Impulsul lui Christos pentru evoluţia omenirii şi raţiunea de a fi a corpului fizic exterior

Dacă luăm mai întâi omul aşa cum ne apare el în viața fizică, noi ştim că pentru privirea ocultă el se înfățişează ca un ansamblu de patru elemente, dar un ansamblu în curs de evoluție, şi anume corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu. Şi ştim că pentru a înțelege evoluția omenească trebuie să luăm cunoştință de un adevăr ocult, conform căruia Eul – de care devenim conştienți prin impresiile şi sentimentele noastre atunci când încercăm să facem abstracție de lumea exterioară şi să trăim în noi înşine – trece din încarnare în încarnare. Dar noi mai ştim şi că acest Eu este ca învăluit – cuvântul „învăluit” nu este foarte fericit, dar îl putem folosi pentru moment – de alte trei elemente ale entității omeneşti: corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic. Despre corpul astral ştim că, într-o anumită măsură, este un însoțitor al Eului de-a lungul diverselor încarnări. Chiar dacă o mare parte din acest corp astral trebuie abandonată în timpul perioadei Kamaloka, el subzistă totuşi de-a lungul încarnărilor, ca un fel de corp de forțe care păstrează tot ceea ce noi am acumulat ca progres moral, intelectual şi artistic în timpul unei încarnări. Ceea ce este cu adevărat un progres este ținut la un loc prin forța corpului astral, este purtat dintr-o încarnare în alta şi, într-un fel, este alipit Eului, elementul funciar-veşnic, care merge de la o încarnare la celalată. Şi, mai departe, noi ştim că o mare parte din corpul eteric este aruncată imediat după moarte, dar că un extract al acestuia rămâne şi noi îl luăm cu noi dintr-o încarnare în alta. Asta înseamnă că în primele zile care urmează morții noi avem un fel de viziune retrospectivă, un tablou în mare al vieții noastre trecute şi că un rezumat al acestei viziuni retrospective îl luăm cu noi, ca extract eteric. Restul corpului eteric este predat, sub o formă sau alta, în funcție de gradul de dezvoltare al individului, ansamblului lumii eterice. În sfârşit, dacă ne întoarcem privirea către al patrulea element al entității omeneşti, către corpul fizic, el arată la început ca şi cum pur şi simplu ar dispărea în lumea fizică. Lucrul poate fi dovedit fără înconjur şi din punct de vedere exterior, să zicem, fiindcă acest corp fizic este sortit, pentru privirea exterioară, să dispară într-un mod sau altul. Întrebarea – şi toți cei care se ocupă de ştiința spiritului ar trebui să şi-o pună – este:
Oare tot ceea ce ne poate spune cu noaşterea fizică exterioară despre destinul corpului nostru fizic este Maya?
Şi răspunsul nu este, de fapt, chiar atât de greu de găsit pentru cel care începe să înțeleagă ştiința spiritului. Când începi să înțelegi ştiința spiritului îţi spui:
Tot ceea ce se oferă vederii senzoriale este Maya, este iluzie exterioară. Cum să te aştepți atunci să fie adevărat, chiar dacă faptul se impune atât de brutal, că trupul fizic, după ce este încredințat mormântului sau focului, dispare fără urmă?
Poate că în spatele Mayei exterioare, ce se impune cu forța aparenței senzoriale, se ascunde ceva mult mai profund!

Prin ce anume a ajuns omul să-şi dezvolte Eul său? Prin intermediul evoluţiei pământeşti! Abia în cursul evoluţiei pământeşti el a ajuns să-şi dezvolte Eul. Pe Pământ, la corpul său fizic, corpul eteric şi corpul astral s-a adăugat Eul. Știm iarăşi, dacă ne aducem aminte tot ceea ce a fost spus cu privire la fazele dezvoltării omului pe Saturn, Soare şi Lună, că în timpul vechii Luni corpul omenesc încă nu avea o formă foarte precisă şi că a primit această formă abia pe Pământ. De aceea şi spunem despre existenţa pământească că este acea epocă în timpul căreia Spiritele formei au intervenit şi au modelat corpul omenesc, în aşa fel încât omul a ajuns acum să aibă această formă. Această formare, această plăsmuire a corpului fizic a fost necesară pentru ca Eul să poată coborî în om, pentru ca acest corp fizic, format conform legilor fizice pământeşti, să poată oferi temelia pentru naşterea Eului, aşa cum îl cunoaştem. Dacă reflectăm asupra acestor lucruri, ceea ce urmează nu vi se va mai părea imposibil de conceput.
 Referitor la felul în care vedeau grecii Eul, spuneam că acest Eu îşi găseşte expresia sa exterioară în forma exterioară omenească. Să mergem acum la budism şi ne amintim că budismul, prin cunoaşterea sa, caută să lepede şi să depăşească cât mai repede această formă exterioară. Să ne mai mirăm atunci că el nu pune niciun preţ pe tot ceea ce stă în legătură cu această formă a corpului fizic? Pe cât de puţină consideraţie găsim în fibra cea mai intimă a budismului pentru forma exterioară a corpului fizic, pe atât de puţin apreciată, dacă nu chiar respinsă, este forma exterioară de care Eul are nevoie pentru a putea exista. Budismul deci, prin modul cum a privit forma corpului fizic, a pierdut forma Eului.
Vedem astfel cum aceste două curente spirituale se opun polar unul altuia: pe de o parte civilizaţia Greciei antice, despre care noi simţim că preţuia în modul cel mai înalt corpul fizic drept formă exterioară a Eului, şi pe de altă parte cea a budismului, care pretinde ca forma exterioară a corpului şi orice fel de impuls către existenţă să fie biruite cât mai curând, şi care de aceea, în teoria sa, a pierdut complet Eul.
Între aceste două concepţii opuse despre lume se situează concepţia Antichităţii ebraice. Aceasta din urmă este departe de a gândi, precum budismul, că Eul este ceva minor. Amintiţi-vă numai că în cadrul budismului este o erezie să recunoşti existenţa unui Eu perpetuu care trece dintr-o încarnare în alta. Vechea civilizaţie ebraică susţine însă sus şi tare această erezie. Şi niciunui adept al vechii civilizaţii ebraice nu i-ar fi trecut vreodată prin minte că ceea ce trăieşte în om drept adevărată scânteie divină a sa – de care el leagă noţiunea sa de Eu – se poate pierde atunci când omul trece prin poarta morţii. Dacă vrem să ne edificăm asupra felului în care se situa adeptul vechii civilizaţii ebraice faţă de această problemă, atunci trebuie să spunem: El se simţea în interiorul său unit intim cu Divinitatea; el ştia că este unit oarecum, prin cele mai bune resorturi ale vieţii sale sufleteşti, cu esenţa acestei Divinităţi. Astfel, adeptul vechii civilizaţii ebraice are despre Eu o concepţie mult diferită de cea a discipolului lui Buddha, dar ea este tot atât de îndepărtată şi de cea a grecului. În toată Antichitatea ebraică nu există acea apreciere a personalităţii, şi totodată a formei exterioare, care este specifică grecului. Pentru grec ar fi fost cu totul absurd să spui: Să nu-ţi faci chip al Dumnezeului tău! El n-ar fi înţeles niciodată ca cineva să-i spună: Să nu-ţi faci o imagine despre Zeus al tău sau despre Apolo al tău! Căci el avea sentimentul că forma exterioară este lucrul cel mai sublim din lume şi că omagiul cel mai mare pe care îl poate aduce un om zeilor este de a-i îmbrăca cu această formă omenească, atât de preţuită de el; şi nimic nu i-ar fi părut mai absurd decât această poruncă: Să nu îţi faci o imagine despre Dumnezeu! Ca artist, grecul dădea forma sa omenească şi zeilor săi. Şi pentru a deveni cu adevărat ceea ce gândea el că trebuie să fie – o imagine a Divinităţii – purta bătăliile sale, practica exerciţiile sale de gimnastică etc.
Vechea Antichitate ebraică avea însă această poruncă: Să nu îţi faci chip al lui Dumnezeu! [Nota 57] – pentru că discipolul vechii Antichităţi ebraice nu preţuia, precum grecul, forma exterioară şi ar fi considerat-o nedemnă de esenţa divină. Astfel, dacă pe de o parte discipolul vechii Antichităţi ebraice era foarte departe de adeptul budismului, care în ceasul morţii ar fi renunţat fără regrete la forma omenească, pe de altă parte, el nu era mai aproape nici de grec. El gândea că această formă este chiar expresia poruncilor, a legilor entităţii divine şi îi era clar că un om „drept” transmitea ereditar generaţiilor următoare faptele bune pe care le-a acumulat. El avea ca scop nu stingerea formei, ci perpetuarea ei de-a lungul generaţiilor. Punctul de vedere al unui aparţinător al vechiului popor evreu se situa deci la jumătatea drumului între concepţia budistului, care pierduse noţiunea valorii Eului, şi cel al grecului, care vedea în forma corpului bunul suprem şi se întrista când o vedea dispărând la moarte.
Acesta era raportul dintre cele trei moduri de a privi lumea.
Pentru a înțelege şi mai bine vechea Antichitate ebraică trebuie să ne gândim că pentru vechiul vlăstar al poporului evreu Eul, ceea ce aprecia el ca Eu al său, era în acelaşi timp, într-un anumit sens, Eul divin. Dumnezeu trăia în continuare în omenire, trăia în om. Vechiul evreu simţea acest Eu al său ca fiind în legătură cu Dumnezeu. Astfel, Eul pe care el îl simţea coincidea cu Eul divin. Eul divin îl purta; dar Eul divin era şi activ în el. Grecul spunea: Eu preţuiesc atât de mult Eul meu încât nu pot decât să mă înfior când văd ceea ce se întâmplă cu el după moarte! Budistul spunea: Acel ceva care este cauza formei exterioare a omului trebuie să se desprindă cât mai repede posibil de om! Adeptul vechii credinţe ebraice spunea: Eu sunt legat de Dumnezeu; este destinul meu. Atât timp cât sunt legat cu El, eu îmi port destinul. Nu cunosc altceva decât identificarea Eului meu cu Eul divin! Acest mod de gândire, deoarece se situa la mijloc intre elenism şi budism, nu provoca la vechii iudei predispoziţia tragică pe care o aveau chiar din capul locului grecii în faţa morţii, ci ea venea într-un mod indirect. Şi dacă este tipic grecesc ca eroul să spună: Mai bine un cerşetor în tărâmul de sus – adică să ai un corp omenesc – decât un rege în împărăția umbrelor, nu la fel de uşor ar fi putut spune asta adeptul vechiului iudaism. Căci el ştia că şi despărţit, prin moarte, de forma sa corporală rămânea unit cu Dumnezeu. Simplul fapt al morţii nu îl transpunea în dispoziţia tragică. Şi totuşi, deşi indirect, predispoziţia spre tragic exista şi în lumea veche iudaică, şi ea s-a exprimat în cea mai minunată dintre povestirile dramatice scrise vreodată în Antichitate: Cartea lui Iov.

Să ne reprezentăm cu toată intensitatea un suflet omenesc năpădit de toate aceste suferinţe şi să ne imaginăm cum din adâncul acestui suflet izbucnesc aceste cuvinte, redate de documente în Cartea lui Iov: „Ştiu că Salvatorul meu este viu! [Nota 59] Ştiu că într-o zi voi fi îmbrăcat cu oasele mele, cu pielea mea, şi îl voi vedea pe Dumnezeu, cu care eu sunt unit!” Din tot sufletul său, în ciuda tuturor suferinţelor şi durerilor sale, Iov îşi strigă această conştienţă a indestructibilităţii individualităţii omeneşti. Atât de puternic este înrădăcinată ca interior conştienţa de Eu în cultul vechi ebraic. Dar aici ne întâmpină ceva extrem de curios. Iov face deci o apropiere între ideea unui Salvator, a unui Mântuitor, şi corpul exterior, pielea, oasele şi ochii care văd fizic. Foarte curios, în această conştienţă antică ebraică, situată la mijloc între elenism şi budism, apare o conştienţă a legăturii dintre forma corpului fizic şi ideea de Mântuitor, care devine fundamentul, temelia ideii de Christos! Şi dacă luăm ceea ce spune femeia lui Iov, se face şi mai multă lumină în toate acele cuvinte ale lui Iov „Leapădă-l pe Dumnezeul tău şi mori!”, ceea ce înseamnă că cel care nu-l neagă pe Dumnezeul său nu moare. Într-adevăr, asta este ceea ce vor să spună aceste cuvinte. Dar ce înseamnă a muri? A muri înseamnă a lepăda corpul fizic. Maya exterioară pare să afirme că corpul fizic este absorbit în elementul Pământului, că într-un fel el dispare. În răspunsul soţiei lui Iov este inclus implicit sensul: Fă ceea ce este necesar pentru ca corpul tău fizic să dispară. – Nu poate fi decât acest înțeles, căci altfel următoarele cuvinte ale lui Iov n-ar mai avea niciun sens. Nu poţi înțelege aşa ceva decât dacă înțelegi importanţa corpului fizic, prin care Dumnezeu ne-a aşezat în această lume. Şi Iov însuşi spune – căci şi aceasta vor să spună cuvintele lui: O, eu ştiu prea bine că nu este nevoie să fac acel lucru ce duce la dispariţia completă a corpului meu fizic, aşa cum o arată aparenţa exterioară. Există o posibilitate ca acesta să fie salvat, prin aceea că Mântuitorul meu trăieşte – ceea ce poate fi rezumat prin cuvintele: Într-o zi pielea mea, oasele mele, vor fi regenerate şi îmi vor fi date întregi înapoi, iar ochii mei vor vedea slava Dumnezeului meu; voi putea păstra legitatea corpului meu fizic, cu condiţia de a avea conştienţa că Mântuitorul meu trăieşte!
Astfel, în Cartea lui Iov apare pentru prima dată o legătură între forma corpului fizic – de care budistul ar vrea să se lepede, pe care grecul o vede dispărând şi pentru care resimte o adâncă tristeţe – şi conştienţa de Eu. Este pentru prima dată când întrevedem posibilitatea salvării formei acestui corp fizic, pe care cohorta de zei a elaborat-o începând din timpul vechiului Saturn, a vechiului Soare şi a vechii Luni, până aici pe Pământ, şi care, pentru a putea fi păstrată ca să se poată spune că ceea ce ne este dat prin oasele noastre, prin pielea şi organele noastre de simţ a avut un rost, este necesar să ai şi certitudinea: Ştiu că Mântuitorul meu trăieşte!
Foarte ciudat – ar putea întreba cineva după cele spuse acum –, nu reiese cumva din această poveste a lui Iov că Christos ar face să învie morţii, că ar salva forma corpului, despre care grecii credeau că ar dispărea? Şi să înțelegem cumva din asta că pentru ansamblul evoluţiei omeneşti nu este drept, în adevăratul sens al cuvântului, ca forma exterioară a corpului să se piardă cu totul? Este ea cumva întrețesută întregului proces al evoluţiei omenirii? Joacă aceasta un rol în viitor şi este ea în legătură cu entitatea lui Christos?
Ni se impune această întrebare. Şi ajunem acum să lărgim, într-un fel, cunoştinţele pe care le-am dobândit din ştiinţa spiritului. Auzim că, după ce trecem prin poarta morţii, noi ne păstrăm cel puţin corpul nostru eteric, în timp ce corpul fizic este încredințat elementelor. Dar forma sa, care a fost elaborată în milioane şi milioane de ani, dispare ea fără urmă, sau se păstrează într-un mod oarecare?
Această întrebare o considerăm a fi concluzia investigaţiei , vom trece la următoarea întrebare:
Ce raport există între impulsul lui Christos pentru evoluţia omenirii şi raţiunea de a fi a corpului fizic exterior, care de-a lungul întregii evoluţii pământeşti a fost predat mormântului, focului sau aerului şi a cărui conservare – în ce priveşte forma sa – este necesară pentru viitorul omenirii.

O fiinţă omenească, dar care constă dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un Eu. Are tot atât de puţin sens să spunem că avem în faţa noastră un corp fizic, cum am spune cuiva, întinzându-i un pahar cu apă: în el este hidrogen! Apa este compusă din hidrogen şi oxigen, aşa cum omul este compus dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un Eu. În lumea fizică exterioară este vizibil ansamblul acestor patru elemente, precum apa în paharul cu apă. Hidrogenul şi oxigenul nu sunt însă vizibile, iar cine ar vrea să spună că ar vedea hidrogenul şi oxigenul se înşală amarnic. La fel se înşală, cineva care pretinde că vede corpul fizic atunci când vede în lumea exterioară un om. Observatorul dotat cu simţuri fizice şi judecată fizică nu vede un corp fizic omenesc, ci o fiinţă cvadripartită, iar corpul fizic îl vede doar în măsura în care celelalte elemente fiinţiale omeneşti îl întrepătrund. Dar atunci el este tot atât de mult transformat cum este hidrogenul din apă atunci când este pătruns de oxigen. Căci hidrogenul este un gaz, şi oxigenul de asemenea. Avem, aşadar, două gaze; cele două, combinate, dau un lichid. De ce ar fi deci de neconceput că omul, aşa cum apare el în lumea fizică, este la fel de neasemănător cu fiecare din componentele sale – cu corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi Eul – pe cât de neasemănătoare este apa faţă de hidrogen? Aşa şi stau într-adevăr lucrurile! Iată de ce noi trebuie să spunem: Omul nu trebuie să se bizuie pe acea Maya sub care îi apare la prima vedere corpul fizic. Dacă vrem să cunoaştem esenţa acestui corp fizic omenesc trebuie să ne imaginăm corpul fizic într-un cu totul alt mod.
Aici ne lovim de faptul că studiul corpului fizic omenesc ca atare este una din problemele cele mai grele ale clarvederii, chiar cea mai grea! Căci, să presupunem că noi lăsăm lumea exterioară să realizeze, în ce priveşte omul, o experienţă analoagă celei a descompunerii apei în hidrogen şi oxigen. Această experienţă este realizată, desigur, de către marele Univers în procesul morţii. Vedem aici cum omul îşi depune, îşi leapădă corpul său fizic. Dar el leapădă cu adevărat corpul său fizic? Întrebarea pare, în fond, ridicolă, căci ce pare a fi mai evident decât că omul în momentul morţii părăseşte corpul fizic! Totuşi, ce este acel lucru pe care îl părăseşte omul odată cu moartea? Este ceva despre care putem spune cel puţin că nu mai deţine atributul cel mai important al unui corp fizic viu: forma a ceea ce a fost abandonat, care din momentul morţii începe să fie distrusă. Avem în faţa noastră doar substanţa în descompunere fără forma care le este proprie. Ceea ce este părăsit aici sunt, în fond, substanţele şi elementele care există şi în natură; acestea nu sunt ceva care, în mod natural, să îşi dea singure o formă omenească. Totuşi această formă aparţine esenţialmente corpului fizic omenesc. Inițial, pentru privirea clarvăzătoare obişnuită pare într-adevăr ca şi cum omul ar depune aceste substanţe, care apoi sunt supuse putrezirii sau arderii, iar din corpul său fizic nu mai subzistă nimic. Apoi, după moarte, în intervalul de timp în care omul are viziunea vieţii sale trecute, privirea clarvăzătoare obişnuită are acces la acel ansamblu format din Eu, corp astral şi corp eteric. Apoi, pe parcursul experimentului, clarvăzătorul observă cum acest corp eteric se desprinde, că din el subzistă un extract şi că restul se dizolvă într-un mod sau altul în eterul cosmic. Şi astfel pare că omul a abandonat la moarte corpul său fizic, cu substanţele şi forţele sale, şi apoi, câteva zile mai târziu, şi corpul său eteric. Şi dacă clarvăzătorul continuă să observe omul în perioada Kamaloka, el vede, de asemenea, cum şi din corpul astral este preluat un extract pentru restul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere şi că restul corpului astral este predat astralităţii universale.
Aşadar, noi vedem cum corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral sunt lepădate, corpul fizic părând să se reducă la ceea ce avem în faţa noastră ca substanţe şi forţe, care prin putrezire, ardere sau alt proces ajung să se descompună în elemente. Dar cu cât se dezvoltă mai mult clarvederea omului în epoca noastră, cu atât devine mai evident faptul că substanţele şi forţele abandonate la moarte odată cu corpul fizic nu constituie totuşi întregul corp fizic, că ele nu conferă nicidecum forma întreagă a corpului fizic; că acestor substanţe şi forţe li se mai adaugă ceva ce, obiectiv vorbind, trebuie s-o numim „fantoma” omului. Această fantomă este conceptul, este modelul formei omului, ce prelucrează ca o reţea spirituală substanţele şi forţele fizice, pentru ca ele să ia forma de om ce ne apare pe plan fizic. După cum artistul plastic nu realizează o statuie luând o bucată de marmură sau alt material şi lovind în acesta la întâmplare, făcând să sară din el bucăţi disparate, aşa cum permite materialul respectiv, ci având mai înainte un gând pe care îl imprimă materialului, tot astfel există un gând anterior şi pentru corpul omenesc; dar el există nu ca un gând precum cel al sculptorului, căci materialul corpului omensc nu este nici marmură, nici ghips, ci ca un gând real din lumea exterioară: ca fantomă. Ceea ce artistul plastic imprimă materialului său este imprimat aici drept fantomă a corpului fizic substanţelor pământului, pe care după moarte noi le încredinţăm mormântului sau focului. Fantoma aparţine corpului fizic, ea este partea care rămâne din corpul fizic şi este mai importantă decât substanţele exterioare, căci acestea nu sunt în fond decât ceva ce umple reţeaua formei omeneşti, aşa cum merele umplu o căruţă. Fantoma este ceva foarte important! Substanţele care se descompun după moarte sunt în principal cele pe care noi le întâlnim şi în natura exterioară, doar că ele sunt captate, sunt reţinute, de forma omenească.
Dacă ne transpunem la începutul existenţei noastre pământeşti am putea spune: Cetele de îngeri din rândul înaltelor Ierarhii, care de-a lungul etapelor Saturn, Soare şi Lună, până la etapa Pământ, au pregătit corpul fizic omenesc ca formă a sa, au introdus iniţial această fantomă în cadrul evoluţiei pământeşti. Într-adevăr, primul element al corpului fizic omenesc care a apărut a fost fantoma, care nu poate fi văzută cu ochii fizici. Ea este un corp de forţe complet transparent. Ceea ce vede ochiul fizic sunt substanţele fizice pe care omul le mănâncă, le asimilează, şi care umplu acest invizibil. Când ochiul fizic priveşte un corp fizic, el vede în realitate mineralul care umple corpul fizic şi nicidecum corpul fizic. Dar cum a ajuns acest mineral, aşa cum este el, să pătrundă în fantoma corpului fizic al omului?
Omul, aşa cum s-a dezvoltat el în urma etapelor Saturn, Soare şi Lună, ar rămâne pentru noi invizibil, devenind vizibil doar pentru un clarvăzător. Cum a devenit el vizibil? El n-ar fi devenit niciodată vizibil dacă n-ar fi intervenit acel eveniment pe care Biblia ni-l descrie simbolic, iar ştiinţa spiritului ni-l prezintă ca realitate: influenţa luciferică. Ce s-a petrecut prin aceasta?
Uitaţi-vă ce scrie în Ştiinţa ocultă: Din acel curs evolutiv în care omul se găsea prin faptul că corpul său fizic, corpul său eteric şi corpul său astral fuseseră aduse la invizibilitate el a fost proiectat în materia mai densă, pe care a asimilat-o în felul în care trebuia să o facă sub influenţa lui Lucifer. Dacă în corpul nostru astral şi în Eul nostru n-ar exista ceea ce noi numim forţa luciferică, nici materialitatea densă nu ar fi devenit atât de

vizibilă cum a devenit. De aceea trebuie să spunem: Noi trebuie să considerăm omul ca fiind invizibil, şi numai sub influenţa lui Lucifer au pătruns în el forţe care îl fac vizibil în materie. Datorită influenţelor luciferice, substanţele şi forţele exterioare pătrund în domeniul fantomei şi o impregnează. Aşa cum, dacă într-un pahar transparent turnăm un lichid colorat, paharul apare colorat şi îşi pierde transparenţa, tot astfel trebuie să ne imaginăm că influenţa luciferică a revărsat în forma fantomei omeneşti anumite forţe, datorită cărora omul a devenit în stare să primească pe Pământ substanţele şi forţele corespunzătoare, care fac ca forma sa, în mod normal invizibilă, să devină vizibilă.
Ce face deci ca omul să fie vizibil, aşa cum îl vedem noi pe planul fizic? Sunt forţele luciferice din interiorul lui; fără ele corpul fizic ar fi rămas mereu invizibil. De aceea, alchimiştii au accentuat totdeauna că în realitate corpul omenesc constă din aceeaşi substanţă din care este formată piatra absolut transparentă şi cristalină a înțelepților. Corpul fizic este într-adevăr de o transparenţă absolută, iar forţele luciferice din om sunt cele care l-au făcut opac şi au făcut ca el să devină pentru noi netransparent şi palpabil. De aici dumneavoastră puteţi vedea că omul a devenit această fiinţă care asimilează substanţele şi forţele exterioare ale Pământului, pe care la moarte le restituie doar prin aceea că a fost ispitit de către Lucifer şi că în corpul său astral au fost infiltrate anumite forţe. Dar ce rezultă în mod necesar de aici? Rezultă faptul că omul a devenit ceea ce este acum abia atunci când, sub influenţa lui Lucifer, pe Pământ, Eul a intrat în ansamblul format de corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Numai prin aceasta el a ajuns să devină purtătorul formei pământeşti; altminteri n-ar fi ajuns.
Să presupunem acum că, la un moment dat al vieţii, Eul evadează din acest ansamblu omenesc format din corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu, că ne-am afla deci în faţa corpului fizic, a corpului eteric şi a corpului astral, dar nu şi a Eului.
Să presupunem că ar interveni acest lucru, adică ceea ce s-a petrecut cu Iisus din Nazaret în al treizecilea an al vieţii sale; atunci Eul omenesc a părăsit corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Şi, în ceea ce a rămas – în acest ansamblu de corp fizic, corp eteric şi corp astral – intră, în momentul Botezului în Iordan, entitatea lui Christos.
Drept urmare, acum avem pe de o parte corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral al unui om şi pe de altă parte entitatea christică, ce a luat locul ocupat de obicei de Eu.
Care este deci diferenţa între Christos Iisus şi oricare alt om de pe Pământ?
Diferenţa constă în faptul că toţi ceilalţi oameni poartă în ei acel Eu care odinioară a fost supus ispitirii lui Lucifer, în timp ce Christos Iisus nu mai poartă în sine acest Eu, locul lui fiind luat de entitatea Christos. Aşa încât de aici înainte, din tot ceea ce vine de la Lucifer mai subzistă un rest, fără ca în continuare, începând de la Botezul în Iordan, un Eu omenesc să poată permite influențelor luciferice să pătrundă în acest corp. Un corp fizic, un corp eteric, un corp astral, în care subzistă resturi ale influențelor luciferice de dinainte, dar în care nu mai pot interveni influențe noi în următorii trei ani, şi entitatea christică: iată ce înseamnă Christos Iisus. 
Să reținem foate bine în minte ce este Christos acum, de la Botezul în Iordan până la Misteriul de pe Golgota: un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral care face vizibile aceste corpuri fizic şi eteric, pentru că el mai conține resturi ale influenței luciferice.
Corpul fizic al entității christice este vizibil ca purtător al lui Christos prin faptul că entitatea christică are încă resturile corpului astral pe care le-a avut Iisus din Nazaret de la naştere până la vârsta de treizeci de ani.
Aşadar, de la Botezul în Iordan avem în faţa noastră un corp fizic, care ca atare ar fi invizibil pe planul fizic, un corp eteric, care ca atare nu ar fi nici el perceptibil, resturile corpului astral ce fac vizibile celelalte două corpuri, care fac din corpul lui Iisus din Nazaret un corp vizibil de la Botezul în Iordan până la Misteriul de pe Golgota – şi în ele entitatea lui Christos.
Să ne întipărim acum foarte bine în suflet această entitate cvadripartită a lui Christos Iisus şi să ne spunem:
Orice om care trăieşte pe planul fizic este alcătuit dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un Eu;
dar acest Eu este astfel făcut încât intervine continuu în corpul astral, până la moarte. 
Entitatea Christos Iisus are însă şi ea un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral, dar nu şi un Eu omenesc, astfel că în timpul celor trei ani până la moartea sa nu intervine şi nu devine activ ceea ce intervine şi acţionează de obicei într-o ființă omenească, ci însăşi entitatea Christică.


Omul este alcătuit din :
Trup (1.corp fizic, 2.corp eteric, 3.corp astral),
Suflet (4.sufletul senzației, 5. Sufletul rațiunii, 6. Sufletul conștienței) și
Spirit (7.Sinea Spirituală, 8.Spiritul Vieții, 9.Omul-Spirit).



sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA131/GA131_CF05.html
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA131/GA131_CF06.html