fiecare
zi, ceva ce stă în legătură cu fericirea omului şi cu
străduinţele omului? – atunci, ar putea să-şi dea un
răspuns amplu. El ştie că, de exemplu, tot ceea ce el îşi
însuşeşte din spiritualitate nu o face pentru a-i da oarecum o
preocupare sufletului său deoarece se simte nemulţumit în viaţa
de zi cu zi, ci pentru că ceea ce el preia prin simţire din învăţăturile spirituale poate deveni forţă în sufletul său. El este
oricând apt să-şi spună: ca om, eu sunt şi altceva, ceva mai mult
decât ceea ce sunt în lumea exterioară. Astfel de gânduri trebuie să ne încrustăm adânc în interiorul nostru; noi, ca oameni, stăm în două curente: într-un curent care ne situează în viaţa de zi cu zi, şi într-un alt curent, prin care sufletul priveşte într-o împărăţie a viitorului, prin care el poate să dea semnificaţie existenţei lui în toate
corelaţiile vieţii. Această idee nu
trebuie să ne facă niciodată să considerăm mai puţin importantă o
eventuală preocupare exterioară concretă, mai puţin atrăgătoare, mai
puţin importantă pentru întreaga viaţă a lumii decât
oricare altă meserie. Trebuie să ne dăm seama că, dintr-un anumit punct
de vedere, lucrul cel mai mic şi lucrul cel mai mare pe care îl
putem înfăptui sunt la fel de importante pentru întreg.
Viaţa se prezintă un mozaic alcătuit din pietre mici. Cel care adaugă o
mică pietricică nu este mai puţin important decât cel care a
conceput planul mozaicului. În raport cu ceea ce putem numi
“ordinea divin-spirituală a lumii”, elementul cel mai mic este la fel
de important ca elementul cel mai mare. Dacă ne dăm seama de acest
lucru vom fi feriţi de multe nemulţumiri care, altfel, ar putea să
apară uşor în viaţă. Numai o astfel de dispoziţie faţă de ceea ce avem de făcut în viaţă poate să ne dea înţelegerea corectă pentru munca interioară în suflet. Abia atunci ne vom putea comporta în mod just faţă de cele mai
înalte străduinţe spirituale. Un astfel de lucru
nu ar trebui să rămână niciodată pentru discipolul spiritual un simplu
gând, o simplă teorie. Dimpotrivă, discipolul spiritual face un lucru bun
atunci când el însuşi îşi clarifică în mod
repetat, în adâncire interioară, cât de puţin
corespunzător ar fi pentru marea ordine cosmică dacă vreo situaţie
oarecare din viaţă i-ar cauza nemulţumire. Întreaga esenţă a
evoluţiei lumii nu şi-ar putea urma cursul dacă noi nu am putea să
îndeplinim ceea ce este - aparent - lucrul de cea mai mică
însemnătate în viaţă. Atunci vom putea avea şi sentimentele
corecte faţă de marile evenimente ale existenţei. Abia atunci ne va
apărea măreţia şi importanţa care se află în următoarea frază:
“Fiecare din noi trebuie să facă din sine însuşi, în sensul
înţelepciunii lumii, cât de mult poate, în afară de
ceea ce prezintă el pe planul fizic.” Însăşi dezvoltarea spirituală trebuie să o vedem ca ceva necesar. Unii spun: la ce
foloseşte evoluţia spirituală dacă eu nu mă pot face util prin
aceasta în viaţă? – Să observăm însă: karma vieţii ne va
arăta ceea ce trebuie să facem în viaţă, când vom
învăţa să înţelegem mai întâi semnele pe care
ni le face karma vieţii. Nu avem numai sarcina de a 
face un lucru sau
altul, ci avem cu adevărat sarcina de a face din noi înşine
atât de mult cât putem. Trebuie să ne ridicăm la
gândul: în noi există nenumărate forţe şi capacităţi; nu
trebuie să le lăsăm să piară în sufletul nostru. Ceea ce face
ordinea divin-spirituală cu ceea ce am făcut noi din sufletul nostru,
trebuie să o lăsăm pe seama ordinii divin-spirituale a lumii.
Când lucrăm la sufletele noastre şi luăm seama la semnele karmei,
vom vedea ce vom avea de făcut într-un loc sau altul. Să nu născocim teorii. Am putea uşor să gândim că cel mai bun discipolul spiritual este cel care a lucrat un anumit timp asupra lui şi apoi desfăşoară în exterior o activitate aducătoare de binecuvântare. Dar s-ar putea întâmpla ca prin poziţia în care suntem plasaţi în viaţă să nu fim în stare să folosim în lume ceea ce prelucrăm în suflet. Gândul că numai acela este un bun discipolul spiritual care pune în valoare în lume ceea ce a învăţat, ar putea fi cel mai fals gând din câte ar putea exista. S-ar putea, de pildă, timp de decenii, să nu fim în stare să folosim ceva din ceea ce este impuls spiritual în noi. S-ar putea să ne întâlnim apoi cu cineva în gară şi să spunem tocmai atunci un cuvânt important, pe care altfel nu l-am fi putut spune. Acest act ar putea fi, pentru întregul vieţii, mult mai important decât un act de amploare. Trebuie să ne fie limpede ceea ce putem face şi să ştim că valorificarea a ceea ce facem va fi adusă la ceasul potrivit de un semn dat de karmă.
Dacă simţim aceasta, ştiinţa spirituală va deveni ceva despre al cărui scop, în primă instanţă, nici nu întrebi nimic, deoarece el este cu siguranţă valoros. Abia atunci obţii situarea justă faţă de ceea ce ne uneşte cu evenimentele hotărâtoare, cu marile evenimente ale vieţii. Uneori se consideră că orice dezvoltare nu se petrece decât pas cu pas. Însă viaţa întregului nu se desfăşoară în aşa fel încât să se poată spune că natura nu face salturi. Nu e adevărat. Natura face încontinuu salturi. Să observăm o plantă. În dezvoltarea ei face mereu salturi: la trecerea de la rădăcină la frunză, de la frunză la caliciu, de la caliciu la floare, de la floare la fruct. Tot aşa există treceri rapide atât în viaţa omului individual cât şi în viaţa generală a omenirii. Vom găsi pretutindeni că omenirea trăieşte etapele unei perioade în mod succesiv şi se dezvoltă ca planta, de la frunză la frunză. Vine apoi timpul în care omenirea face un salt important înainte, aşa cum face planta de la frunză la caliciu, de la caliciu la petală, de la petală la fruct. Astfel, pretutindeni se petrec treceri rapide, salturi în cursul evoluţiei omenirii. Cel mai important salt la omenirea de pe pământ este saltul care s-a produs prin evenimentul din Palestina. Atunci s-a întâmplat un salt înainte impresionant.
Trebuie să ne amintim că sufletul omului, aşa cum este el astăzi, s-a dezvoltat încet şi treptat. Astăzi omul trăieşte în aşa fel încât el primeşte impresii prin simţuri din lumea exterioară. Omul trăieşte astăzi în aşa fel încât este pregătit prin întreaga evoluţie a sufletului său pentru impresiile prin simţuri. Pentru judecata sa şi pentru dezvoltarea ideilor, el este pregătit prin instrumentul creierului.
Omul nu a fost totdeauna aşa. A existat odinioară o viaţă a sufletului în care omul nu era pregătit pentru astfel de impresii exterioare, în care el avea o clarvedere veche, întunecată, ca de vis. Pe atunci se ridicau în el imagini de clarvedere care redau o realitate exterioară şi exprimau o realitate, dar nu o realitate ca cea pe care o avem acum în jurul nostru. Tot ceea ce avem în jurul nostru: plantă şi animal, aer şi apă, nor şi munţi nu avea contururi precise pentru omenirea de atunci; în cel mai bun caz, oamenii vedeau atunci lucrurile ca prin ceaţă. Pe atunci omul privea, având o conştienţă crepusculară ca de vis, spre următoarea sferă, spre împărăţia îngerilor. Într-o conştienţă şi mai ridicată, privea spre împărăţia arhanghelilor şi spre împărăţia spiritelor
personalităţii. Aşa cum astăzi privim spre
regnul pietrelor, tot aşa privea omul pe atunci spre ierarhii, pe care
le percepea în conştienţa sa crepusculară, ca de vis. Aşa cum
omul ştie astăzi că este compus din substanţe minerale, aşa ştia pe
atunci: sufletul meu a coborât din împărăţia spiritelor
personalităţii şi este constituit din substanţele împărăţiei
arhanghelilor şi îngerilor. El privea spre ceea ce stătea
deasupra sa ca spre propria sa patrie spirituală. De acolo
coborâse el pentru evoluţia în lumea fizică şi pentru
perceperea lumii fizice exterioare. Mai întâi el a pierdut
vederea pentru spiritele personalităţii şi i-a devenit vizibil regnul
animalelor. Apoi şi-a pierdut vederea pentru arhangheli şi a
început să vadă regnul plantelor; apoi şi-a pierdut vederea
pentru împărăţia îngerilor şi a început să vadă
regnul mineral. Mult timp încă, oamenii puteau, în anumite
răstimpuri, să privească în sus şi ştiau că există astfel de
fiinţe superioare. Încet şi treptat însă privirea şi-au îndreptat-o
numai asupra lumii exterioare.A fost închisă poarta spre lumea spirituală.
Dar acesta nu a fost singurul eveniment.
Pentru oamenii care vedeau încă lumea spirituală, boala şi sănătatea însemna ceva cu totul diferit decât înseamnă astăzi pentru noi. Când se abătea vreo boală asupra unui om în acele timpuri, el putea, în acea stare – starea dintre trezie şi somn -, să producă o dispoziţie prin care devenea clarvăzător pentru lumea spirituală. În astfel de stări clar-simţitoare şi clar-văzătoare el era străbătut de spiritual, şi acesta acţiona ca medicament, acţiona vindecător. Bolnavul trebuia să se pătrundă cu totul de forţa spiritului; acesta acţiona asupra bolii sale, însănătoşindu-l.
Astăzi omul a coborât în lumea fizică. Prin aceasta trupul fizic a primit o mare forţă dar sufletul a devenit lipsit de putere faţă de trupul fizic.
Să comparăm o ceară moale cu o ceară întărită. Pe ultima cu greu vom putea face un semn. Cealaltă este plastică. Trupul fizic al omului era, în timpurile vechi, un material plastic pe care sufletul îl putea modela. Când sufletul intra în legătură cu spiritualul, el putea înrâuri fizicul. O puternică dăruire în spirit putea face ca spiritul să acţioneze însănătoşind. Pe atunci omul se putea pătrunde cu spirit nu numai în folosul cunoaşterii ci şi în folosul însănătoşirii.
În vechile timpuri oamenii erau în anturajul înaltelor fiinţe spirituale. Când oamenii au coborât, dar mai aveau încă legătură cu lumea spirituală, ei nu se puteau apăra de fiinţele spirituale distrugătoare. Ei puteau fi străbătuţi de acestea cu puteri spirituale rele, ca de exemplu, de cele care trăiesc ca fiinţe elementare pe planul astral. Omul se putea pe atunci dărui influenţelor fiinţelor spirituale bune şi celor ale fiinţelor spirituale rele. Astăzi avem mai puţin a face cu astfel de fiinţe demonice, rele.
În vechile timpuri, fiinţele demonice acţionau în aşa fel în materialul plastic încât îi puteau poseda pe oameni. Asta se întâmpla din cauză că omul trebuia să coboare pe planul fizic pentru a ajunge la conştienţa de sine. El nu ar fi putut ajunge la adevărata conştienţă de sine dacă ar fi fost mereu dăruit lumii spirituale; el era atunci în afara lui. Deja din vechile timpuri lucra eul la natura umană.
Omul urma să înţeleagă şi să fie pe deplin conştient de ce înseamnă eul abia prin impulsul lui Christos. Impulsul lui Christos se arătă, înainte de toate, în focul fulgerului în care i-a apărut Iehova lui Moise. El se arătă reflectat în focul fulgerului aşa cum lumina lunii reflectă lumina soarelui. Iehova nu este altceva decât Christos reflectat, care se arată mai întâi ca o oglindire.
Putem înţelege Evanghelia lui Ioan numai atunci când înţelegem că impulsul lui Christos este, în cadrul evoluţiei omenirii, cea mai importantă lucrare asupra conştienţei eului.
Omul trebuia să fie sustras influenţelor care se revărsau în el fără ca el să aibă conştienţa de sine.
Prin aceasta el a putut să dobândească conştienţa de eu şi să se pregătească pentru o redobândire a clarvederii din timpurile vechi. Dar el trebuia să se elibereze de influenţele demonice.
Cu cât are mai multă forţă în eul său, cu atât mai mult se poate ţine departe de influenţele demonice. Aşa se poate înţelege vindecarea de demoni. Un număr de bolnavi au fost aduşi în apropierea lui Christos tocmai în timpul când Christosul spiritual putea să acţioneze cel mai intens.
Nu lumina solară fizică – îmbrăcămintea luminii spirituale – trebuia să acţioneze, ci lumina spirituală. După ce soarele apunea, bolnavii erau aduşi la Christos. Procesul real de vindecare trebuie să ni-l reprezentăm în felul următor: oamenii care veneau acolo aveau credinţa fermă, convingerea fermă că prin Christos acţionează impulsul care poate alunga demonii. Dacă aceasta s-ar fi întâmplat printr-un mijloc exterior, Christos nu ar fi acţionat prin eu. Abia atunci îl recunoşti pe Christos când El îşi desfăşoară întreaga forţă în propriul tău interior. Abia atunci poate El acţiona când această forţă se exteriorizează în eul uman, se exprimă în eul uman. De aici vedem că în acel timp important omenirea se afla în faţa unui decisiv punct de cotitură. Era ultimul acord al unui timp vechi şi oarecum intervenţia unui impuls enorm care îi conducea pe oameni într-un timp nou. Omul putea privi înapoi şi vedea: în trecut omul era mult mai puternic unit cu lumea spirituală. El putea găsi drumul spre lumea spirituală prin extaz.
Acum însă trebuie să găsim punctul de legătură în eu pentru a ajunge în lumea spirituală. Acest impuls a fost dat prin impunătoarea strigare a Botezătorului şi prin Christos însuşi: “Schimbaţi-vă dispoziţia voastră sufletească căci împărăţia cerurilor s-a apropiat”.
În voi înşivă trebuie căutată legătura care vă uneşte cu împărăţia cerurilor.
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA118/GA118_CF04.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Antroposofie
