Denumit “Semn dacic”, monumentul a fost realizat după o documentare laborioasă. “Monumentul reprezintă un falx dacic. Este arma cea mai eficace a dacilor, cea care i-a determinat pe romani ca, după războiul de la 101-102, să-şi modifice coifurile şi scuturile, care nu rezistau din cauză că tăişul situat pe interiorul curburii, puterea loviturii şi efectul de seceră dat de conformaţia armei formau o combinaţie distrugătoare”, explică Nunu Brilinski, vicepreşedinte al Fundaţiei Renaşterea Daciei, cel care l-a ajutat pe sculptor în perioada de documentare pentru realizarea monumentului.
“Împreună cu regretatul Nicolae Adam am studiat cel puţin şapte tipuri de falx dacic. Până la urmă, el a ales o variantă mai curbată de falx după care să lucreze. Se bănuieşte că această variantă era cea mai penetrantă”, mai spune Nunu Brilinski.
“Am tot căutat cel mai bun loc pentru amplasarea monumentului, iar aici, pe dealul Turdaşului, are cea mai bună vizibilitate. În plus, de acolo se vede bine şi Uroiul, dealul în forma unei cuşme de dac. Semnificaţia sa, mai pe larg expusă, este următoarea: de aici începe inima Daciei şi oricine o va călca va muri de tăişul falxului”, adaugă Nunu Brilinski.
“Semnul dacic” a fost ultima creaţie a sculptorului Nicolae Adam. Maestrul s-a stins din viaţă la câteva luni după ce a terminat lucrarea. “Nicolae Adam era un împătimit al istoriei dacilor şi visul lui era să realizeze un muzeu dacic la Orăştie. A mai apucat, săracul, doar să termine «Semnul dacic ». Ce nu prea s-a ştiut până acum este faptul că vârful falxului, situat la vreo 6 metri înălţime, este orientat exact înspre Roma”, adaugă Brilinski, zâmbind cu un mic subînţeles.
Falxul gigantic, de 3,5 metri înălţime, făcut din bronz şi alamă, e aşezat pe un soclu de 2,5 metri, din armătură cu fier beton, pe care stă scris că monumentul e ridicat în memoria lui “Decebalus”. A fost realizat pe cheltuiala Primăriei Orăştie.
“Costurile au fost de aproximativ 80.000 de lei, însă aproximativ 80 la sută din sumă a provenit din sponsorizări venite de la câteva firme private, majoritatea din Orăştie”, ne-a declarat actualul primar Alexandru Munteanu.
“Semnul dacic” a beneficiat de atenţie în mod “organizat” doar la momentul inaugurării. După aceea, planurile primăriilor Orăştie şi Turdaş, de a organiza diferite manifestări pe platoul pe care este amplasat au fost anulate din cauza crizei ce a lovit bugetele celor două localităţi. Locul ar putea fi însă reanimat, dacă un proiect privat reuşeşte.
“La baza colinei, doi investitori privaţi, un român şi un francez, doresc să alcătuiască un muzeu al satului transilvan. Fiind vorba de un proiect privat, nu pot eu să estimez când anume va fi gata”, spune primarul comunei Turdaş, Aurel Lup, adăugând că, de îndată ce muzeul va prinde contur falxul gigantic va intra mai mult în atenţia publicului, nu doar în cea a trecătorilor, care-l fotografiază din maşină.
Sursa: Tracologie
http://www.rostirea.ro/news/in-secolul-xxi-falxul-dacic-indreptat-spre-roma
Falx dacica
Rǎzboaiele daco-romane din anii 101-102 şi 105-106 au scos în
evidenţǎ nu numai însuşirile rǎzboinice ale ramurii de nord a tracilor,
dacii, ci şi o adaptare localǎ a unei sǎbii curbe cunoscutǎ în
antichitate sub numele de falx.
Spre deosebire de pumnalul sica, creaţie indiscutabilǎ a tracilor, sabia încovoiatǎ, aşa numita sabie-secerǎ,
nu a fost specificǎ doar spaţiului trac, ea fiind cunoscutǎ şi de
tracii sud-dunǎreni, de greci şi de macedoneni, de lycieni sau de unele
triburi celtice. Faima ei însǎ, în Antichitate, a fost datǎ de
utilizarea ei de cǎtre daci, îndeosebi în ultimul secol de existenţǎ a
statului dac.
Probabil la origine o simplǎ secerǎ, falx dacica a suferit modificǎri succesive, cum putem deduce din existenţa unor forme de falx în
orizonturi cronologice mai vechi, ajungând la dimensiuni impresionante
şi forme elaborate spre sfârşitul regalitǎţii dacice. Transformarea
secerii de bronz într-o sabie curbatǎ a coincis cu trecerea de la Epoca
Bronzului la Epoca Fierului, epocǎ dominatǎ de un metal mult mai
potrivit pentru o astfel de armǎ-unealtǎ şi poate fi pusǎ pe seama
nevoii de adaptare a unor luptǎtori simpli, puşi în faţa unor situaţii
tactice noi. Evoluţia armei poate fi urmǎritǎ în douǎ direcţii, una din
care a derivat falcata, cunoscutǎ şi utilizatǎ în întregul
bazin mediteranean şi o a doua linie directoare de evoluţie care a dus
spre o sabie de mai mari dimensiuni, cu lama alungitǎ, curbatǎ mai
accentuat şi cu tǎişul pe partea concavǎ, utilizatǎ cu precǎdere la nord
de Dunǎre.
Nu se cunoaşte numele pe care dacii l-au dat acestei
înspǎimântǎtoare arme, astfel cǎ istoriografia l-a înregistrat doar în
varianta latinǎ. Termenul falx, -cis, pl. falces (seceră, cosor, coasă, cange), probabil latinizarea grecescului falcata,a
definit în special unealta, cu numeroasele sale atribute
diferenţiatoare, dar şi arma, cu utilitate în practicile cultice, la
vânătoare sau cu aplicaţii militare. La modul general, falx
desemna toate obiectele de forme şi mărimi diferite care aveau în comun
tăişul pe partea interioară a unei lame mai mult sau mai puţin curbate,
această caracteristică diferenţiindu-le de diversele tipuri de cuţite.
În ceea ce priveşte panoplia de arme curbe utilizate cu precǎdere la nord de Dunǎre putem include în sintagma Dacorum falcibus secerile, coasele, cosoarele şi cuţitele de luptă, pumnalul curb (sica) şi cele două tipuri principale de sabie curbă: rhomphaea tracicǎ şi varianta mai scurtă, falx dacica, utilizată de tracii nord-dunǎreni.
La un asemenea înţeles larg se va fi gândit, probabil, şi Cornelius Fronto, integrând în ansamblul de cuvinte Dacorum falcibus toate tipurile de arme curbe utilizate de daci. O clarificare necesarǎ aduce Publius Papinius Statius, pentru care falx
este arma-simbol a getului, ceea ce concentreazǎ atenţia doar asupra
unei anume arme curbe, suficient de individualizatǎ şi eficientǎ încât
să poată fi asociată cu etniacelor care o foloseau. Coroborând această
informaţie cu reprezentările artistice din epocă, singurul candidat la
acest statut rămâne un anume falcatus ensis devenit în literatura de specialitate recentă falx dacica, armă ale cărei caracteristici nu au fost însă, până acum, stabilite în detaliu.
Sabia curbă dacică este aşadar nu doar una dintre armele curbe
ale dacilor, ci şi cea mai eficientă dintre ele, în orice caz una dintre
cele mai celebrearme curbe folosite în Antichitate, în întregul areal
mediteranean, inclusiv zona Balcanilor nordici.
Din multitudinea de arme curbe utilizate de cǎtre daci,ea se
detaşeazǎ nu prin numǎrul de exemplare descoperite,cât prin morfologia
elaboratǎ şi prin caracteristicile tehnice cu ajutorul cǎrora ea s-a
dovedit o armǎ de excepţie.
Morfologia, reconstituitǎ parţial, a acestui tip de sabie,
numitǎ „Sarmizegetusa” dupǎ locul de provenienţǎ a majoritǎţii pieselor
descoperite, aratǎ o armǎ de dimensiuni medii spre mari, cu o lungime
totalǎ situatǎ între 0,70-1 m, cu un mâner terminat printr-o îngroşare
destinatǎ opririi mâinilor, pretabilǎ la utilizarea cu una sau douǎ
mâini. Lama este triunghiularǎ în secţiune, cu o lungime apreciabilǎ,
având o curburǎ elegantǎ terminatǎ printr-un vârf ascuţit. Resturile
pietrificate de piele, descoperite în cazul unui exemplar, întǎresc
ipoteza cǎ acest tip de curburǎ permitea purtarea sabiei într-o teacǎ.
Destul de explicit în stabilirea proporţiilor este reversul unui sestert (fig. 8/6)
emis la Roma în intervalul 104-111, mai probabil după 106 (RIC 584,
Cohen 569). Ansamblul iconografic se aflǎ ilustrat şi pe un as (fig. 8/7),
variantǎ a aceluiaşi tip monetar, iar armele, clar vizibile, sunt
foarte asemǎnǎtoare cu armele curbe reliefate pe scena LXVII a Columnei
traiane.
Un exemplu în acest sens îl constituie chiar Columna traianǎ,
din Forul lui Traian, monument în care abundǎ prezenţa acestor arme în
mâinile luptǎtorilor daci care se opun Romei. Dimensiunile acestor sǎbii
curbate, având ca reper statura oştenilor, le aratǎ ca fiind medii,
comparabile cu lungimea gladius-urilor romane, sau chiar mai
mici, ceea ce poate oferi perspectiva unor arme grele, cu lamele late,
relativ scurte de cca. 50 cm, mânuite cu o singurǎ mânǎ. Acelaşi
monument, în scenele în care prezintǎ trofeele, oferǎ o altǎ perspectivǎ
din care rezultǎ nişte sǎbii mari, comparabile cu dimensiunile unui
scut (fig. 8/1-5, 8).
Dimensiunile şi forma acestor sǎbii sunt apropiate de
exemplarele descoperite cu precǎdere în zona capitalei regatului dac şi
se poate spune cǎ reprezintǎ o imagine corectǎ a sabiei cu care era
dotatǎ elita militarǎ din preajma regelui. Diferenţele pot fi puse pe
seama talentului, a inspiraţiei artistice sau a unei doze de
subiectivism politic dacǎ ţinem seama de faptul cǎ pe Columnǎ dacii apar
figuraţi ca nişte barbari simpli, fǎrǎ echipament complex, iar pe
scenele cu trofee apar cǎmǎşi de zale, coifuri, lǎnci, tolbe cu sǎgeţi
sau sǎbii lungi. Diferenţa de mesaj este evidentǎ şi obligǎ la prudenţǎ
în identificarea şi stabilirea unor criterii fixe, dar, ţinând seama de
contextul în care apar, imaginile nu pot fi eludate.
Un element hotǎrâtor, în stabilirea dozei de adevǎr istoric
conţinutǎ de reliefurile romane, îl reprezintǎ descoperirea în contexte
arheologice, şi nu numai, a unor sǎbii identice cu cele de pe trofee şi
nici mǎcar a uneia, deocamdatǎ, din cele utilizate de cǎtre rǎzboinicii
daci reliefaţi pe Columnǎ. Concluzia este sprijinitǎ de metopele
Trofeului de la Adamclisi, ale cǎror autori, meseriaşi şi soldaţi din
trupele cantonate aici dupǎ cucerirea Daciei, au fost mai aproape de
evenimente, şi implicit mai calificaţi în redarea armamentului barbar.
Sǎbiile rǎzboinicilor barbari, daci sau aliaţi ai acestora, sunt de douǎ
tipuri: unul lung asimilabil rhomphaea-lor tracice dar cu
evidente caracteristici locale şi unul cu dimensiuni apropiate de cele
de pe trofeele Columnei sau din contextele arheologice.
Exemplificarea cu artefacte suferǎ o serie de neajunsuri,
datorate în parte raritǎţii acestor obiecte în contextele arheologice,
iar pe de altǎ parte, din cauza relativei standardizǎri. Deşi arma este
prezentǎpe numeroase monumente arhitecturale, emisiuni monetare sau
piese votive, ambiguitǎţile artistice nu lasǎ sǎ rǎzbatǎ
caracteristicile reale ale acestor sǎbii, autorii mulţumindu-se aproape
întotdeauna sǎ redea ideea de falx şi nu imaginea obiectivǎ a acesteia.
Din punct de vedere arheologic, deşi deloc numeroase, descoperirile se subsumeazǎ, cu mici excepţii (rep. 1, fig. 1/2),unui
singur tip de sabie, numit de noi „Sarmizegetusa” după locul de
provenienţă a mai multor săbii curbe despre care avem certitudinea că
sunt autentice şi care au păstrate aproape integral toate
caracteristicile.
Descrierea acestui tip de sabie curbǎ oferǎ o oarecare
standardizare, în sensul cǎ diferenţele sunt minore, toate piesele fiind
circumscrise aceleiaşi tehnologii de fabricare şi aceleiaşi idei
funcţionale. Deosebirile ţin de mǎiestria fǎurarului sau de specificaţii
ale comenzii de lucru primite de acesta. Astfel acest tip de sabie are o
lamǎ lungǎ, suficient de latǎ ca sǎ ofere o bunǎ rezistenţǎ la impact.
Ceea ce le individualizeazǎ este sistemul de prindere a mânerului, care
poate fi cu tub de înmǎnuşare (rep. 2, fig. 2/1), cu ajutorul unui/unor inele de prindere a cozii (rep. 3,fig. 3/2 a-b), cu tijǎ (rep. 4, fig. 4/1; 5/1), prin limbǎ de mâner dedusǎ din lamǎ (rep. 5, Pl. I/1;Pl. V/1) sau cu orificiu pentru nit (rep. 6, fig. 2/2).
Dacǎ pentru acestea din urmǎ lungimea totalǎ a mânerului, şi implicit a
armei, poate fi dedusǎ cu o probabilitate mare, pentru celelalte tipuri
ar fi putut exista posibilitatea ataşǎrii unui mâner lung ceea ce ar
transforma sabia într-o coasǎ de luptǎ.
Aceastǎ ipotezǎ pare deloc improbabilǎ dacǎ ţinem seama de faptul cǎ
piese cu aceastǎ alurǎ sunt reprezentate pe numeroase monede, sau pe una
din metopele monumentului de la Adamclisi. Aceast tip de curburǎ, deşi
are o geometrie variabilǎ la toate exemplarele repertoriate, nu se
prezintǎ suficient de variat încât sǎ se constituie în subtipuri.O
caracteristicǎ, insuficient de argumentatǎ însǎ, o reprezintǎ prezenţa
şǎnţuirilor de pe lamǎ, indentificate pânǎ acum doar pe un vârf
descoperit la Tilişca (rep. 7, fig. 5/4)dar şi pe unele emisiuni monetare (fig. 5/5,5/6).
Un ultim aspect de menţionat este cel referitor la pansoanarea
unui simbol pe lama unei sǎbii descoperite la Sarmizegetusa Regia (rep. 8, fig. 4/2 a-b)de
forma unui punct înscris într-un cerc sau litera grecească Θ,
reprezentând, mai mult ca sigur, un simbol cu rol proteguitor al armei
şi al mânuitorului ei. Aceastǎ ipotezǎ prinde consistenţǎ dacǎ ţinem
seama şi de ornamentica pumnalelor curbe sica, pe lamele cǎrora apare destul de des incizat acest simbol solar.
Provenienţa acestui tip de sabie curbǎ, din zona Munţilor
Orăştiei, oferǎ încǎ un detaliu care sprijină opinia noastră cum că
producerea şi utilizarea acestui tip de sabie a fost circumscrisǎ ariei
din jurul capitalei, fiind probabil un apanaj al elitei războinice din
preajma reşedinţei regale. Exemplarele ajunse în zone depǎrtate de acest
centru par sǎ fi fost imitaţii mai mult sau mai puţin reuşite, cum este
cazul unor fragmente descoperite la Sighişoara (fig. 5/2-3), al exemplarului de la Târgu Mureş sau a unor piese provenind din sudul Dunǎrii (fig. 6/1-2), care au putut ajunge aici prin schimburi sau ca trofee.
sursa