Iată deci, ce face duhul, printre multe alte pregătiri, înainte de întrupare.Ce fac viitorii părinţi...?
Marea lor majoritate sunt nepregătiţi, din punct de vedere a unei minime educații spirituale, pentru a avea un copil, dar la acest lucru nici măcar nu se gândesc. Ei se concentrează, de regulă, doar asupra nevoilor materiale şi a eforturilor pe care trebuie să le facă ca viitori părinţi în această direcţie.
Asta nu este rău întrucât sunt destul de mulţi cei care nici măcar nu se gândesc la acest aspect şi cred că pot face un copil, sau chiar mai mulţi, fără a avea condiţii minime necesare pentru creşterea lor: un acoperiş deasupra capului, un venit asigurat, condiţii de trai decente. Unii dintre aceştia vor spune legat de acest aspect: lasă că are Dumnezeu grijă de ei. Cred că cei care au spus sau vor spune asta au dreptate dar... numai până la un anumit punct.
Zice o vorbă din bătrâni: „Dumnezeu îţi dă, dar... nu îţi bagă în traistă”.
Asta însemnând că El te ajută (în anumite condiţii bineînţeles) dacă Îi ceri asta, dar nu îţi rezolvă problemele în timp ce tu trândăveşti. Prin urmare, trebuie să te implici activ, benefic în viaţa social-economică, spirituală a comunităţii din care faci parte ca să poţi duce în consecinţă un trai cinstit şi decent necesar creşterii unui copil.Acestea sunt însă doar unele aspecte de tip material. Însă, neajunsurile, necazurile, suferinţele cele mai mari, sunt legate de faptul că, de cele mai multe ori, viitorii părinţi nu beneficiază de o minimă pregătire spirituală.
Nimic nou sub soare aş spune, din moment ce acest lucru a ajuns să fie o normalitate în lumea în care trăim. Manifestarea carenţelor, la modul general, a ajuns astăzi să fie normalitate, pe când manifestarea virtuţilor divine încet, încet, o anormalitate.
După unii, este paranormal să-L manifeşti pe Dumnezeu.
Prin urmare, normalitatea devine anormalitate şi invers, anormalitatea este privită ca normalitate. Credința în Dumnezeu este privită ca o slăbiciune, iar necredința ca o virtute. Am citit undeva un comentariu ce se dorea înțelept.
El suna cam așa: sunt ateu deci... gândesc. Înseamă oare că noi cei care credem în existența Unicului Creator nu gândim?Este ridicol. La fel ca și modul în care pune problema persoana respectivă care prin poziția sa dă de fapt dovadă de un rudimentarism extrem.
Depărtarea de Dumnezeu a majorităţii oamenilor a dus la această stare de lucruri, stare care reprezintă de fapt cea mai gravă maladie a timpurilor noastre.
Oameni buni! Haideți să încercăm să nu mai confundăm credința cu religia. Știu că mulți dintre voi au ceva de împărțit cu religiile în general. Nu voi dezvolta subiectul. Vă spun doar că aveți tot dreptul să puneți la îndoială aspectele religioase.
Însă credința în Dumnezeu este altceva.
Nu vă dă nimeni dreptul, din punct de vedere moral, dacă sunteți atei să-i condamnați, săi judecați pe cei credincioși. Nu trebuie să-i urâți pentru asta.
Nu vă dă nimeni dreptul, din punct de vedere moral, dacă sunteți credincioși să-i condamnați, săi judecați pe atei. Nu trebuie să-i urâți pentru asta.
Diferența de esență între un ateu și un credincios este că primul a ales să nu creadă iar cel de al doilea să creadă.Amândoi însă SUNT OAMENI cu aceleași drepturi și obligații în această lume și în fața lui Dumnezeu.
Disensiunile între credincioși și necredincioși nu fac bine nici unei părți. Și în fața lui Dumnezeu ambele tabere GREȘESC dacă au atitudini de intoleranță.
De la necredinţă, de la rudimentara pregătire spirituală a majorităţii pleacă toate nenorocirile, toate suferinţele în această lume. Şi nu se vor sfârşi decât atunci când lucrurile se vor pune pe făgaşul lor normal şi oamenii vor conştientiza că există Legi superioare tuturor legilor (în marea lor majoritate greşite) după care este guvernată lumea în care trăim, Legile lui Dumnezeu.
Şi în ceea ce priveşte subiectul nostru, cauza multor eşecuri în viaţa de familie este tot nerespectarea Legilor, cu voie sau fără voie, cu știinţă sau fără știinţă.
Ar fi foarte multe de spus în această direcţie, însă în articolul de faţă voi puncta pe scurt doar anumite aspecte esenţiale care ar trebui cunoscute de toate cuplurile, de către toţi taţii şi toate mamele acestei Planete.
Voi începe deci cu începutul drumului pe care ar trebui să-l parcurgem fiecare ca viitori părinți.Începutul ar trebui să fie cel al rugăciunii intense adresate lui Dumnezeu pentru a ne dărui un copil, pe acela care consideră El că îl merităm. Un copil care să ne ajute în această viaţă să elevăm şi împreună să mai facem un pas pe drumul întoarcerii „Acasă”.
Majoritatea părinţilor credincioşi (că la cei necredincioşi nici nu se pune problema) omit din necunoaştere să facă asta.
Ei se roagă pentru sănătate, pentru realizări materiale, sociale, profesionale dar, pentru un lucru atât de important, nu cer ajutorul lui Dumnezeu.
De-abia după o perioadă de intense rugăciuni ar trebui să vină şi concepţia.
Aici, lucrurile se complică şi mai mult. Cei doi, în majoritatea cazurilor, nu ştiu că actul sexual în sine este sacru şi din acest motiv nici nu îl tratează ca atare, privindu-l de cele mai multe ori doar ca pe o satisfacţie a unor necesităţi fiziologice, ca pe o plăcere carnală.Este şi aşa ceva, dar mai presus decât asta este, sau ar trebui să fie, o manifestare a Iubirii la cel mai înalt nivel, drept pentru care el ar trebui sacralizat.
Dumnezeu nu trebuie să lipsească în timpul desfăşurării lui, din contră ar trebui conştientizată prezenţa Sa şi asta pentru că, în realitate, actul în sine nu este altceva decât reprezentarea în plan material, terestru, a contopirii celor două principii primordiale: masculin şi feminin.
Toţi bărbaţii din această lume reprezintă principiul masculin, fiind reprezentanţii Tatălui Ceresc, iar toate femeile reprezintă principiul feminin şi prin urmare, sunt reprezentantele Mamei Cereşti.
Actul concepţiei, în mod normal, ar trebui să hrănească nu numai natura inferioară. El ar trebuie să alimenteze cu energii benefice şi natura superioară. Şi toate acestea să se întâmple sub coordonarea normală şi firească a naturii divine.
Dacă energiile emanate în timpul concepţiei, în timpul contopirii celor două principii, hrănesc îngerii, atunci actul respectiv este unul benefic (act sacralizat prin manifestare Iubirii la nivelul naturii superioare şi divine) şi va atrage cu siguranţă la întrupare un duh mai elevat. Dacă însă energiile degajate în timpul desfăşurării acesteia hrănesc lumea întunecată, ele sunt malefice (act nesacralizat - manifestarea Iubirii numai la nivelul naturii inferioare) vor îngreuna venirea la trup a unui duh elevat şi drept urmare şansele venirii unui duh mai puţin elevat vor creşte corespunzător.
Să considerăm că actul concepţiei a avut loc. Ce urmează?
Ei bine, urmează o perioadă decisivă aş putea spune pentru viitorul pruncului şi al părinţilor lui. Perioadă care este tratată de cele mai multe ori, de asemenea, extrem de superficial.
Duhul, după nouă zile de la concepţie, vine şi împreună cu duhurile celor doi părinţi, începe să-şi construiască viitorul trup. Puţini oameni ştiu că în acest timp sunt implementate caracteristicile de bază ale viitorului copil şi că de comportamentul celor doi părinţi depind foarte multe aspecte viitoare legate de sănătatea sa, de relaţiile lui cu tatăl şi mama sa terestră.
În mod normal, pe toată perioada gravidităţii, atât mama cât şi tatăl copilului ar trebui să trăiască în armonie, să se ferească în a intra în vibraţii scăzute, în a rezona cu tot felul de răutăţi ale acestei lumi.
Duhul venit la trup va fi afectat de orice emanaţie malefică venită din partea celor doi. Este unul din motivele aşa-ziselor avorturi spontane.
Duhul nu mai suportă un anumit comportament al viitorilor săi părinţi, al mamei, al tatălui sau al ambilor şi... pleacă pur şi simplu.
În toată această perioadă mama ar trebui să se hrănească corect, adică să folosească alimente naturale, să reducă la minim alcoolul, să se odihnească dormind minim şapte ore pe noapte iar somnul ei să nu înceapă mai târziu de ora 23,00. Fumatul ar trebui oprit în totalitate, la fel şi actul sexual începând cu luna a treia de sarcină (precis îmi voi primi „răsplata” pentru afirmaţiile astea de la multe femei şi mulţi bărbaţi).
În toată perioada gravidităţii femeia şi bărbatul ar trebui să îşi păstreze vibraţiile înalte, între ei să existe pace şi armonie deplină.
În ceea ce priveşte naşterea, mă voi opri puţin asupra ei pentru a încerca să explic unele lucruri extrem de importante, cărora din nefericire nu li se dă de cele mai multe ori niciun fel de importanţă.
Un duh venit la trup trebuie să se nască într-un anumit loc, într-o anumită zi, la o anumită oră, conform planului lui Dumnezeu pentru el, plan care şi l-a asumat cu liberul său arbitru când a hotărât să se întrupeze.
Ei bine, ce fac unele mame mai nou şi chiar îngrijorător de frecvent?
Ştiu că trebuie să nască aproximativ la o anumită dată însă, dintr-o dată, nu mai au răbdare şi grăbesc nașterea. Mai mult, solicită fără niciun motiv serios, întemeiat (cu toate că şi atunci, motivele sunt discutabile) naşterea prin cezariană.
Duhul asistă neputincios la toate astea şi încearcă să facă faţă situaţiei. Destinul finței în cărui trup se află este în pericol, poate fi chiar schimbat.
Uite aşa, dintr-o toană a unei mame care şi-a pierdut răbdarea sau îi este teamă de durerile naşterii, duhul este nevoit să reevalueze situaţia şi să încerce să o compatibilizeze cu propria sa misiune mai mult sau mai puţin schimbată de acum.
Puţine mame ştiu că durerile naşterii ard energiile malefice ale multor greşeli din trecut şi că uneori, prin acest act sacru, scapă de afecţiuni prezente sau viitoare, ce pot duce la îmbolnăviri grave şi foarte grave.
În altă ordine de idei, după naştere există o perioadă de circa un an de zile deosebit de importantă pentru prunc. El trebuie să simtă din plin iubirea celor doi părinţi ai săi, iubire de care are mare nevoie. Simte orice suferinţă a lor, orice gând rău, vorbă rea sau faptă rea prin care ei se manifestă la un moment dat. Toate acestea îl agresează şi uneori, lasă urme adânci din punct de vedere al comportamentului său imediat dar şi viitor.
Un al aspect important este hrănirea pruncului. Un nou născut, în mod normal, ar trebui alăptat cât mai mult timp de sânul mamei sale şi nu „trecut” pe lapte de vacă sau, mai rău, lapte „praf” numai după o lună de viaţă (câteodată chiar mai repede).
Unele mame, carieriste de profesie, nasc și nici nu trece o lună de la naştere că se și prezintă la locul de muncă lăsând copilul în grija bunicilor sau a unei doici.
Altele constată că nu au lapte suficient şi atunci apelează la „variante”. Ultimele au o scuză, dar ar trebui să ştie că dacă nu au lapte suficient sau deloc, undeva au greşit în timpul sarcinii sau înainte de asta.
Primul caz, al mamei care pune cariera sa profesională pe primul loc, constituie o gravă eroare şi urmările nu vor întârzia să apară. Ele se vor materializa, de multe ori, prin îmbolnăviri precoce ale pruncului apoi, neînţelegeri majore care vor apărea în viitor între mamă şi propriul său copil, în special la vârsta adolescenţei.
Copilul, până la maturitate şi chiar şi după aceea, are nevoie de iubirea celor doi părinţi, dar o iubire venită din zona naturii lor superiore şi nu din cea a naturii inferioare. Iar posesivitatea părinților se știe că este foarte des întâlnită.
Oamenii ar trebui să înveţe de la păsări atunci când este vorba de creşterea şi educaţia propriilor copii.
Ca părinţi, avem obligaţia în a-i creşte şi instrui pentru o viaţă decentă, dar mai ales suntem datori faţă de ei cu un lucru deosebit de important: la un moment dat, în jurul vârstei de 20 de ani, trebuie lăsaţi să... zboare.
Ştiu că majoritatea celor în cauză nu vor fi de acord cu asta dar, chiar dacă se vor supăra, le spun că fac o mare greşeală procedând altfel.
Prin atitudinea lor posesivă dovedesc că de fapt nu-şi iubesc copiii la nivelul naturii superioare şi le provoacă astfel dependenţe care vor constitui pentru ei, la un moment dat, un handicap greu de depăşit.
Mai mult, există riscul ca cei care au o personalitate mai puternică să se răzvrătească şi astfel să apară conflicte grave între ei şi părinţii lor. Am întâlnit deseori astfel de cazuri.
Am întâlnit de asemenea destui bărbaţi necăsătoriţi sau femei necăsătorite pentru că nu se pot despărţi de mama, de tata sau de amândoi.
Aici nu este vorba de o Iubire superioară între părinte şi copil, ci de ataşamente păguboase care, în timp, au creat o dependenţă ce va aduce multe deservicii atât părinţilor cât şi copiilor respectivi.
Consider asta o situaţie patologică, nefirească şi ca orice lucru nefiresc, în neconcordanţă cu Legile lui Dumnezeu.
Un alt aspect grav ce intervine des în relaţia părinte-copil este amestecul primului în viaţa fiului sau a fiicei sale, fără să i se ceară ajutorul în această direcţie.
Implicarea unui părinte în noua familie a copilului său, în desfăşurarea vieţii de zi cu zi a acesteia, constituie de asemenea o mare greşeală, multe familii fiind distruse datorită acestei „iubiri” părinteşti.
Ar trebui să ştim cu toţii un lucru esenţial în ceea ce priveşte calitatea noastră de părinţi: copilul pe care îl avem este un dar de la Dumnezeu şi Lui îi aparţine în totalitate.
Nu este un bun al nostru. Nu putem dispune de el după bunul nostru plac. Nu putem să-i îngrădim libertatea de a alege, bineînţeles atunci când el ajunge după cum am mai spus, undeva în jurul vârstei de 20 de ani.
De la această vârstă, dacă îl iubim, atunci trebuie să-i oferim libertate totală. Nu este o simplă teorie. Am aplicat asta cu proprii mei copii şi a funcţionat foarte bine.
Şi asta pentru că, dacă până la acest moment al vieţii copilului nostru nu am reuşit să desăvârşim educaţia lui, nu am reuşit să-l ajutăm să-şi formeze un caracter sănătos, de acum înainte şansele de a mai face asta sunt aproape nule.
El trebuie lăsat să se descurce singur, să se responsabilizeze, altfel îl handicapăm. Va fi o corvoadă pentru noi toată viaţa, iar când vom părăsi această lume, va fi o victimă sigură a capcanelor ei.
Priviţi la aşa-zişii „copii de bani gata”. În aparenţă sunt puternici, sănătoşi „nevoie mare”. În marea lor majoritate (mă refer aici la cei care nu ştiu să facă nimic, nu-şi pot câştiga singuri în mod cinstit existenţa) însă, vor fi mai târziu, când suportul material al părinţilor va dispărea, nişte epave plutind în derivă pe această mare a vieţii.
Aşa că, dragi părinţi, educaţi-vă şi din punct de vedere spiritual înainte de a avea copii şi procedaţi în consecinţă, după ce Dumnezeu vi i-a dăruit. Conştientizaţi că ei aparţin de fapt în totalitate Creatorului, că sunt un dar pentru voi şi în acelaşi timp o mare responsabilitate, atât din punct de vedere material cât şi spiritual. Şi nu uitaţi, iubiţi-i cu toată fiinţa voastră şi când vine timpul, lăsaţi-i să zboare liberi.
Lăsaţi-vă copiii în grija Sa,
pentru că adevărata protecţie vine întotdeauna de la El.
Ioan
Fundaţia Focul Sacru
http://foculsacru.ro/educatia-spirituala-a-parintilor/
