pentru a continua să trăiască, trebuie să se penetreze cu aerul exterior. Iată de ce în documentele religioase sunt conţinute adevăruri profunde, dar sub o astfel de formă încât oamenii nu înţeleg adesea adevăratul lor sens decât la mult timp după ce ele au fost dezvăluite.De pildă, Noul Testament este un document aflat la dispoziţia omenirii. Va fi nevoie însă de întreaga evoluţie viitoare a Pământului pentru ca acest document să fie înţeles în întregime.
Viitorul ne va învăţa multe lucruri despre lumea exterioară, ca şi despre lumea spirituală, şi toate acestea ne vor ajuta, dacă le privim în adevărata lor lumină, să ajungem la înţelegerea Noului Testament.
Înţelegerea va veni puţin câte puţin, dar Noul Testament este scris într-o formă simplă, aşa încât îl poţi asimila şi, mai târziu, va putea fi înţeles. Este important să ne pătrundem de adevărul pe care îl conţine, chiar dacă nu îi înţelegem încă sensul profund.
Mai târziu adevărul se va transforma în cunoaştere, dar încă de acum, asimilându-l, el este o fortă de viaţă,
putem spune, chiar dacă e dat sub o formă elementară. În ce priveşte problemele pe care am început să le studiem ieri, ele cer, tocmai pentru a fi înţelese aşa cum ni le-a transmis Noul Testament, o cunoaştere tot mai profundă, posibilitatea de a arunca o privire în lumea spirituală şi în tainele ei.Va trebui ca astăzi să pătrundem până la anumite adevăruri oculte, fiindcă ele ne pot sluji drept călăuză mai ales pentru a înţelege în continuare enigma păcatului şi a vinei, pentru a proiecta puţină lumină tocmai asupra raporturilor lui Christos cu sufletul uman.
Ni s-a întâmplat adesea în cursul muncii noastre spiritual-ştiinţifice să ne aflăm în faţa unui punct de vedere pe care îl putem contura ca o întrebare – întrebare pe care de altminteri ne-am pus-o deseori noi înşine:
De ce Christos a murit într-un corp uman?
Această întrebare exprimă, în fond, problema Misteriului de pe Golgota:
De ce a murit Christos, de ce Dumnezeu a murit într-un corp uman?
Dumnezeu a murit pentru că necesităţile evoluţiei cosmice au impus ca El să poată pătrunde în oamenii de pe Pământ, au impus ca un Dumnezeu al lumilor superioare să devină conducătorul evoluţiei Pământului. Pentru
asta, Christos trebuia să se unească cu moartea. Spun bine, să se unească cu moartea, iubiţii mei prieteni! Aş vrea ca acest adevăr să fie primit de către sufletele omeneşti în sensul său cel mai adânc.În general, omul nu se află faţă în faţă cu moartea decât când vede murind un alt om sau când asistă la anumite fenomene care se aseamănă morţii sau, iarăşi, când ai certitudinea de a trebui să treci tu însuţi prin poarta morţii când încarnarea prezentă ajunge la finalul ei. Dar acesta este în fond doar aspectul exterior al morţii.
Moartea se manifestă şi altfel în lumea în care trăim, şi asupra acestor lucruri aş vrea să vă atrag atenţia. Să plecăm de la un fenomen de zi cu zi, cu totul obişnuit.
Noi inspirăm aerul şi apoi îl expirăm; dar aerul suferă în noi o transformare. Când este expirat, el este aer mort; aerul expirat de plămân nu mai poate fi respirat, el produce moarte.
Vă indic lucrul acesta în trecere pentru ca să înţelegeţi şi maxima ocultă: „Intrând în om, aerul moare“. Într-adevăr, ceea ce este viu în aer moare atunci când intră în corpul uman. Cu fiecare respiraţie, moartea pune stăpânire pe aer. Acesta este însă doar un fenomen.
Raza de lumină care pătrunde în ochi trebuie şi ea să moară şi n-am primi nimic de la razele de lumină dacă ochiul nostru nu s-ar situa fată de raza de lumină aşa cum se situează plămânii faţă de aer. Orice lumină care
pătrunde în ochiul nostru moare acolo, şi tocmai această moarte a luminii ne permite să vedem. Principiul viu al luminii moare atunci când pătrunde în ochi. În ochi, raza de lumină moare. O ucidem ca să putem avea percepţia vizuală. Astfel, suntem umpluţi cu ceea ce trebuie să moară în noi pentru ca să avem conştienţa pământească:
Corpul nostru omoară aerul, omoară şi raza de lumină care pătrunde în noi, deci noi omorâm în multe feluri.
Atunci când chemăm în ajutor ştiinţa spiritului, noi deosebim materia pământ, materia apă, materia aer, materia căldură. După aceea pătrundem în lumea eterului luminii, vorbim despre eterul căldurii, despre eterul luminii. Până la eterul luminii, omorâm tot ceea ce pătrunde în noi, omorâm continuu, pentru ca să avem conştienţa noastră pământească.
Dar există ceva ce nu putem omorî prin existenţa noastră pământească.
Ştim că dincolo de eterul luminii se află aşa-numitul eter chimic şi apoi eterul vieţii.
Aceste două eteruri nu le putem omorî. Din acest motiv însă aceste două eteruri nici nu au o participare
deosebită în noi. Dacă am omorî şi eterul chimic, am distruge în corpul nostru fizic undele armoniei sferelor şi am ucide continuu aceste unde ale armoniei sferelor cu viaţa noastră fizică. Şi dacă am putea să omorâm şi eterul vieţii, am distruge continuu în noi viaţa cosmică ce se revarsă pe Pământ. În sunetul pământesc ne este dat un surogat, însă el nu se poate compara cu ceea ce am auzi dacă, ca om fizic, am putea auzi eterul chimic. Căci sunetul fizic este un produs al aerului, nu este sunetul spiritual, nu este decât un surogat al lui.Când a survenit ispita luciferică, zeii progresişti s-au văzut obligaţi să-l mute pe om într-o sferă în care în corpul său fizic domneşte moartea pentru tot ce se află sub nivelul eterului luminii. Şi aceşti zei au spus atunci – acest cuvânt ne-a fost transmis prin Biblie:
Omul a învăţat să deosebească între Bine şi Rău, dar el nu trebuie să aibă Viaţa. El nu trebuie să mănânce din Pomul vieţii.
Se poate, în sensul ocultismului, să adaugi aici un alt cuvânt; urmarea cuvintelor
„Omul nu trebuie să mănânce din Pomul vieţii“ ar fi:
Şi el nu trebuie să audă din spiritul materiei! Acestea sunt regiunile care i-au fost închise omului. Sunetele muzicii sferelor şi viaţa cosmică ce pulsează prin lume erau deschise iniţiaţilor în Misterii numai printr-o anumită procedură, când, anticipat, ei fiind în afara trupului, Îl puteau vedea pe Christos.
Iată de ce filosofii Antichităţii vorbeau de muzica sferelor.
Viaţa în ansamblul ei nu ni se arată decât din latura ei exterioară, iubiţii mei prieteni. Dacă n-ar fi aşa, omul ar şti permanent modul în care, atunci când vede, absoarbe cadavrul luminii din ochiul său.
Ce a trebuit să-şi asume Christos pentru ca să se poată realiza cuvântul lui Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine“?
Trebuia ca Christos să poată impregna natura umană; dar această natură este umplută cu tot ce este omorât în existenţa pământească prin natura omenească, începând de la eterul luminii în jos. Natura umană este umplută cu moarte, numai cele două eteruri superioare i-au fost sustrase pentru a nu se pătrunde şi cu moartea lor.
Dar pentru ca Christos să poată trăi în noi, El trebuia să se unească cu moartea, să se unească cu tot ceea ce există în lume, începând de la lumină până în profunzimile materiei. Trebuia ca Christos să poată intra în ceea ce purtăm în noi drept cadavrul luminii, al căldurii, al aerului ş.a.m.d. Numai pentru că s-a unit cu moartea, El s-a putut uni cu omul. Şi noi trebuie să simţim în sufletul nostru că Dumnezeu a trebuit să moară ca să ne impregneze pe noi, cei supuşi morţii prin ispita luciferică, şi să putem spune: „Christos în noi“.
Multe lucruri ni se ascund în spatele realităţii senzoriale.
Omul îşi întoarce privirile spre lumea plantelor; el vede că lumina le face să apară ca prin vrajă din adâncurile Pământului.
Ştiinţa ne învaţă că lumina este necesară creşterii plantelor. Dar asta nu-i decât o jumătate de adevăr, iubiţii mei prieteni.
Clarvăzătorul care priveşte o plantă vede ieşind din ea elemente spirituale vii.
Într-adevăr, lumina coboară în plante şi urcă în ele sub forma unui element spiritual viu. Ea intră în plante pentru ca să se transforme şi să renască în ele ca element spiritual viu.
În animal coboară eterul chimic, pe care omul nu-l poate percepe; dacă l-ar putea percepe, el ar suna spiritual.
Iar plantele transformă lumina în spirite ale aerului; animalele transformă spiritul care acţionează în eterul chimic în spirite ale apei.
Omul însă transformă ce există în eterul cosmic, ce există în eterul vieţii, acel lucru care face ca el să poată trăi şi pe care este împiedicat să-l omoare în sine, îl transformă în spirite ale Pământului, da, îl transformă în spirite ale Pământului.
Sufletul nostru îl poate primi pe Christos în felul următor. El îşi poate spune: A fost un timp în care omul era în sânul Logosului divin. Dar el a trebuit să cadă pradă ispitei luciferice. El a primit în sine moartea. Datorită acestui fapt a primit în el germenele care ar fi făcut ca un Pământ mort să dea naştere unui Jupiter mort.
Ceea ce sufletul omenesc ar fi trebuit să primească înainte de ispitire pentru existenţa pământească a rămas în urmă.
Cu Christos este însă introdus din nou în existenţa pământească a omului.
Când omul Îl ia acum în sine pe Christos, încât se impregnează de El, îşi poate spune: Ceea ce zeii mi-au dat înainte de ispita luciferică, dar care, datorită acestei ispite, a trebuit să rămână în marele Cosmos, se întoarce în sufletul meu cu Christos. Sufletul meu nu-şi dobândeşte cu adevărat plenitudinea decât primindu-L pe Christos. Numai acum sunt în întregime suflet, de acum sunt ceea ce hotărârea divină voia să fiu de la obârşia evoluţiei Pământului. Fără de Christos aş fi eu cu adevărat un suflet? Simţi că numai prin Christos devii sufletul care ar fi trebuit să fii conform hotărârii zeilor conducători.
Acesta este sentimentul patriei pe care sufletele îl pot avea împreună cu Christos. Căci din patria cosmică în care sufletul îşi are obârşia, de acolo a coborât Christos pentru a reda acestui suflet ceea ce, pe Pământ, ispita luciferică l-a făcut să piardă.
Christos readuce sufletul la patria sa originară, care îi fusese încredinţată de către zei.
Când sufletul se adânceşte cu adevărat în Christos, când Îl concepe ca pe fiinţa care a izvorât din moartea pe Golgota pentru a trece în atmosfera spirituală a Pământului şi care poate pătrunde şi în suflet, atunci el se simte cu adevărat vivifiat lăuntric prin acest Christos. El are sentimentul de a trece din moarte la viaţă!
Nouă, care până la consumarea vieţii de pe Pământ trebuie să trăim viaţa pământească în trupuri omeneşti, nouă ne este imposibil să percepem direct muzica sferelor, să vieţuim în noi înşine nemijlocit viaţa cosmică, dar putem vieţui ceea ce emană din Christos şi ne aduce în schimb ceea ce ar fi trebuit să primim din muzica sferelor şi din viaţa cosmică.
Pitagora a vorbit odinioară despre muzica sferelor. Pentru că Pitagora era un iniţiat al Misteriilor Antichităţii. El se supusese acelui proces prin care sufletul părăsea corpul.
Când sufletul era afară din trup, el putea fi răpit în lumile spirituale; acolo Îl vedea pe Christos, care nu trebuia să vină pe Pământ decât mai târziu.
De la Misteriul de pe Golgota, omul nu mai poate vorbi de muzica sferelor aşa cum a vorbit Pitagora; dar chiar dacă nu poate să trăiască cu sufletul său afară din corp, el poate vorbi de această armonie în alt mod.
Un iniţiat ar putea încă astăzi să vorbească precum Pitagora; dar omul obişnuit, legat de corpul său fizic, nu poate vorbi despre muzica sferelor şi despre viaţa cosmică decât dacă a trăit în sufletul său acest
„Nu eu, ci Christos în mine“.
Căci asta trăia în muzica sferelor, în viaţa cosmică. Însă noi trebuie să împlinim într-adevăr în noi şi acest proces, trebuie să-L primim cu adevărat pe Christos în sufletul nostru.
Cei care îşi însuşesc cu adevărat ştiinţa spiritului christificată – nu într-un sens exterior, ci în spiritul adevărat – pot, evident, să devină şi proprii lor confesori.
Datorită ştiinţei spiritului, ei vor dobândi o cunoaştere atât de profundă a lui Christos, se vor simţi atât de intim legaţi de El, încât vor avea imediat percepţia prezenţei sale spirituale. Şi când vor reînnoi faţă de El, considerat principiul însuşi al Cosmosului, făgăduinţa lor de fidelitate, ei i se vor confesa în spirit şi vor putea să obţină de la El, în cursul meditaţiei lor tăcute, iertarea păcatelor.
Dar atât timp cât oamenii nu sunt impregnaţi până la acest nivel cu ştiinţa spiritului, trebuie să le indici cu înţelegere ceea ce domneşte oarecum într-un semn exterior în diversele religii ale lumii drept iertarea păcatelor.
Oamenii vor deveni tot mai liberi în spirit şi, în măsura în care vor fi astfel, raportul lor cu Christos va fi tot mai personal şi mai direct.
Şi, mai ales, să practicăm toleranţa!
Speranţa, încrederea în viitorul cauzei noastre ne pot umple inimile, fiindcă ne-am străduit, încă de la începutul muncii noastre, să impregnăm cu voinţa lui Christos ceea ce am avut de spus. Şi speranţă şi încredere ne dă faptul că putem spune:
De fapt, învăţătura noastră este chiar ceea ce a vrut să spună Christos împlinindu-şi Cuvântul:
„Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii“.
N-am avut decât un singur gând: să ascultăm ceea ce El avea să ne spună. Şi ceea ce, după promisiunea Sa, El ne-a inspirat vom primi în sufletul nostru sub forma ştiinţei noastre a spiritului.
Considerăm această ştiinţă a spiritului ca fiind creştină nu pentru că se bazează pe nu ştiu ce creştinism dogmatic, ci pentru că, christificată în noi, o privim ca pe o revelaţie a lui Christos în noi înşine.
De aceea şi sunt convins că ceea ce germinează ca veritabilă, adevărată ştiinţă a spiritului în sufletele celor care, împreună cu noi, vor să primească această ştiinţă a spiritului christificată, devine fecund pentru întreaga omenire şi îndeosebi: pentru cei care sunt gata să primească aceste roade.
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA155/GA155_CCF4.html
