românesc, el, domnul unei ţări mărunte şi
neînsemnate care băgase groaza în turci şi speriase prin infăptuirea
idealului său întreg Occidentul, după ce-şi pierde domnia şi fiul în
bătălia de Mirăslau, plecat la Viena, va reuza oferta generoasă a
Împăratului cerând în schimb cele trei ţări române „ Asta-i pohta ce-am
pohtit eu: Ţara Românească,Ţara Moldovei şi Ţara Ardealului”! Acest
ideal, singur, este în masură să răstoarne toate ipotezele trăznite ale
unor istorici ce terfelesc imaginea primului unificator al românilor
numindu-l aventurier.
…A doua oară… momentul Marii Uniri de la 1
decembrie 1918…acelaşi leit-motiv: Alba Iulia! Concluzia? Inima
României Mari nu bate la Bucureşti, nu bate la Iaşi unde Cuza unise
Moldova cu Valahia, ci la Alba Iulia unde prin rezoluţia Marii Adunări
Naţionale se decreta „unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de
dânşii cu România”.
Acest vis de veacuri al românilor de
pretutindeni, unirea într-o singură ţară liberă nu a putut fi atins
până nu a curs sânge.. mult sânge.. multe lacrimi de vadane a căror
barbaţi pieriseră pe câmpurile de luptă din Dobrogea, de pe Argeş şi
Cerna, de pe Valea Jiului , de la Flamânda şi Turtucaia, Mărăşti ,
Mărăşeşti şi Oituz, de copii rămaşi fără fraţi şi părinţi.
…Am fost la mausoleele inchinate eroilor la Marăşeşti şi Mărăşti.. mii de nume inşirate în coloane
verticale pe marmură neagră…toate nume de eroi ce şi-au pus osul şi
sângele la temelia unităţii neamului…. lacrimile incepuseră sa-mi
picure gândindu-mă „ De ce pentru orice dorinţă are neamu asta trebuie
să curgă atâta sânge?”…Am fost în oraşul Unirii de 1 dec… parcă-l auzeam
pe Mihai zicând: „Astăzi s-a implinit porunca cea din veac: Trei
dintr-o singură Mamă, laolaltă: Ţara Românescă,Ţara Moldovei şiŢara
Ardealului!”… Auzind pe unii şi pe alţii zicând asta-i moldovean,
oltean prost şi alte invective aduse în fapt celor de un neam şi un
sânge cu ei mă intreb: „Pentru asta a fost vărsat sângele eroilor şi
martirilor naţiunii?” Nu fraţilor! Nu pentru asta! Ci pentru ca să fim
uniţi in cuget şi-n simtire să fim o naţiune puternică care să-şi
cunoscă şi mai departe interesul naţional şi să putem spune nu cand
acest interes este incălcat!
zamolxe
sursa
http://quadratus.wordpress.com/2011/12/01/trecand-prin-istorie-cugetari/
Singura hrană spirituală este cunoaşterea.
Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!
Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:
FRÃŢIA INIMII.
Iubirea și Adevărul nu pot fi descoperite prin cărți, biserici sau temple.
Acestea vin în ființa prin cunoașterea de sine.
Cunoașterea de sine este un proces anevoios dar nu dificil; el devine dificil doar atunci când încercam să ajungem la un anume rezultat.
Dar a fi doar conștienți în fiecare moment, clipă de clipă de propriile noastre gânduri și sentimente, de toate acțiunile noastre fără nici un fel de condamnare sau justificare, aduce libertatea, eliberarea în care există această fericire a adevărului.